DAN ORGHIDAN * RĂZVRĂTIREA METAFORELOR
|
 |
Sonet pur
Stai aplecat peste silnice lumi
ca peste gropi cu mofete.
Caderea cine ți-o vede
printre galbene friguri și ciumi ?Acest vultur cazând pe-ndelete
spre ce zari îl îndrumi ?
întreba-vor gâtlejuri de humi
prafuitul și înstelatul scaete.Saracite cuvinte pe foi
vor suna ca arginturi tradate
într-un secol de pașnic razboi.Matraguna, cucuta, brândușa
în alergice lacuri scaldate
îți așteapta profetic cenușa.
Poem
Norii se adună alene
cu negre și reci abdomene.Ca mine se adună de pretutindeni
însămânțați de furtuni și de grindeni.Ca mine sunt cuprinși de angoasă,
de frică de țel și de casă.În curând vor țipa de plăcere naiadele, vor geme silenii
cum fac părțile trupului meu de milenii.În curând va sări ca un balerin trăznetul violet
cerând un rol principal în pluvialul balet.Însă eu - conștiința-i de sine -
voi cere timpului să-l închidă-n dulbineși iarăși în trecere către zare să fim
cu furtunile-n mine ce mereu le reprim.
Ecce homo
Cunoașterea strânsă prin ani
e ca o băutură contrafăcută.
Acum mă trezesc din beție gol și murdar
într-o provincie necunoscută.Îmi privesc mâinile
cu urme de picioare însângerate
îmi privesc omoplații ieșiți
în zilele cunoașterii de sine
cu gâtul ros .O mierlă cu cioc de lămâie
încearcă porțelanul cerului
și se uită la mine cu teamă
n-am cunoscut această zi neagră
și n-am putut să-i sparg limitele.Ce voi face cu această cârjă verbală
cum o voi folosi
împotriva singurătății ?
Neființa
Care e ramura menită din toate
să ducă fructul spre eternitate
înfrumusețată, asudată de chin
născând timp verde sub ceresc baldachin ?
Căci e în fiecare pom o alegere, una,
pe care n-o bănuiește nici piatra, nici luna,
doar fibrele amețite, ca un pâlc de eleve,
simt promisiunile duse de seve
de parcă-n adânc, undeva, printre ape
un pian ar suna din amarnice clape
și absurd, neguros, pământiu
ar țipa neființa: vreau să fiu, vreau să fiu !