Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

PROZĂ SCURTĂ , DEBUT   10.00 RON Formular de comandă

Citiţi Introducerea autoarei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Introducere

Mai întâi declar limpede şi răspicat că eu nu sunt o scriitoare. Neam de neamul meu nu a avut intenţia, dorinţa sau ambiţia de a-şi aşeza numele pe un volum tipărit. Dar lucrurile s-au răsucit în aşa fel că până la urmă n-am avut încotro şi a trebuit să fac ceea ce vedeţi.

La noi la Bogata sunt şapte tineri frumoşi., deştepţi, talentaţii modeşti care scot o revistă intitulată împreuna. De ce "împreuna"? Pentru că altfel nu se poate. Printre aceşti tineri, soarta nemiloasă a făcut să mă număr şi eu. De ce nemiloasă! Pentru că în satul acela suntem aşa de puţini tineri, încât la concursul care s-a ţinut la Fundaţie, când domnul Daniel Drăgan a adus în sat o mică tipografie, s-au prezentat doar şapte tineri - că numai atâţia erau în sat - şi toţi şapte, de voie de nevoie, au fost admişi. Printre ei eram şi eu.

Povestea cu scrisul acestei cărţi de aici mi se trage. Unchiul meu, Costică al lui Achim Cazacu - un om hâtru şi pus pe şotii - a prins o ştiucă. Nu era chiar aşa de mare cum se zice în sat, dar tot avea patru kilograme şi două sute de grame, că a cântărit-o în faţa noastră, a tuturor.

Nimeni nu mai prinsese aşa ceva în Olt. E vorba de ultimii ani, că bunicii noştri, la vremea lor, or fi prins ei peşti şi mai făloşi. Tocmai când unchiul meu sărbătorea evenimentul, noi discutam sub şopru la Fundaţie cum să fie primul număr al revistei noastre, dedicat Jubileului de 660 de ani de la cea mai veche atestare documentară cunoscută până azi a satului Bogata. Am prevăzut fel de fel de rubrici, care mai de care mai serioase şi mai cu cârlig, dar pe ultima pagină toţi eram de acord ca trebuie ceva trăznit, nişte poante grozave, nişte gogoşi înfuriate, nişte abureli, baliverne, ceva ce să citească omul şi să zică mai vreau!

Bine, bine, dar cine sa le scrie? Aşa s-a învârtit vorba de la unul la altul că până la urmă a căzut măgăreaţa pe mine. Nu că aş fi eu o fire glumeaţă sau care dă cu vraja, umbla cu abureli, ci uite-aşa, cred că au avut necaz pe mine suratele din echipă şi au zis că m-au prins la înghesuială şi e momentul să-mi plătească o poliţă mai veche. Până să bâlbâi eu o scuză, o retractare, o recuzare… m-am pomenit cu pagina pe cap. Şi a trebuit s-o fac. Dar nici n-am prea făcut-o eu că aşa a fost lucrul în echipă, fiecare a zis ceva, unuia i-a venit o idee, altuia alta şi poveştile au început să curgă singure. Mai greu a fost cu cea dintâi că nimeni nu vroia să-mi vândă un pont, să-mi dea o idee. Până când cineva, nu ştiu cine, cred că Sandei, a strigat un cuvânt: ştiuca! Şi de aici mi se trag toate. Că l-am provocat pe unchiul meu, Constantin Cazacu, mai întâi inventând noi fel de fel de lucruri, exagerări pescăreşti, teribilisme gogonate că ne amuzam şi ne ţineam cu mâna de burtă de râs când ciobeam împreună povestea şi-i puneam fel de fel de zorzoane şi codiţe (o să le vedeţi când veţi citi năzdrăvănia! ) şi chiar unchiul ,stârnit de hazul pe cai e noi l-am făcut pe scama lui, a zis: apoi staţi împieliţaţilor, că dacă e vorba de poveşti, vă spun eu poveşti de nule puteţi voi scrie cu toată tipografia voastră. Şi a început să ne spună fel de lei de snoave, unele cu haz, altele cu duh, că erau aşa de multe, că nu ştiam pe care s-o alegem s-o punem în revistă si cum s-o ajustăm să încapă în rubricile noastre. Şi este aşa de bun povestitor unchiul Costică, încât nici nu mai trebuie să umbli la text. E destul să notezi repede repede, cum zice el ,şi treaba e făcută. Dacă nu poţi să scrii aşa de iute, el nu se supără, se opreşte şi repetă exact al fel, cuvânt cu cuvânt, că am impresia că ţine poveştile undeva în cap, ca pe nişte cărţi în raftul de bibliotecă, şi le scoate una câte una, aşa cum vrea el, şi dacă zice de trei ori o poveste tot la fel o zice, de ai crede că o are înregistrată pe bandă, acolo, sub zulufii aceia cărunţi.

Deci, să fie clar pentru toată lumea: aceste poveşti nu le-am născocit eu, ci doar le-am transcris. Ştiuca fost o creaţie colectivă, a grupului nostru de tineri frumoşi, deştepţi etc. De aceea nici nu am semnat-o în revistă cu numele meu întreg, ci am semnat-o Anca & Comp ca să se ştie că şi alţii au umblat la urzeala ei. Celelalte poveşti sunt notate cuvânt cu cuvânt de la unchiul meu, Constantin Cazacu. Câteva dintre ele se spune că ar fi chiar adevărate, adică tocmai aşa s-au şi întâmplat lucrurile, dar cu nu bag mâna în foc. Vreo patru-cinci le-am pus şi în Monografia satului, editată în trei volume la Jubileu şi tipărită de cei şapte tineri... tipografi fără arginţi. Si ele sunt acolo, tot aşa, exact cum le-a povestit unchiul meu.

Cât despre Ştiuca , deşi e plină de scorneli, este şi ea adevărată într-o foarte mare măsură. Adică nepotul acela aşteptat şi dorit a sosit exact la termen, barza s-a ţinut de cuvânt şi unchiul meu a devenit bunic. Năzdravanul nepoţel este răsfăţatul familiei, se numeşte Cozmin Cazacu şi lui îi dedic această carte.

Anca Vlad