Ultima tinerețe a Mariei Suru (Capitolul II)
II
Camioanele mari, Molotov, cu prelată kaki și cu botul teșit, parchează în curtea mare, împrejmuită cu barăci văruite, hai, dați-vă jos! Pe patru rânduri, încolonarea! Orizontul vărgat sub o ceață pustie, hei, Brătucule-Brătucule, noi am avut un țel și-un ideal, am crezut într-o stea. Oamenii se încolonau ascultători, uneltele reci treceau dintr-o mână în alta și țipetele fierului ca niște mingi sonore explodau izbite mereu în timpane, totul regizat de o încredere fără cusur.
Cu timpul, întâmplările se confundă și funcțiile dispar, autoritatea este primul șobolan care părăsește corabia și, fără spaima pe care o poate imprima, fiecare om al funcției rămâne numai ceea ce este. Doar el, Bică, omul puterii, râde peste ruinele turnătoriei vechi și strigă să știe și ea că nimic nu mai e ca înainte. Are dreptate, totul s-a schimbat, numai că el degeaba-și închipuie că ea crede altfel. E convinsă și ea că fluturii nu zboară niciodată doi ani la fel, numai că, pentru asta, nu trebuie să-ți pui singur epoleții pe foc. Blondele țâțoase cu unghii mov, care fumează cu handbaliștii, bătrânii funcționari cu nădragii atârnând în bretele de țârcovnic, cei care se bărbieresc numai sâmbătă seara și joacă la pronosport, drojdia pricăjiților cu parizer în geantă, cei care înainte de a composta biletul de troleibuz se întreabă dacă vine sau nu controlorul și dacă nu s-ar putea fără, golanii cu tricouri Holiday care scuipă printre dinți și iau fetele la mișto, pensionarii cu vată-n urechi care târnosesc mangalul și zvonurile, bacilii interziși și bancurile fără perdea, ei sunt sarea pământului? Lor trebuie să le închine ea rămășagul suferințelor și așteptărilor ei, febra atâtor ședințe? Pentru slugile păcătoase ale acelui conac părăsit, pentru țărăncile care vin de la lucru cu știuleții de porumb ascunși pe sub fuste, pentru cine să bea Maria Suru cucută? Pe cine să întrebe ea care este ziua și care este noaptea? De cine să asculte? De ei? De cine depinde triumful, puterea hipnotică asupra mulțimii? Tălăzuirea puhoaielor cenușii prin fața pavilionului administrativ și glasul lui Bică, sau poate chiar glasul lui Vladimir, duduie în urechi: Tovarăși! Dați-i în brânci pe scări! Afară cu ei! Gurile setoase adulmecând în văzduhul uscat, cine le satură? Cine le potolește? Dușmanul, numai dușmanul! Cine n-are dușmani să-și cumpere! Cine n-are prieteni poate să mai aștepte. Viața se răsucea atunci ca fasolea pe par, parul trebuia ținut cu mână zdravănă, drept. Și mâinile ei, cu cicatrice și bătături, știau să țină parul și să-l învârtă.
Cum să uiți gustul de leșie al aburului din spălătoria de jos, duduitul înfundat al arzătoarelor, scârțâitul bolnav al ușilor grele, de fier, gamela și mașinile de călcat, calandrul cu așternuturile jupuite, polonicul cu smalțul sărit coborât în cazanul cu sfeclă, pasul greu al femeilor încălțate cu pâslari cenușii, și din nou sunetul fierului izbit între coaste, oamenii îmbulziți sub prelata kaki, reflectoarele trecând cu limba lor galbenă peste leșia nopții, lingând întunericul spălăcit, agățându-se, sfârtecându-se între stâlpii cu sârmă ghimpată, că omul e om și țelul trebuie slujit cu credință, de la debitări până la turnătoria de fontă, praful năvălind în plămâni și omul acela cu ochii de fiară flămândă, cu părul ud lipit de fruntea asudată, glasul repezit printre gâfâieli, da' ce, numai atât? numai atât? de parcă slava lumii s-ar măsura după cât mălai adună el în căpistere. Cum să te lupți cu toți? Cum să vindeci lăcomia care se întinde de la buricul chiaburului până la degetele subțiri ale chirurgului, de la subsuoara asudată a spălătoresei la degetele împovărate de ghiuluri ale zarzavagiului, peste tot râia poftelor nesăbuite, ca un mucegai purulent. Cum să te lupți cu toți sau să lași dreptatea să lunece între ghearele lor?
Cum să înfrunți parfumul acela subversiv, pielea de piersică fină a Sofiei-Domnița, privirile trecute dincolo de tine, prințesă parșivă! bună de biciuit și de aruncat apoi în ieslea cu fân a soldaților! Frisonul pe care ți-l provoacă mereu prin delicatețea ei arogantă numărul 625, cum să-l uiți? Bestie dulce, cu cine te-ai tăvălit de ai făcut copiii aceia sfrijiți ca scrumbiile, segmentați de gratii ca de un năvod când vin lună de lună la vorbitor? Bică, ridicat peste un zid murdar, tăind împrejurul cu glasul lui ascuțit ca o sabie: Aici nu este decât o singură lege și cine o încalcă s-a ras! (Pomii își tremurau frunzele, și vântul înfiora umbrele nopților timpurii). Planul! Planul e legea și cine uită sau n-a aflat încă s-a ras!
Și nisipurile coapte la oțelărie sau la turnătoria de fontă, gazele puturoase slobozite pe toate nările roșii ale cuptoarelor, mama voastră de chiulăi! Cine nu muncește nu mănâncă! Și peste tot cobora o febră tăcută, o spaimă care nu te lăsa să privești înapoi.
Cum să uiți zidul acela murdar, măcinat dinăuntru și condamnat fără drept de apel, fărâmițat de răcirea straturilor interioare, abandonat de expirarea lianților, un zid ronțăit de termitele invizibile ale unor îndoieli nerostite, ale unor dorințe îngenuncheate? Zidul acela negru-cărămiziu de pe care scăpăra cuvântul sabie se fărâmița și înceta să mai existe altfel decât ca o pulbere fină păstrând forma de zid.
Vrei să-ți fac o cafea? îl întreba uneori pe temutul director general, și el știa că secretarele au fost concediate, curierele și tehnicienii au plecat demult, telefoanele și interfoanele s-au comutat, că ofițerul de serviciu are consemn și că în toată cancelaria nu mai era nimeni în afară de ei.
Pe zidul negru cărămiziu atârnat de orizont ca o ruină ar fi putut juca noaptea flăcările albastre ale comorilor tăinuite, dar Bică n-avea alte himere și alte taine, nici mituri, spaime și imnuri decât himerele, miturile, spaimele și imnurile pe care el însuși le-a creat. Dar nu pentru sine, ci pentru alții, pentru cei de jos, ca să poată trece asupra lor povara convingerilor lui. Ea, Maria Suru, știa că el n-ar fi zămislit niciodată un mit dacă ea, Mița, n-ar fi cutezat să-i toarne-n ureche cuvântul cu otrava dulce a puterii, sămânța ei pusă să rodească în el diavolească inversare de semne și dacă ea, Mița, n-ar fi știut să țină peste capul lui cu cârlionți de culoarea fontei o aură ocrotitoare.
Există un freamăt al mării în oricare om, un freamăt al mării până dincolo de mare, o tălăzuire care-i ridică viața și i-o coboară, și omul trebuie să fie treaz mereu; urechea pe val să n-o culce atras de glasuri înșelătoare, și nici de somnul care te fură și te trage în jos. Soarele arde plaja de parcă ar trece un fier de călcat pe spinarea galbenă a nisipului, megafoanele trimit în văzduh piese de mare popularitate, parcă dansează degetele solare pe scoicile mării și sunete de xilofon zboară și hălăduiesc invadând aerul peste jarul trupurilor încinse; urmează prânzul cu portocale și alune la desert, biletul de odihnă cu preț redus, dă-i soarelui trecere prin carnea ta spre oasele tale, lasă-l să afle, să fugărească, să prindă, să scarmene și să alunge din trup lingușeala umezelilor montane, lasă razele lui ca dușul fierbinte să te străpungă și să nu-ți pese dacă o dată cu reumele ard și se purifică pentru sănătatea de mâine cărnurile tale păcătoase. Valul care te ridică te și coboară. Este același val. Mița știe, nu este altul, pentru că i-a simțit unda sub pântece și chiar a călărit pe creasta lui înșelătoare. Acum valul a doborât-o pentru a doua oară. Poate chiar pentru ultima oară. A lăsat-o să-i lunece din spinare. Numai că la fund a târât-o alt val, următorul, pe care nu-l văzuse și care o pândea de departe și de demult. A simțit numai că puhoiul se ridică deasupra ei, vine din urmă cu urlet înfundat și spumegări scăpărătoare. Ea a încercat să se ridice și încercarea i-a fost fatală, izbitura a prins-o în poziție nesigură; și-a simțit picioarele duse spre fund; a dat să se împotrivească, dar era prea târziu. Apoi s-a gândit să atingă fundul mai repede, cât mai repede cu putință, până nu pierde aerul din plămâni, ca să se poată sprijini de fund, da, să se proptească cu vârfurile picioarelor de fundul nisipos și să zvâcnească în sus, dați-mi un punct de sprijin și voi... da, Mița căuta punctul acela și l-a găsit unde oricine s-ar fi așteptat mai puțin.
Brătucu era atunci tot maior, abia mai târziu a fost avansat. A întins spre el mâna cu spaimă și rușine, cu disperare și grabă, o spaimă iuțită de groază, groaza omului care știe că mâna pe care o cere este singura mână, și cine o pierde este pierdut.
Ei, da! Iată că tovarășii nu te uită, nu se leapădă de tine, nu te aruncă la lada de gunoi, ci continuă să-ți prețuiască cinstea, loialitatea, devotamentul. Simți că ești în rând cu ei, într-un rând care nu se vede, dar există, simți că ești o verigă în lanțul care... oricum, nu ești abandonată și părăsită. Există acolo sus cineva care nu și-a pierdut încrederea și n-are să și-o piardă, pentru că vei fi la înălțime, chiar și la spălătoria de secție, la grupurile sanitare, chiar și acolo jos vei fi la înălțime. Nu vei ajunge cârpa nimănui. Ei sunt niște cârpe, ei, cârpe murdare, scârnăvii, cei care clevetesc, umblă să demobilizeze, cei care interpretează și tot interpretează în loc să-și potrivească pasul cu cel al istoriei și să intre în front. În timp ce oamenii muncii conduși de partid... sigur că da, există și din cei care... trebuie puși la stâlpul infamiei, sunt cei care ne trag înapoi, sunt dușmanii noștri, spun că de ce aia și de ce ailaltă, rămășițe burgheze mai periculoase decât burghezia că au învățat să-și schimbe părul și coafura după cum o dictează interesele, trag jarul pe turta lor, ponegresc, mint de îngheață apele; scutură noroiul de pe cizme, soldat!
Adevărul este că tu, Maria Suru, nu ești decât o rotiță din ce în ce mai mică în angrenajul acesta în care ai intrat și din care n-ai să mai ieși niciodată, pentru că soarta lui e soarta ta oriunde te-ai duce, la oricare dintre etajele edificiului social. Tu ai voluptatea identificării cu el și sentimentul că tu ești cea care deții și exerciți puterea. Nici nu este departe de adevăr gândul acesta pentru că, iată, creionul chimic știe să scrie pe foile liniate, smulse dintr-un caiet școlar, știe să scrie cu cerneala necruțării tocmai acest adevăr al tău, și nu altcineva, ci tu ești cea care pui, nevăzută, semn pe fruntea unuia și a altuia. Tu ești urechea care aude, ochiul care vede și mâna care scrie. Scrisul tău cu creion chimic ajunge departe, Maria Suru. Nimic nu se iartă, nimic nu se uită, nimic nu trebuie trecut cu vederea. Cine ridică cu trufie capul și sfidează, clevetește, ponegrește își semnează sentința. Desigur, nu toate au rămas ca în trecut, viața te-a lovit și pe tine, dar tu ești dintr-un material de soi, loviturile te călesc, convingerile tale când sunt brutalizate se fortifică, gândirea ta devine mai radicală, faptele mai tranșante, pasul și mai sigur ca în trecut.
Ce departe au rămas în urmă acele vremuri fierbinți când, fără să ai dureri de cap, te lăsai împinsă de la spate să te crezi un erou, și chiar erai un erou, sfidai glonțul legionarilor fugiți în munți, pielea ți-o lăsai tăbăcită de toate izbiturile sorții, știai să-ți învingi scrupulele amorțite și să hotărăști tu, cu tăietură sigură și fără să-ți tremure mâna, cine este vrăjmașul, puteai alege și hotărî care este numele lui. Nu-ți umflai pieptul, mândria era înăuntru, nu ridicai glasul, ridicai mâna, și judecata ta era necruțătoare. Astăzi lucrurile s-au mai complicat, s-au complicat rău, nu le mai înțelegi. Dar cine îți poate sta în cale, Maria Suru?
Trebuie să faci puțină ordine în gânduri, să te judeci fără teamă și fără părtinire. Ai greșit? Poate! Dar niciodată n-ai greșit singură. Greșeala n-a fost a ta. Altcineva trebuie să-și facă mea culpa : cei care n-au avut destulă tărie să meargă pe calea revoluției până la capăt, cei care știau că cine nu este cu noi este împotriva noastră și totuși n-au lăsat sabia să cadă pe capetele celor care ne erau împotrivă. Acum uite că vin și ne dau cu democrația peste nas... Mârâie că n-au destulă libertate, că, vezi Doamne, nu suntem destul de eleganți în raporturile politice cu ei, că nu-i răsfățăm îndeajuns, că nu le pupăm labele lor murdare, mulțumindu-le pentru cât ne-au exploatat și ne-au umilit și ne-au împușcat și ne-au tras pe roată și ne-au tras pe sfoară și astăzi tare ne-ar fi dus cu preșul dacă i-am fi lăsat de capul lor. Ar trebui izbiți peste bot! Și cine altcineva are dreptul moral să o facă dacă nu tu, cea care ai sacrificat totul, orice sentiment personal, orice dram de energie sufletească, tu care ai jertfit totul pentru cauză și te-ai identificat cu ea?!
Asta e Mița. Cum, nu știi care? Aia de făcea pe nebuna la cabinetul generalului, n-ar mai răbda-o pământul!
Vai de legănările neștiutoare ale celor legați la ochi! Pe tine, Maria Suru, nimic nu te poate atinge. Te-au prefăcut deja în amintire? Vai lor, nerecunoscătorilor, vai celor cu imaginația limitată la tiparele străzii.
Hodorogeau pe drumurile cu gropi ale câmpiei camioanele Molotov cu prelată kaki și botul teșit, zdruncinau din arcurile tari la trecerea peste găurile din macadam, împroș-cau în jur noroi și pietriș, mângâiau cu lumina galbenă a farurilor bolnave cocenii de porumb uscați pe tarla, gardurile căzute într-o rână, cumpenele obosite ale fântânilor și ici-colo pereții cu tencuiala căzută de la silozurile risipite și goale.
În ceasurile bântuite de nălucile unei memorii active, cu gândul întors la stearpa sămânță a deșertului, tu, Maria Suru, înduri o nesfârșită metamorfoză a timpului și nu te miri că fantomele tinereții invadează când și când meleagurile adormite în nimicnicie și moarte. Peste ritualurile încercate ale mizeriei, peste iluziile sfidate încă de atunci, peste nedeslușitele glasuri habotnice a trecut fumul puterii și toate se leagănă acum între un capăt și altul al lumii. Generații întregi de cavaleri ai speranței au galopat sub steagurile acelorași neîmblânzite ispite, și cenușa vulcanilor din sufletul lor e fierbinte și azi. Tu știi că ai privilegiul rar al încrederii nedezmințite, iar pe roua dimineților tu ai presărat nu o dată lava așteptărilor tale.
Bat albe în raza lunii oasele morților. În piscina pardosită cu teracotă albastră, picioarele bărbaților și femeilor, călărind limpezimile apelor fără prihană, se leagănă leneș ca niște limbi tăcute de clopot...
DRĂGAN * ULTIMA TINEREȚE A MARIEI SURU 