Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

ROMAN 2 ediţii (reeditare în 2002) coperta: Horaţiu Manea   15.00 RON Formular de comandă

Citiţi un fragment din carte Repere critice

 

 

 

 

 

 

 

 

Stăpânii lumii (fragment)

 

CAPITOLUL UNU

Uşa trosni smulsă din balamale şi se răsturnă peste peretele din dreapta. Buşteanul cu care fusese proptită zăcea prăbuşit la podea. O rafală de automat ciurui fotoliile şi vitrinele cu pahare. Ciucurii de cristal ai candelabrului ricoşară în jur. Din tavan căzură hălci mari de tencuială. Apoi o linişte provizorie se aşternu şi rămase aşa, agăţată de mobilele răsturnate până când vocea groasă ca o răguşeală de urs a lui Vaniuşa se auzi din pridvor:

– Nu mai e nici o scăpare. Trebuie să te predai!

De nicăieri nu veni răspuns. O nouă rafală biciui încăperea. Fascicolul de raze al lanternei trecu mângâietor pe lângă biroul de nuc, peste cărţile din bibliotecă, peste icoana arhanghelului Gavril, moştenire de la oncle Isai, peste vestonul cu epoleţi de colonel aşezat pe spătarul unui scaun, peste canapeaua unde o pernă şi o pătură mototolită arătau că acolo, dormise, până de curând, cineva.

Cu băgare de seamă, slobozind foc de intimidare, cei trei intrară în cameră.

– A fugit, scăpără cu ciudă, printre dinţi, lunganul.

– Nu putea să fugă, n-avea cum, i-o întoarse nedumerit cel cu voce de urs, Vaniuşa, poreclit aşa după ce venise victorios cu divizia din Krasnodar.

Al treilea nu spuse nimic. Făcu semn către lampa şi chibriturile de pe colţul biroului. Vaniuşa se execută rapid. Aprinse lampa, drese lumina, mutând în sus şi-n jos fitilul. Al treilea mai făcu doi paşi în interiorul camerei. Cu ţeava armei ridică de pe lada cu lemne capacul, trase covorul să se asigure că nu este sub el nici o gură de beci, privi spre hornul întunecat al căminului, smulse velinţele de pe pereţi să vadă o fi sau nu ascunzătoare secretă şi, când se convinse că nicăieri nu ar putea sta un om, îşi extinse controlul asupra obiectelor mărunte. Mai întâi centura cu diagonală căzută în spatele biroului. Tocul revolverului, gol. Cizmele lustruite, aşezate lângă cămin. Un vas cu apă pe etajeră. Ceasul de mână pe braţul fotoliului. Îl ascultă cu atenţie. Citi minutarele şi le compară cu ale ceasului său. Merge. Strânse în pumn obiectul capturat şi-l lăsă slobod să-i cadă în buzunarul din stânga. În mâna dreaptă ţinea balalaica; degetul pe trăgaci.

Apoi, ca şi când nimic n-ar mai fi fost de aflat, cel tăcut şi care se arăta a fi cel mai mare în grad, făcu un pas înapoi, dar, înainte de a ajunge la gaura în care fusese uşa, se întoarse către bibliotecă. Mişcă de ea să vadă: oare nu-i un simplu decor? şi, după ce se convinse că nu, începu să răstoarne una după alta cărţile ca şi când ar fi vrut să le citească inscripţiile de pe cotor. Peste umărul său, Vaniuşa silabisea: La Medeleni...Cazul Maicii Varvara... În preajma revoluţiei... Am visat aripi... Cămaşa lui Cristos... Ştia că doar el cunoştea litera, ceilalţi doi aveau alt alfabet.

– Paidiom! *

Afară îi aştepta un pluton de soldaţi, unii răspândiţi în grădină, pe aleile parcului, iar alţii în încăperile alăturate, îndesând căluşul de câlţi în gâtlejul preotesei şi al slugilor să nu zică nici pâs.

Dar nu apucară cei trei să iasă, că un firicel de nisip căzu de undeva din tavan, poate din altă parte, un sunet suspect îi făcu pe toţi trei să simtă o gheară de gheaţă în gât. Lunganul slobozi încărcătura armei în hornul căminului. Bucăţi de tencuială şi cărămidă împroşcară în toate direcţiile. Cu o bufnitură surdă, ceva ca un sac se prăbuşi în vatră. Vaniuşa apucă două picioare desculţe şi trase de ele. Se ivi, plin de sânge şi de funingine, mortul.

– El e!

O nouă rafală făcu să tresară cămaşa însângerată a celui căzut. Cu un singur glonte, bine ochit, al treilea făcu să zboare în mii de schije balonul de sticlă al lămpii cu petrol. Căpeneagul se răsturnă într-o rână. Fitilul încă pâlpâia. Flama coborî încet, jucând albăstrie pe băltoaca ce se lăţise sub scaunul cu veston şi sub fotolii. Cei trei priveau cum flăcările mângâie blând, înconjoară şi cuprind câlţii sau iarba de mare din fotolii şi canapele. Apoi, nemaiavând răbdare, plecară, lăsându-le să ardă încet.

– Slab mai eşti, dragul mamei, slab de ţi se văd coastele, ofta Marina pe când cosea sub cămaşa lui Serafim plicul cu documente. Ai grijă, dragul mamei, drumurile sunt pline de tâlhari, de oamenii răului, poartă-te cu fereală şi nu te da în vileag decât atunci când eşti sigur că ai ajuns unde trebuie şi că nu te aud urechile celor necuraţi.

La fel de grijuliu fusese şi oncle Isai când îi pusese plicul în mână:

– Nu-l dai decât colonelului şi nimeni să nu te vadă şi nici să nu ştie nimeni de unde vii şi cine eşti. Drumurile sunt pline de patrule ruseşti, de bande de hoţi şi de gunoaie stârnite de vijelia bolşevică. Toată pleava s-a ridicat la suprafaţă, ai grijă!

Tânărul Serafim a coborât în Gara de Nord şi a fost învăluit de viermuiala pestriţă de precupeţi, cerşetori, hamali, soldaţi, boieri, borfaşi, lucrători de la drumul de fier sau simpli gură-cască, o vânzoleală înăcrită de spaime, nelinişti şi pofte, de oboseală şi nesomn, de drum lung şi de aşteptări gâtuite în negura atâtor incertitudini. Oamenii se mişcau ca marionetele, făceau gesturi smucite, parcă se bâţâiau manipulaţi de sfori nevăzute, dar Serafim avea senzaţia ciudată că el însuşi este asemeni lor, că este ca şi ei, o păpuşă zvârlită de colo-colo şi, în ciuda faptului că se deplasa pe un itinerariu ştiut şi parcurs fără greş, avea senzaţia că nu el îşi alege drumul, ci că este dus de val, că e purtat ca un dop de plută pe coborâşul năvalnic al unui râu.

Când a dat colţul după atelierele Manutanţei şi s-a trezit între cele două coloane de manifestanţi, în strada înecată de strigăte ritmate, senzaţia aceea de dop flotant, zvârlit în dreapta şi-n stânga, a coborât şi mai adânc în sufletul său, ca o sabie rece. Mai ales în clipa când s-a pomenit în faţa ruinelor fumegânde, când a văzut zidul casei înegrit de fum, căpriorii carbonizaţi, ferestrele goale, căscate ca nişte găvane într-o hârcă, Serafim s-a scuturat ca dintr-un coşmar. „Asta e casa unchiului Mihai Brăiloiu?" Aici trebuia el să lase plicul cusut în căptuşala hainei? Da, asta era casa. Asta fusese! Şi n-a întors capul. A mers înainte ca şi când nimic n-ar fi văzut. În casă nu mai putea fi - desigur - nimeni, paşii îl duceau mecanic mai departe şi el ştia că trebuie să meargă înainte, să nu privească înapoi.

CAPITOLUL DOI

D e trei ori au trecut paparudele prin mahalaua găzarilor, au bătut praful uliţelor, au sculat din lenea bolnavă a caniculei babele, ţâncii şi curioşii, s-au lăsat stropite cu apa gălbuie adusă tocmai de la Fântâna Turcului, de dincolo de barieră, şi-au scuturat brâiele din bozii arătându-şi goliciunea, au cântat Paparudă rudă, vino de ne udă , cu găleata, leata, peste toată ceata... s-au dus apoi către alte zări pârjolite de secetă şi abia-abia s-a iţit sub geana cerului o scamă de nor spre care au înţepenit privirile celor cu gura uscată.

– Uite, mă, că vine! a strigat plin de speranţă Marin al lui Cobuz, olteanul ce umbla cocoşat sub cobiliţele încărcate cu castronaşe cu iaurt, răzbind până pe Calea Moşilor, şi chiar mai departe, spre Piaţa Obor. Credea că vine ploaia şi dădea să râdă. Gura i se lăţise până la urechi dar nu râdea, era mai mult o anchiloză a fălcilor, poate nici el nu credea că se vor slobozi ploile. Gică Naftan, tăbăcarul, care de la o vreme îi aţinea calea lui Vaniuşa, dorind să intre şi el în politică, s-a răstit la prostime:

– Ce, bă, aţi înnebunit? N-aţi aflat că astea sunt superstiţii? Omul nou va învinge natura şi vom avea ploaie berechet. Intraţi în partid, amărâţilor, că altfel vă uscaţi ca păstăile şi or să bată-n voi necazurile ca la fasole!

Dinspre Sala de Arme vântul aducea când şi când sunetele unui marş funebru. Cortegiul funerar avea să treacă pe la Comenduire şi abia apoi să se îndrepte spre Cimitirul Militar. Ziarul de dimineaţă scria că un incendiu cu cauze necunoscute a mistuit un imobil pe strada Arhanghelul Gavril şi colonelul Brăiloiu şi-a aflat moartea încercând să-i salveze pe locatari.

– Un erou, zise Vaniuşa cu vocea lui groasă.

– Un erou, adăugă la rândul său, cu şi mai multă convingere, Gică Naftan.

Cei din jur ascultară cu vagă uimire.

– Dumnezeu să-l odihnească!

Vaniuşa n-a mai stat să vadă ce şi cum. A plecat spre casa cu trei coloane de pe uliţa Aurarilor, croindu-şi drum printre căruţele cu grâu venite să predea cotele la siloz. Îi plăcea să se ştie escortat de Gică Naftan, săritor întotdeauna să facă ce i se spune, dar acum se ducea la Floricuţa şi bineînţeles că acolo n-avea nevoie de asistent

[…..]

 

 

 

 

 

 

REPERE CRITICE

 

"În Tare ca piatra (rămâne o taină cum se face că a ieşit acest roman teafăr din cenzură), cu meticulozitate de sociolog, autorul semnala neputinţa unui gen de orânduire, a comunismului, de a structura lumea reală. Acesta trebuia să piară spontan prin Maria Suru, căci generaţia imediat următoare ei se consolida pe cu totul alte coordonate. În Stăpânii lumii însă, scriitorul nu se limitează la a nega o practică falimentară. Este atacat aici însuşi genul de orânduire în intimitatea lui, în orgoliul lui de a fi expresia unei lumi, de a fi de-a dreptul Atlas cu lumea pe umeri - dacă-i lăsăm acestuia doar privilegiul de a materializa forţa oarbă, uşurând fraudulos contextul de implicaţiile mitico-izbăvitoare din povestea titanului pedepsit. Zadarnic am căuta în romanele anterioare ale scriitorului Daniel Drăgan o astfel de preeminenţă a tipurilor umane decăzute, tipuri pe care numai tehnica naraţiunii pusă într-un stil care stăpâneşte multe resurse ni le face suportabile."
Mona Mamulea (1999)