Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

MONOGRAFIE; CRITICĂ LITERARĂ; RECUPERARE; volumul conţine şi texte de Virgil Oniţiu 16.00 RON   Formular de comandă

Citiţi un fragment din carte Repere critice

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O SERATĂ LITERAR-MUZICALĂ DECLAMATORICĂ ÎN ŞUNTURUG

 

Comuna Şunturug este în cercul Bădărăului în Transilvania.

Discreţiunea fiind una dintre virtuţile mele cele mai frumoase, comitatul nu-l voi numi. lar poziţia geografică a locului nu o pot stabili mai de aproape, deoarece n-am văzut să treacă prin sat vreun grad geografic, nici de lungime, nici de lăţime . . . Oare? . . . Nu, nu. AItfeI învăţătorul Berilescu de bună-samă ar fi crestat locul. Deşi ar merita această distincţie căci comuna noastră Şunturug din cercul Bădărăului în Transilvania este un centru de lumină şi de cultură pentru întregul ţinut. În harta etnografică a popoarelor din Transilvania, ea ar trebui să fie însemnată cu colori de foc şi cu raze ce se revarsă din ea până la Rîpac, Canaţîr şi Holodor, de unde încolo apoi iar să întunecă colorile. Satele de aci înainte cad afară de lumina soarelui cultural din Şunturug.

Dealtfel în Şunturug, ca în toată lumea, răsare soarele de cătră Răsărit şi apune cătră Apus. Holdele,.casele, uliţele satului sînt ca şi în alte sate. Şi totuşi, oamenii sunt altfel.

Şunturugenii sunt o rasă anumită de români. Ei cultivă pe lîngă vite îndeosebi artele frumoase, pentru care se pare a avea un dar deosebit de la natură.

Eu am cercetat să aflu condiţiile fizice, care au făcut ca puterile lor sufleteşti să se aplice anume către artele frumoase. Căci trebuie să fie nişte condiţii fizice externe la mijloc pentru ca dezvoltarea psihică a oamenilor să ieie o direcţie anumită şi proprie.

lată ce am aflat.

Şunturugul este aşezat într-o crăpătură de munţi, prin care fluieră crivăţul arii grozave peste iarnă. Primul indemn cătră muzică l-au primit şunturugenii fără îndoială de la acest crivăţ. El le-a dezvoltat auzul pentru gustarea frumuseţilor armoniei, ceea ce se poate constata şi istoriceşte.

La anul 1870 simţul muzical era deja binişor dezvoltat în şunturugeni.

În anul acesta a fost decis comuna să-şi toarne pe lîngă cel vechi încă două clopote nouă pentru biserică şi la propunerea învăţătorului de atunci Haralampie Musicescu s-a hotărât ca clopotele să fie astfel turnate, încât să sune bine şi armonios.

ÎnvăţătoruI care cânta de câtăva vreme din diplă, a fost sufletul intreprinderii. Examinând el clopotul cel vechi, află că sunetul lui ar fi cam „cis”. Comandă deci clopotele cele nouă aşa, ca să sune unul „c” şi altul „d”.

lar oamenii au rămas încântaţi de sunetul armonios al clopotelor.

Şi deoarece crivăţul bate des prin sat şi clopotele de la biserică să trag în fiecare zi de câteva ori, - dispoziţia muzicală s-a furişat în sufletul şunturugenilor ca din senin. Dacă mai adaug că învăţătorul Musicescu, conştient de însemnătatea numelui său, ţinea din trei ore de şcoală câte două pe zi cântări cu băieţii, că nicăieri nu sunt atâţia lupi ca şi în preajma Şunturugului - am indicat germenii culturii muzicale din Şunturug.

Dar pe lângă muzică se bucură şunturugenii, încă de o slăbiciune nobilă. Ei sunt iubitori de declamaţiuni şi de teatru. Şi cum să nu fie? Femeile din Şunturug.au cele mai renumite limbi în acel ţinut. Şi n-ai decât să faci o plimbare în orice zi pe uliţele satului, ca să auzi declamaţiuni din gard în gard şi teatru, să te ferească Dumnezeu. Casele fiind cam îndepărtate deolaltă, necesitatea de a vorbi înălţat, răspicat şi sonor este impusă de însăşi condiţia fizică a locului, iar de la a vorbi înăIţat, răspicat şi sonor până la declamare şi teatru nu este decât un pas. Pasul acesta e şcoala din sat. Puteri didactice cum a fost răposatul Musicescu şi cum sunt acum Berilescu şi Munteanu sunt de nepreţuit.

 

 

 

 

 

 

 

Între astfel de împrejurări se inţelege că numai un scop filantropic oarecare să ai şi serata literară - muzicală - declamatorică este inciripată.

Scopuri, - scopuri se află totdeauna şi foarte multe! Mai pentru biblioteca şcolară, mai pentru „Asociaţiunea transilvană”, pentru incendiaţii din Topâlca, pentru cei bântuiţi de grindină etc. etc.

Dar pe vremea când eram şi eu acasă, - căci sunt şunturugean, - părea că au secat toate scopurile filantropice. Zăcea oarecum în sentimentul public al inteligenţii din loc necesitatea unui concert declamatoric-muzical, dar pe întreg orizontul comunal nu se ivea nici cel mai mic nor de scop filantropic.

Nu vorbea nimeni de concert, dar ştiam că la toţi le umblă prin gând.

Aha! (Exclamaţia aceasta înseamnă că am venit la o idee).

Îmi luai paltonul şi mă dusei oblu la şcoală.

Tocmai ieşiseră băieţii între ore la joc în curte. Intrai deci în odaia învăţătoruiui şi spre părerea mea de bine, aflai aci întregul corp didactic din Şunturug, adecă pe Berilescu şi pe Munteanu. Cel dintâi dintre ei avea titlul onorific de director, nu pentru că era înaintea lui Munteanu în alfabet, nici pentru că era cel mai bătrân, ci pentru acea plenitudine a duhului pedagogic ce-i caracteriza toată prezentarea şi pentru slăbiciunea deosebită ce avea către numele „marelui Herbart”. Ce-i drept, din Herbart însuşi n-a citit el nici o slovă legănată, dar era convins că ar fi un lucru cu desăvârşire cu prisos a-şi pierde vremea cu asta.

Şi Berilescu avea toată dreptatea, deoarece nu era cuvânt de o valoare mai generală ieşit din gura d-lui nostru director, ca să nu-i pună el refrenul: „aşa zice Herbart”, „asta nu e părerea mea, Herbart o zice”, scurt, toata viaţa lui era întocmită după Herbart şi el era convins că în Herbart nu poate să steie scris mai mult decât îi punea el în gură.

Un astfel de om e născut pentru a fi director, căci împrejurarea aceasta îl înzestrează cu un fel de infailiblitate a judecăţii. Cum iţi trântea Berilescu refrenul: „aşa zice Herbart”, trebuia să încete orice discuţie, aci nu mai încăpea apelaţie. De aci se explica şi autoritatea pedagogică ce o avea faţă de corpul didactic, adecă faţă de Munteanu, care deşi discuta des cu el asupra diferitelor chestiuni metodice, era adus la rezon, îndată ce şiretul director îl pistolia cu numele „marelui Herbart”. Munteanu tăcea mulcom.

Cât pentru acest din urmă, el era mai flăcău şi fetele îi făceau mai multă grijă decât şcoala, dar sub influenţa lui Berilescu pornise şi el pe calea de a se herbartiza, ceea ce să vedea cu deosebire din aceea că îşi lepădase de la o vreme hainele româneşti şi îşi făcuse un gheroc negru „naţional”, adecă până aproape de glezne.

Aceştia erau oamenii de care am dat eu în chilia dăscălească.

Să vede, că tocmai încheiaseră o discuţie pedagogică, de bună samă cu numele lui Herbart, căci Berilescu închinase dintr-o glăjuţă cu rachiu şi îmbia în semn de pace şi pe celălalt membru al corpului didactic, când am intrat în casă.

- Să dea Dumnezeu!

- Bine ai venit!

- O vorbă!

- Ce-i?

- Aveţi aparate de gimnastică pentru şcoală?

- Nu, cu toate că, după principiile lui Her...

- Nu? - îl întrerupsei cu grabă pe Berilescu. - Ce noroc, frate! Pe asta beau şi eu una!

Şi închinai din glajă. Corpul didactic din Şunturug era zăpăcit.

- Ei, - şi nu inţelegi? Dar vom aranja un concert, o serată de dans, cu cântări, cu declamaţiuni...

- Pentru procurarea aparatelor de gimnastică - completă repede Munteanu şi plesni din degete întorcându-se o dată împrejur pe călcâi.

- Fireşte.

- Vezi, asta-i vorba - adause Berilescu cu cumpăt.

- Bravo, bravo!

Berilescu mai umplu o dată glaja pentru solia plăcută, iar Munteanu începu să joace căluşerul.

 

*

Nu apucase bine a să însăra şi inteligenţa din loc era informată despre ideea cea sănatoasă, care avea să facă onoarea glăvăţânii mele.

Eram eroul zilei. Şi frumoasele din Şunturug, tinere şi bătrâne, aşteptau cu dor să mă vadă începând cu pregătirile.

Vorba ceea: mulţi chemaţi, puţini aleşi. Şi acum să mai alegi şi între aceşti puţini aleşi. Să alegi? nu, nu. În Şunturug nu se mai poate alege dintre cei aleşi, şi mai cu seamă nu, dacă aceştia aparţin „sexului gingaş” . Trebuie să primeşti materialul cum ţi se dă şi să-i dai loc de a se afirma în concert; dacă nu voieşti să-ţi piardă Dumnezeu odihna trupului şi a sufletului.

Uf! Notăreasa m-ar scoate cu câinii din curte, dacă Anicuţa şi Livia ei n-ar putea debuta, preoteasa ar spune lumii întregi, că se cunoaşte că moşu-meu, a fost din Ţara Cîinelui, nici şcoalele n-au putut şterge prostia din mine, iar doctoriţa ... mă apucă frigurile, cugetându-mă numai la un lucru ca ăsta.

Nu! De ales se poate alege. Vorba era numai să afli destule poezii şi cântece pentru eroinele din Şunturug. Încă în seara aceea am ţinut sfat mare trei înşi, adecă eu şi corpul didactic şi am făcut o listă a pieselor noastre de forţă. lată lista:

 

„Vino, vino lângă mine” ;

„Mama lui Ştefan cel Mare”

„Ştii tu”

„Auzi buciumul”

„ Eu sunt fiică de român”

„Doi ochi”

„Ca un glob de aur”

„Era noaptea-ntunecoasă”

„Fântâna cu trei izvoare”

„Sub o culme de cetate”

„Pasăre galbină-n cioc”

„Eram pe un vârf de munte”

 

- 12 piese, 4 fete, - 4 fete în 12 piese, merge de trei ori. Va să zică 3 piese pe fată, - observă Avram Munteanu, notarul ad-hoc al conferinţei.

- Nu va ajunge - zise Berilesecu îngrijat. Ce-i drept, câte trei piese ar fi de ajuns. Dar până şi le vor alege! Dacă va auzi doctoriţa că fetele notăresei n-au vrut să cânte piesa cutare, ai gătat-o să-şi lase fata să cânte. Trebuie să mai găsim încă vreo zece. Prea mult nu strică nicicând, aşa zice Herbart!

Munteanu capacitat gata, scoase cu resignaţiunea cuvenită Dorul şi Răsunetul din buzunar şi începu să bată cuprinsul.

- Nu uitaţi, oameni buni, că mai sunt şi declamările la mijloc, - zisei după un timp oarecare, şi că poate să aibă fiecare dintre domnişoare vreo piesă în rezervă pentru aplecările sale deosebite. Le vom zice: alege-ţi, domniişoară, care-ţi place, 1, 2, 3 piese, dacă nu-ţi afli pe plac, cântă şi altele. Punctum!

Conferinţa să învoi.

- Atâta-i tot? întreabă Munteanu, părându-i că s-a sfârşit treaba prea degrabă. lar noi cu ce ne vom produce?

- Pentru noi, cred că va fi mai lesne. Noi să fim rezerva. Să îndeplinim golurile programei în urma damelor cu vreun duet, vreun solo, declamare, poate acompanieri, - după cum va fi trebuinţa ... şi... avem să îngrijim de cuvântarea de deschidere şi de închidere şi de o disertaţie. Fratele Berilescu va şi face bine să se pregătească cu cuvântările ocazionale,fiind cel mai bătrân dintre noi şi apoi şi director al şcoalei. Eu voi citi o disertaţie, - zisei plecându-mi ochii cu modestie.

- Iar eu o să cânt ceva pe flaută - observă Munteanu

- Foarte bine.

- Şi după concert va fi joc!

- Mai încape vorbă? lar mâne vom merge pe la dame să le rugăm să ieie parte şi le vom împărţi listele.

- Mâne, după şcoală, la 11 ore, - repetă Munteanu şi şedinţa se ridică.

 

 

*

A doua zi când am pornit la lucru, mi-am făcut în taină trei cruci şi am zis: Doamne-ajută, căci ştiam prea bine, că o întreprindere ca şi a noastră nu să poată mântui cu bine, decât numai cu deosebitul ajutor al lui Dumnezeu.

Vestea cu aripile ei de fulger ne întrecuse spre norocire. Şi doftoriţa ne întîmpinâ râzând cu bunăvoinţa din cel magazin de oase, care-i închipuia făptura omenească, în vreme ce Lenica, cufundată în treburile bucătăriei, se făcea ca şi când nici nu ne-ar fi zărit.

Înţelesei situaţia.

- Ah! dommşoara-i ocupată, grăii.

- Ah! ţipă cu o voce de pisică Lenica şi tresări de tot bine.

- Ocupată? Curios! Se vede, că d-ta eşti dedat tot cu fete care nu cunosc lucrul, - să răsti leoaica la mine, - cât e ziua îşi face de treabă şi de unde n-are. Nu pot s-o fac să şadă puţin în pace. Apoi şi avem multe lucruri. Tu curăţă prin casă, tu fierbe, tu spală, tu coase, tu . . . ah încât abia rămâne puţintică vreme să-mi cânte la pian. Şi asta zi de zi, şi azi şi mâine şi poimâine.

- Oh, eu ştiu prea bine, doamnă, sunt foarte multe lucruri la o casă mare ca şi a D-voastră. Dar domnişoara Lenica unde o pui, acolo e bună.

Ah, domnule - şopti Lenica plecându-şi ochii şi roşeaţa obligată îi trecu peste faţă, o faţă care nu era urâtă, dacă nu semăna cu a mamă-si. Dar gura aşezată cam pieziş, peste bărbie, care între altfel de împrejurări îţi făcea impresia unui zâmbet veşnic, aducea atât de mult cu a doftoriţei, care era cum se cade strâmbă, încât îţi înţărca îndată toate iluziunile. lar nădejdea că are să prindă cu vremea şi fata la ceva carne, nici n-avea răgaz să ţi se ivească, îndată ce auzeai clănţănind oasele bătrânei pe lângă tine.

Vorbă multă-i sărăcia omului. Dar pentru Lenica era mamă-sa o calamitate.

- E adevărat ce se vorbeşte? Că voiţi să daţi o serată literară - muzicală - declamatorică? - întrebă doftoriţa.

 

 

 

- Da, Doamnă, dacă vom avea sprijinul cuvenit al damelor, fără de care n-am putea face nimic, şi - continuai zâmbind sărbătoreşte - tocmai de aceea am venit, ca să ne rugăm pentru învoirea D-voastre şi pentru sucursul domnişoarei.

- Şi dacă nu vi l-am da? - ne îngână bătrâna cu o seriozitate silită.

- Am fi nemângâiaţi, declamai eu drept răspuns, dar de asta, cred, nici nu poate fi vorbă.

- Nu se poate şti... Oamenii... sunt de multe feluri...reflectă doftoriţa cu pauze calculate, - şi nu-i bine să te vâri între toţi ... că ...

- ... te mâncă porcii, - compIetă Berilescu, măsurat şi rece, ca şi când ar cita iarăşi din Herbart.

- Tocmai, - gângăvi doftoriţa nu fără năcaz şi întoarse vorba, - dealtfel, cine ar fi să ieie parte?

- Înainte şi mai presus de toate d-voastră Lenica cu vreo declamaţiune ... şi adausei oftând, ceva cântare la pian ori cu vocea, apoi d-şoarele Pandrea şi Băloiu cu cântări şi declamaţiuni.

Bătrâna mai avea şi acum scrupuli. Că ea nu ar fi în contra, numai Lenica să vrea şi să i se asigure un rol corespunzător talentelor şi poziţiunii ei. Să înţelege că am asigurat-o de toate, deşi nu fără un junghi prin inimă. Concesiunea aceasta însemna patru puncte din program pentru Lenica, dacă cumva nu-i vor fi mai spart talentele şi într-altă parte din anul trecut încoace. De o declamaţiune, un solo de voce, altul la plan şi un solo cu acompaniere de pian eram sigur.

Încă o astfel de învingere, cugetai când am părăsit casa, şi suntem pierduţi!

N-am zis bine. Nici n-am apucat să cuget, şi ştiam că încă trei învingeri pyrrhice ne aşteaptă. Două la notăreasă (ea avea două artiste de dat) şi una la preoteasă. Sunt 12 puncte în program şi cu cele 4 ale doftoriţei, apoi cuvântul de deschidere, disertaţia mea şi în fine Munteanu ... 20 de puncte ca unul!

De ce te temi, nu scapi. Lucru vechi şi cam dureros.

Am intrat la notăreasă. Ea îşi strigă fetele pe nume şi în curând veniră Anicuţa şi Livia salutându-ne pline de veselie. EIe erau fără îndoială cele mai drăgăIaşe fete din Şunturug. leşite din şcoala „Asociaţiunii” din Sibiu, vorbeau o românească bună şi aveau o faţă de dor, încât .. ei, încât îmi plăcea de ele, cu deosebire de Anicuţa cea oablă ca o săgeată, viuă ca o şopârlă şi moIatecă la peliţă ca perina de puf.

O singură slăbiciune avea numai drăguţa. Era literată, ori cu alte cuvinte: scria versuri, ghicitori şi „saloane” în „Familia”, ştia cuprinsul la toate romanele şi nuvelele ce le citise şi dacă te scăpa vorba de spuneai ceva care semăna cu vrun lucru citit undeva de ea, îţi istorisea tot romanul din tom în tom, încât afuriseai neam din neamul lui Gutenberg, pentru că l-a pus duhul cel rău să inventeze tiparul.

Ştiu, că într-una din feriile de vară mă scăpase gura de i-am povestit despre un omor misterios, ce se întâmplase la Paris şi Aneta începu să-mi enareze pe Monte Christo, un lucru ce a durat 6 săptămâni întregi. Când am plecat de-acasă, m-am cumpănit la gară şi aflai că slăbisem în vacanţă cu 15 kilograme.

Dar de altă parte numai guriţa ei ştie, cu câte sărutări mi-a răsplătit chinurile suferite. Deşi le căpătam sub alte titluri, de obicei pentru corectarea poeziilor şi „saloanelor” ce scria, totuşi ele mă recompensau încâtva.

Cât pentru Livia, ea era draga lui Munteanu, o relaţie, care ştiam, că o să ne dea cel puţin un duet pentru program. Anica mea va citi desigur câteva poezii proprii, se înţelege, afară de obligatele cântări şi declamaţiuni. Aci isprăvirăm mai iute. Le lăsarăm o copie de pe lista pieselor muzicale proiectate şi notăreasa ne petrecu până la poartă cu fete cu tot, veselă de cinstea ce i-am dat.

Mărina preotesei era „Kanonenfutter” (pe româneşte - de legău) şi nici nu se avea prea bine cu Anicuţa şi Livia, căci se ţin „prea - prea”, cum zicea preoteasa. Ea era o fată mai naivă, cu puţine dispoziţii artistice, - o raritate în Şunturug - şi dacă n-ar fi fost voinţa de fier a mă-sii la mijloc, care nu putea răbda, ca „fata popii” să fie mai pe jos decât celelalte, de ea puteau fi tot concerte muzicale - literare - declamatorice, că nu-ţi rupeau urechile „după program”.

Am lăsat şi Mărinii un exemplar din lista artistică şi sfârşirăm de astă dată.

Dar zilele critice urmară numai de aci înainte.

A doua zi, când mă luptam cu somnul de dimineaţă, mama mă trezi să mă gătesc de grabă, că m-a poftit doamna doftoriţă să merg neamânat până la Dumneaei. Ce o mai fi şi asta?

Nu apuc să-mi dau bine seama dacă-s treaz şi iată pârgarul cu o carte de la domnişoara Anica. „V ... dragă! Binevoieşte a osteni până la noi, am să te consult în afacerea seratei; foarte urgent. Mii de sărutări de la Anicuţa”. - Zâmbii - îmi pare a pagubă. Preoteasa să rămână pasivă? Nu se putea. Pre când îmi dădeam toată silinţa să-mi tihnească dejunul, iată şi Toderuţ al popii, ca să nu uit a trece azi pe la ei.

Pe la zece oare îmi făcui onorurile la doftoriţă. Măria Sa dl. doftor, ca de obicei nu era acasă. lar leoaica cu puiul erau pierdute într-un vraf de note, ce zăceau aruncate pe masă. Şi, horribile dictu, pianul era deschis.

Mi-am adus fără voie aminte de fabula păsării, care de groază a zburat între fălcile căscate ale crocodilului. Noroc că mă împiedicasem de un scaun, dacă nu, sfărâmam pianul în spaima ce mă cuprinse de el.

- Bine că vii. Tocmai te aşteptam cu Lenica. Ne-am temut, că-i lua-o într-altă parte, zâmbi doftoriţa cu ironie.

- O, mă rog!, borborosii cuprins de spasmuri.

- Lenica vrea să-ţi ceara sfatul. Avem aci vreo douăsprezece piese muzicale, dintre cari va trebui să alegem.

- Douăsprezece, oftai.

- Nu-ţi par de ajuns?

- O, din contră, din contră, întrerupsei sărind în picioare.

- Cunoşti spre pildă „Valurile Dunării” de Ivanovici?

- Cunosc foarte bine.

- Dar, „Valsul Lagunelor”, „Hora Sinaiei”, „Hora Severinului”, „Rugăciunea fecioarei”?

- Da, toate, toate, răspunsei cu hotărâre de fier.

- Fie! totuşi nu strică să ţi le împrospătezi niţel în memorie, replică doftoriţa cu necaz.

- Lenico, draga mamii! Pune-te, dragă, la pian şi cântă-le pe toate! Să vedem cum au să meargă.

Şi Lenica mamii s-a pus la pian şi a cântat, draga mamii, şi a cântat şi iar a cântat.

Cum? mă întrebaţi D-voastră. Ah, nu-mi sfâşiaţi ranele, vă rog. Parcă văd şi acum acea stahie de pian, cum stă pe două picioare (cel dinapoi era înlocuit cu patru cărămizi) rânjind din clapele sale galbine şi urlând cu lipsa de consideraţie a unei bălţi de broaşte. lar Lenica se muncea să scoată glasurile din el, cu o râvnă vrednică de o faptă creştinească. Îmblătea la el ca la grâu.

Singurul noroc era, că fiind peste jumătate din coarde rupte, iar o parte din taste înţelenite, cu termin de mijloc vorbind, nu ieşeau mai mult de 5 - 6 tonuri din el pe minut. Cu toate aceste am avut să sufer grozav. Şi când nici după două ceasuri trecute nu fură încă exhaltate toate piesele de monstrul muzical, mi s-a părut o fericire, când m-a dimis doftoriţa cu observarea că „vom continua mâne”!

M-am dus la notăreasa. Eram foarte indispus. Dar compătimirea Anicuţei mi-a revărsat puteri nouă în suflet. Notarul m-a ţinut la prânz. Şi Anicuţa m-a încărcat cu o cutie de poezii, ca să aleg dintre ele câteva pentru serată, eventual să i le coreg.

Mi le-a citit mai pe toate şi m-a rugat să vin cu recenzuirea cât de curând. lar când era să plec, începu să-mi spună cuprinsul „Bunicii” de Bojena Nemţova.

Era pe însărate, când am scăpat şi de aci, şi rezolut la orice, eram hotărât să merg şi pe la popa. Spre nenorocirea mea dădui de Munteanu în cale, de la care aflai, că preoteasa s-a mâniat pară şi foc pe mine, pentru că n-am venit pe la ea. Dealtfel a isprăvit şi făr' de mine. Mărina va cânta „Ştii tu”, „Eu sunt fiică de român”, „Auzi buciumul” şi „Pasăre galbenă-n cioc”, cunoscutele ei piese de forţă.

- Ah, Dumnezeu să-i ierte păcatele, - gemui uşurat de o sarcină grea, Dumnezeu s-o ierte şi o luai răzimat de braţul lui Munteanu spre casă.

Scenele acestea se mai înnoiră vreo săptămână-două zi de zi, până apucarăm a stabili programa. Mai mult năcaz mi-a făcut ordinea punctelor programei. După zile întregi de alergări şi de amânări, de codiri şi de protestări din partea sexului „gingaş”, s-a hotărât ca fiecare debutantă să-şi mântuie deodată toate piesele, iar nu în rate ca de alte dăţi.

Cine să înceapă acum, cine să continuie şi cine să sfârşească concertul: asta era chestiunea chestiunilor. Şi deaorece nu era chip de înţelegere, am decis prin sorţi. lar soartea a fost fără consideraţii la pretenţiile doftoriţei, căci de cea dântâi a ieşit fata popii, iar Lenica ei de cea din urmă. D-na doftoriţa şi-a înghiţit veninul, numai ea ştie cum; nu mai avea ce face, decât să răspândească în cele mai largi cercuri faima (gură avea minunată) că nu după talente s-a decis ordinea programei ci prin sorţi, astfel s-a dovedit că bine zice proverbul german: „Der Dumne hat's Glück”.

Cu încercarea de a îndupleca pe fraţii şi surorile mele în ApoIIo, ca să scurtăm din program, ori barem să nu se cânte decât câte o strofă-două din nesfârşitul unor poezii, pentru cari au compus Dumnezeu ştie ce diplaşi şi melodii, - am rămas opărit.

M-am convins în urmă, că încercarea mea a fost de natură egoistică, deoarece numai pe mine mă altera lungimea nesfârşită a programei, colegii şi colegele aflau că e tocmai potrivită. Şi Berilescu a decis cauza cu citatul său din Herbart: „Prea mult nu strică nicicând”, o vorbă care în materie de serate, îmi pare, că e principiu naţional în Şunturug.

Astfel programa a rămas neciocârtită şi fieştecare debutantă putea să delecteze urechile publicului cu câte doi până în trei coţi de poezie naţională.

Dealtfel iată programa:

1. „Cuvînt de deschidere” rostit de învăţătorul-dirigent leremie Berilescu.

2. „Ştii tu”, solo de voce de domnişoara Marina Băloiu.

3. „Eu sunt fiică de român”, declamaţiune de aceeaşi domnişoară.

4. „Auzi buciumul”, solo tot de domnişoara Băloiu.

 

 

 

 

6. „Sub o culme de cetate” solo de d-şoara Livla Pandrea.

7.-„Doi ochi”, solo cu acompaniere de flaută de d-şoara Livia Pandrea şi d-nul Avram Munteanu.

8. „Ca un glob de aur” solo de domnişoara Livia Pandrea.

9. „Mama lui Ştefan cel Mare”, declamaţie de aceeaşi d-şoară.

10. „O ochire peste istoria lumii şi a oamenilor dintr-însa de la Adam şi până în zilele noastre,cu deosebită privire la români”, disertaţiune ştiinţifică - literară de ‘V ... O ...

11. „Dor de .răzbunare”, solo de domnul Avram Munteanu.

12. „Filomela, Roza, Aurora, poezii originale, declamate de autoarea: d-şoara Anica Pandrea.

13. „Vlno, vino lângă mine”, solo de aceeaşi domnişoară.

14. „Dan, căpitan de plai”, declamaţiune tot de ea.

15. „Fântâna cu trei izvoare”, solo dc aceeaşi domnişoară.

16. „Valurile Dunării”, vals, cântat la pian de d-şoara Lenica Honţu.

17. „Peneş Curcanul”, declamat de aceeaşi domnişoară.

18. „Era noapte-ntunecoasă”, solo tot de dânsa.

19. „Hora Sinaiei”, solo cu acompamament de pian tot de d-şoara Lenica Honţu.

20. Cuvânt de închidere, de domnul director şcolar leremie Berilescu.

Programul fu copiat şi trimis la toate ziarele române din patrie.

Nu ne despărţeau decât câteva zile de serata ce avea să se ţină în presara de Anul nou.

Dintre pregătiri mai mult năcaz ne-a făcut transportul pianului doftoriţei. A trebuit să angajăm o clasă întreagă de copii de şcoală, cari să adune în urma oamenilor ce duceau pianul, diferitele lui rămăşiţe pământeşti, precum sunt picioarele, coperişul, vreo 20 de taste, pedalul, o mulţime de cuie şi cârlige şi alte lucruri mărunte.

Mulţumită priceperii muzicale a învăţătorilor din loc, ne succese după o muncă de patru ore să reconstruim pianul din osemintele sale. Numai pedalului nu-i puteam afla locul. Berilescu ţinea că e ciocanul cel mare care bate în coardele de jos. Munteanu zicea că nu să ţine de pian, ci trebuie să fie un scormonitor de foc grijit de doftoriţă în pian. De nu ne desluşea Lenica, ne făceam de ruşine cu înţelepciunea noastră. Dar aşa I-am acăţat cu nişte coarde de sârmă, ca să aibă ce bate la el.

La decorarea sălii ne-au fost într-ajutor fetele notăresei. Pereţii fură împodobiţi cu ghirlande de hârtii tricolore, iar pe peretele din fund deasupra podiului am făcut o inscripţie din cloambe de brad: „Bine aţi venit!” La cele trei ferestre de cătră stradă erau puse transparente încrestate de noi cu diferite inscripţiuni naţionale ca: „De n-a perit Românul când oardele barbare”, „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri...” etc.

După câteva probe generale, sosise în sfârşit ziua temută.

Încă de după-amiază începură a se aduna oaspeţii din satele din jur: Cristău, Tăfănic, Râpac şi Canaţâr, mai cu samă preoţi cu fete de măritat, notari cu dor de murături, dascăli cu prospecte isaitice. Fieştecare avea vreo rudă, vreun prieten, unde să descalece şi să aştepte cu neastâmpăr sara de concert.

Frumoasele din Şunturug petrecură ziua grozavă cu costumări. Fetele notăresei rămaseră după consultări îndelungate pe lângă costumul săliştenesc, care le şedea excelent. Fata popii avea un costum românesc din ţară, minunat de pestriţ. Lenica - ea s-ar fi îmbrăcat în costum naţional, dacă n-ar fi vrut mamă-sa, ca Lenica ei să nu fie ca toate celelalte. Şi deoarece hainele de mireasă ale doftoriţei i se potriveau pe tocmai, o vârî pe Lenica în ele.

La 7 ore doftorul şi notarul şedeau deja la casă, iar noi primeam oaspeţii şi le dădeam locul ce li să cuvenea.

Berilescu, care avea să deschidă serata să primbla cu mâinile pe spate pe dinaintea podiului. Mai să oprea, sucea de câteva ori din musteţe şi apoi, ca şi când nu şi-ar aduce aminte de ceva, stătea pe gânduri, clătina năcăjit din cap, să retrăgea la o lampă mai din fund şi scotea o hârtie din buzunar, din care cetia cu o sete bolnavă. Munteanu îşi diregea neîncetat gulerul şi schimba din picioare. Eu îmi pipăiam în fiecare minut buzunarele de la redingotă, ca nu cumva să-mi fie pierdut disertaţia.

Eroinele noastre nu să interesau decât de două lucruri: să le ajutăm dacă ar fi să să împiedice undeva şi să le asigurăm că le stau bine costumele. Noi le-am asigurat şi de una şi de alta.

Sala era înghesuită de lume. Ceasornicul trecu cu o jumătate de oră peste timpul fixat şi concertul nu să mai începea. Pricina era iarăşi şi veşnic Lenica doftoriţei. Ea nu sosise încă. În sfârşit ne aduse o ştafetă grăbită binecuvântarea doamnei doftoriţe, ca să începem numai, căci la timpul său va veni şi Lenica.

Berilescu urcă podiul cu cunoscuta sa severitate pedagogică şi-şi începu cuvântul de deschidere, mânecând din principiul pedagogic al dezvoltării armonice al lui Herbart şi arătând cât de bine e prezentat acest principiu în comuna noastră Şunturug, unde azi facem gimnastică spirituală, pentru ca urmaşii noştri să poată face gimnastică trupească, căci aşa zice marele Herbart. Astfel, întrunind noi plăcutul cu frumosul, după cum zice tot marele Herbart, ne împlinim numai datorinţa ce o avem ca urmaşi ai colonilor divului Traian. Să deie Dumnezeu ca astfel de triumfuri ale ştiinţei să avem cât de des, căci după principiul marelui Herbart „Repetitia est matera ştudiorum”!

Prin aceasta Berilescu punând cu mult tact toată vina succesulul seratei pe Herbart, a fost mult aplaudat pentru modestia şi ştiinţa sa iar clopotarul Funiuţă a exprimat sentimentul general, când a strigat: „Trăiască domnul Hârbar!”

După Berilescu a luat împărăţia scenei fata popii, domnind în pace de la orele 9 până la 10 şi suindu-se Ia înălţimi neumblate de vocea omenească. Programul a decurs liniştit şi precis. Nu s-au întâmplat decât puţine accidente. Aşa d.e. fata popii a trebuit să repeteze „pasăre galbină-n cioc”, întreagă. La punctul 7 s-a rupt o scândură de pe podiu tocmai când cânta Livia cu Munteanu. Livia ţipă speriată şi sări în public, iar Munteanu - până la genunchi sub podiu - a cântat singur şi neclintit acompanierea sa cu flauta până la urmă pân'ce a secerat repeţite aplauze.

Incidentul următor a fost sosirea Lenicăi, întâmplată la capul din urmă al disertaţiunii mele, ce trata despre calităţile excelente, trupeşti şi sufleteşti ale femeii române. Între cei dintâi cari m-au felicitat pentru darul deosebit dă observaţiune, au fost doftoriţa şi Lenica!! - Eram foarte măgulit.

Anicuţa mai adause la cererea publicului câteva poezii înedite de ale ei, iar mamă-sa ţinea cutia fatală în mână pentru caz de trebuinţă. Spre norocire publicul s-a mulţumit de astă dată cu şase poezii originale.

Eram cam la o oră după miezul nopţii când pianul gâdilit de Lenica începu să scoaţă cele dintâi tonuri din „Valurile Dunării”.

Pe la 2 oare s-a sfârşit ultima prestaţiune muzicală a serii, totodată ultima şi a pianului. Căci domnişoara Lenica a cântat cu atâta sentiment încât din cinci în cinci minute amuţea câte o tastă şi, după o oră de muncă grea pianul era redus la nulă. Cel mult cu pumnul de-l loveai, auzeai cum îi zângănesc măruntaiele de aramă, tonuri nu mai ieşeau din el. Şi-a dat nobilul său suflet. Un lucru, pe care eu I-aş înşira între cele dintâi succese ale seratei noastre „literare-muzicale-declamatorice” dacă aş şti, că nu mă aude doftoriţa.

Deşi o încheiere mai mulţumitoare nimeni n-a putut să aştepte, totuşi Berilescu s-a ţinut strict de program şi cu un discurs scurt în care a pomenit numai de cinci ori pe marele Herbart, a încheiat serata.

Era la două şi jumătate după miezul nopţii. Pe alţi oameni i-ar fi lovit parte damblaua, parte somnul până pe vremea aceasta. Dar românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă! De acum s-a încins o cină mare şi apoi jocul, ce a ţinut până pe la nouă ceasuri din zi.

Să înţelege că notarii, aliaţi cu alţi holteî din jur - drept dovadă a continuităţii noastre neîntrerupte în Dacia - au chefuit mai departe şi fără întrerupere două zile şi două nopţi şi îmi pare că, numai a treia zi au ajuns să bea ultima litră, „de la botu' calului”, după care să întoarseră, stâmpăraţi pe o săptămână, la vetrele lor.

Profitul curat al serii a fost de 2 fl. 31 cr. şi 3 logodne, - cu care am pus temelia şcoalei de gimnastică din Şunturug.

Între cei logodiţi era şi Munteanu. Eu am scăpat teafăr de belea.

Spre completarea celor expuse, îmi ţin de datorinţă de a alătura aci şi părerea presei asupra seratei noastre.

După cinci săptămâni a apărut în n-rul 6 al ziarului beletristic social X... următorul „raport special” asupra seratei noastre literare - declamatorice.

Serată în Şunturug. - Ni se scrie din Şunturug. Onorate d-Ie redactor! Sara de Sân-Văsâi a fost pentru comuna noastră în acest an o zi de bucurie şi mîndrie naţională. Am tot aşteptat că poate se va găsi o mână mai dibace pentru descrierea acestei zile memorablle, dar văzând că nimeni nu scrie, m-am hotărât s-o fac eu în interesul cauzei. Tinerimea noastră zeloasă a aranjat în sara de Anul nou o serată literară-muzicală-dedamatorică, ce a succes peste toate aşteptările. Singuraticele puncte ale programei au fost executate cu o preciziune uimitoare şi peste tot părea că vezi cei dintâi artişti din lume pe scenă, iar nu nişte diletanţi începători. Cu deosebire au excelat gingaşele noastre româncuţe, cântând cu atâta sentiment, încât publicul nu mai voia să înceteze cu aplauzele. Domnişoara Băloiu a cântat admirabil, domnişoara Livia şi Ana Pandrea au fost fără de pereche, iar domnişoara Lenica Honţu, de tot excelentă. Domnii au excelat şi ei cu toţii cu deosebire disertaţia d-lui V... O... a stors lacrimi, de bucurie din ochii celor de faţă. Şi venitul, destinat pentru procurarea uneltelor de gimnastică este foarte frumos. Astfel nu putem decât să salutăm pe tinerii noştri zeloşi şi să-i rugăm să ne mai procure cât de des astfel de seri plăcute, fiind convinşi, că

,,De n-a perit românul când oardele barbare

Veneau ca şi lăcuste pe agrii sămănaţi”, -

de acum nu mai are să piară. - Dovadă serata din Şunturug. (Aci urmează apoi buchetul doamnelor şi al domnişoarelor).

Atât, dl. corespondent.

De atunci nu trece lună fără de o serată literară-muzicaIă-declamatorică în Şunturug.

Apoi, să mi se plângă cineva că nu dăm înainte!

 

(din volumul De toate, Editura Librăriei N. I. Ciurcu, Braşov, 1897, p. 1—29, Povestire distinsă cu Premiul I la Concursul literar al Revistei Tribuna, în 1890)

 

 

 

„Schiţele lui Oniţiu se vor citi cu interes de toţi cei ce doresc a cunoaşte cele ce se petrec în sufletul naţiunii române din Ardeal"
G. BOGDAN-DUICĂ

„Virgil Oniţiu a fost bărbatul providenţial care a ştiut conduce prin cele mai grele furtuni nava salvatoare.
Noi, care i-am fost elevi şi ne-am împărtăşit de frumuseţea lecţiilor sale, pregătite cu grijă şi expuse cu căldură
cuceritoare, care i-am simţit dragostea în care ne înfăşura, şi entuziasmul pentru tot ce era frumos, am cunoscut în el pe dascălul ideal."
SEXTIL PUŞCARIU