Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

ROMAN premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov, 2002 coperta ediţiei a doua:: Horaţiu Manea 2 ediţii (reeditare în 2004)   15.00 RON Formular de comandă

Citiţi un fragment din carte Repere critice

 

 

 

 

 

 

 

 

Părintele Thom (fragment)

 

Capitolul 1.

Biserica stă rece şi mută, asemenea pietrei din care a fost clădită cu nouă veacuri în urmă de călugării cistercieni. Zidurile groase şi contraforturile se ridică, împreunându-se deasupra ogivelor semeţe. În noaptea de vară, cu cer senin şi lună imensă, dantelăriile gotice capătă un relief maiestos. Liniştea e spartă când şi când de fâlfâitul aripilor negre de liliac, sau de foiala hulubilor cuibăriţi în turnul clopotniţei. Teii din jur botează aerul cu arome tulburătoare.

Tânărul preot apasă clanţa imensă de fier forjat şi uşa se deschide. Un aer uscat, cu miros de lemn copt şi covoare vechi pluteşte în imensitatea naosului. Dintr-o nişă umbrită se desprinde chipul luminos al Mariei, tăiat în lemn de tei şi colorat cu vopsele de plante şi lut, operă a sculptorului Hyeronimus Biemmel din 1506, rămasă după Reformă, ca semn de eternă îngăduinţă. Acum, în puterea nopţii, părintele Thomas retrăieşte clipele de singurătate pe care le simţise în dimineaţa acelei zile când episcopul Pavel i-a înmânat cheia catedralei şi a oficiat serviciul divin de învestire a sa ca slujitor al lui Dumnezeu în parohie şi părinte spiritual al comunităţii.

– Şi voi toţi să luaţi aminte, că aşa precum Dumnezeu nu a dat iertare îngerilor săi, ci i-a legat cu lanţurile iadului spre aşteptarea unei drepte osânde, tot astfel omul trebuie să nu dea uitării porunca, ci să rămână statornic îndatoririlor rânduite de Tatăl Ceresc.

„Nevrednic sunt, Doamne, de mila şi încrederea Ta, iartă-l pe robul tău”, îşi zicea cu imensă smerenie în suflet Thomas Schneider, tânărul preot pe care înaltele foruri ecleziastice îl titularizau într-o parohie cu un trecut glorios, cu un prezent confuz şi cu un viitor pierit în bezna incertitudinilor. Căutând un punct de sprijin, un semn încurajator, Thomas îşi plimba privirile pe feţele enoriaşilor, (exprimând o mândrie năucă), ale oaspeţilor episcopali (satisfăcuţi de reuşita solemnităţii), ale invitaţilor de la alte parohii (la fel de sărmane), ale reprezentanţilor (plini de importanţă şi siguranţă de sine) ai autorităţilor locale de la care Thom simţea că nu adie nici o speranţă de sprijin, nici o cât de mică undă încurajatoare. Îşi opri apoi privirile pe chipul luminos al Fecioarei şi căută să descifreze acolo un semn dătător de curaj, un zâmbet de îngăduinţă şi încredere. Dar Mama lui Iisus nu arăta să fie la curent cu disperarea lui, părea că nu-l cunoaşte pe Thom, că abia acum află de existenţa sa şi că ea cere de la el energie, stăruinţă, fapte întemeietoare pentru biruinţa credinţei.

– Ridică-te, fiule, rostise episcopul, şi Thomas simţea o moleşeală cumplită cum se lasă prin muşchii săi, cum lunecă pe coapse de-a-lungul gambelor la tălpile picioarelor şi corpul său încetează să se supună comenzilor date de creier. Atunci a observat el, sau doar i s-a părut, că Maria, în neclintirea ei seculară, a zâmbit uşor, foarte uşor, a schiţat un gest numai de el văzut, numai lui adresat. În clipa următoare Thom a citit încurajarea din ochii episcopului şi, vrând să se ridice, s-a ridicat. Razele soarelui au pătruns deodată filtrate prin vitralii şi au pus aur curat pe umerii Madonei, pe dantelăria paraclisului, pe ceaprazurile odăjdiilor episcopale, iar corul şi orga au făcut să se înalţe deasupra tuturor o cupolă de sunete:

Allein Gott in der Höh sei Ehr

und Dank für seine Gnade,

darum daß nun und nimmermehr

uns rühren kann ein Schade!

Ein Wohlgefalln Gott an uns hat;

nun ist groß Fried ohn Unterlass

all Fehd' hat nun ein Ende!*

Uşile cele mari s-au deschis şi aerul proaspăt a pătruns ca o înviorare divină asupra tuturor. A urmat agapa tradiţională, cu vorbe cuviincioase şi îndemnuri pline de înţelepciune, apoi despărţirea de venerabilul prelat, mâna cu pielea subţire ca pergamentul întinsă la clipa despărţirii şi binecuvântarea rostită într-un moment cucernic:

– Dumnezeu să fie cu voi, cu toţi!

„Oare cu cine are să fie Dumnezeu?” se întreabă neliniştit acum, în puterea nopţii fără somn, părintele Thomas. Ştia că logica cea mai simplă îl va împiedica pe Dumnezeu să fie chiar cu toţi deodată şi că, fără îndoială, Dumnezeu va fi mai mult cu unii şi mai puţin cu alţii, în ciuda preacucernicei binecuvântări.

Se auziră două bătăi de clopot, apoi un sunet stins, ca o a treia bătaie strangulată, strivită în mecanismul medieval.

– Nici ceasul, părinte, nici ceasul nu mai bate ora cum se cuvine, se plânsese goşmanul, enumerând câte sunt de făcut pentru a nu lăsa să se prăbuşească sfântul lăcaş sau casa parohială. De când Hainesch-bătrânul a plecat dintre noi, nimeni nu mai repară mecanismul şi ceasornicul tot aiurea bate, că nici vitele nu-şi mai găsesc rostul. Ele ştiau, din moşi-strămoşii lor, cum sună ceasul bisericii la ieşirea din ţarc, cum bate când vine stăpânul la muls, cum e când se deschid porţile şi li se dă slobod să iasă la ciurdă. Acum nici lapte nu mai curge-n şiştar ca altă dată, că dobitoacele şi-au pierdut rânduiala.

Goşmanul Willi a încremenit apoi cu bărbia ridicată, de parcă preotul ar fi trebuit să-i răspundă imediat.

– Vom vedea ce e de făcut, vom vedea, spusese Thomas, şi goşmanul a rămas încă mult timp pironit, cu privirea spre locul unde dispăruse din vederile sale tânărul preot.

„O să plece şi ăsta, precis o să plece. Se va sătura de praful drumului, de ploaia care curge printre ţigle, de hălcile mari de tencuială care cad din perete, de mirosul de cocină care vine dinspre porcăria lui Badiu, se va sătura de impozite, de bârfe şi de clevetirile satului, de nepăsarea primarului, de minciunile agentului sanitar, de găinaţii de porumbel, de gropile din şosea care-i strică maşina, de telefonul rămas de pe vremea bunicului, cu manivelă, de toate cele rele câte sunt acum în sat şi de toate cele bune care nu mai sunt. Va pleca peste o lună sau peste cinci, va veni apoi altul şi altul sau poate că nu va mai veni nimeni, de loc, niciodată. Şi la urma urmei, de ce să mai vină?”

Thomas ştie mai bine ca oricine că biserica lui s-a golit de oameni şi de speranţă, că nici chiar cei care ţin toasturi încurajatoare nu mai cred într-un viitor şi că acest viitor s-ar putea să nici nu mai existe.

– Doamne, Dumnezeul nostru, ajută pe robul tău cel mai nemernic, Doamne-Dumnezeule, iartă păcatele robului tău…

„Thom, devii patetic. Vorbeşti ca-n carte, parcă dai un spectacol didactic pentru uzul enoriaşilor. De ce nu-i spui ce ai de spus? Vorbeşte simplu, direct, nu-ţi pune frazele pe bigudiuri.” Era vocea Karinei. Îi suna în auz.

De mult timp, din primii ani de liceu, Thomas instituise o instanţă de judecată, un control secret de calitate, un cenzor al gândirii şi faptelor sale, pe Karina, fata blondă cu ochii de culori fasticarisante, mereu alte şi alte culori, cu glas de înger sever. Ea era chemată în gândurile lui să-l cenzureze, să-l tragă de mânecă, să nu-l lase să cadă în ispită, în păcat, în greşelile care pe toţi ne pândesc. „Cum vrei să te ajute Dumnezeu? Ce să-ţi facă? Să dea ceasul istoriei îndărăt cu un secol? Să modifice geografia lumii? Spune-i simplu ce vrei, dacă ştii; dacă nu, încearcă să afli şi abia apoi adresează-i-te când ştii ce anume îi ceri. În parohia ta mai sunt treizeci şi şase de suflete, în curând nu vor mai fi nici astea. Unii vor muri, alţii vor pleca în Ţara de Sus şi vei rămâne singur, Thom, te-ai gândit ce urmează? Au venit la solemnitatea ungerii tale rudele şi prietenii, vecinii de parohie. Cei care-au plecat în ultimii treizeci de ani s-au întors pentru o zi sau două, dar mâine vor pleca şi ei, se vor urca în maşinile lor formidabile şi vor decola, ai să vezi, pentru că nimic nu-i mai leagă de satul acesta. Aici nu mai au nici case, nici holde, nici vite, nici neamuri, nimic. Doar amintiri. Şi foarte curând nici amintiri nu vor mai avea pentru că bătrânii mor, iar cei care vin în locul lor sunt născuţi sub alte constelaţii, au alte dorinţe, alte chemări. Ce te vei face tu, Thomas, cu ce suflete ai să însufleţeşti aceste ziduri?”

Nu era prima dată când Karina îl suduia pentru limbajul uscat al rugăciunilor sale, pentru dezordinea gândurilor şi pentru speranţa deşartă că altcineva şi nu el însuşi avea să le ordoneze.

„Uiţi tu, Karina, uiţi cât de mare este mila lui Dumnezeu, bunăvoinţa cu care ne ascultă chiar şi atunci când rostim fraze «cu limbă de aşchii medievale» cum îţi place ţie să spui. Dar Dumnezeu, în marea lui bunătate, trece peste ceea ce estetul din tine nu vrea să accepte şi ascultă rugile noastre, iar ruga mea, dragă prietenă, a ascultat-o cu prisosinţă căci, dacă n-am ştiut ce anume să-i cer, a ştiut El ce-mi trebuie şi nu m-a lăsat în întunericul disperării. Şi eu aveam nevoie de tine, Karina, şi El pe tine te-a trimis şi, fără să ştii, tu mi-ai adus gândul care-mi clarifică orizontul şi-mi ordonează de acum înainte faptele. Spui că oamenii aceia care au venit din Ţara de Sus nu mai au nimic în satul acesta, nici case, nici glie, nici vite, nimic în afară de amintiri – ei, da! au amintiri! O valoare enormă, Karina, poate chiar bunul cel mai de preţ al omului, căci fără memorie omul devine legumă, lipsit de rădăcini îl spulberă vântul, dar rădăcinile acelor oameni sunt aici, Karina, în satul acesta, în Biserica aceasta, în cimitir, la şcoală, în casele care au fost cândva ale părinţilor lor, în datini şi obiceiuri, în faptele strămoşilor, în istorie, căci nu-i e dat oricărui popor să aibă istorie, să aibă în urma sa veacuri de neuitare, de suferinţe şi măreţie. Ţi-l mai aminteşti pe Rudy Schmidt, ochelaristul? Băiatul acela miop, premiant incorigibil, care te plăcea până la pierderea cumpătului? Nu ţi-l mai aminteşti? Câştiga toate olimpiadele de fizică şi matematică, dar nu ştia să danseze. Putea să calculeze traiectoria cometelor şi a rachetelor cosmice, dar nu era în stare să invite o fată la dans. Băiatul acela te iubea şi suferea pentru tine, îl jignea indiferenţa ta, mondenitatea ta liberă şi degajată. El este acum la Heidelberg, cred că director de programe la Institutul Max Planck sau aşa ceva, un tip despre care se scrie în cărţi. Ei bine, tipul acesta umbla ieri prin podurile caselor vechi să caute obiecte abandonate. L-am văzut cu hainele lui de stradă pline de praful podurilor mizere, cu păienjeni în păr şi bucuros că a găsit o broască de poartă, un mecanism ingenios meşterit cu două sau trei sute de ani în urmă. Era fericit ca un copil în faţa pomului de Crăciun. Vezi, îmi spunea el, cât de perfect se închide şi se deschide mecanismul? Ajunge o broască de fier forjat pentru ca sentimentul de admiraţie pentru strămoşi să înflorească chipurile şi sufletele cu bucurie. Mă auzi, Karina? Mai eşti aici? Ai plecat?”

„N-am plecat, Thom, eu nu plec niciodată când ai nevoie de mine. M-ai chemat şi-am venit. Dar acum este timpul să te las cu cele ce sunt ale tale.”

„Aşa ai spus şi atunci, că a venit timpul «să mă laşi cu cele ce sunt ale mele», şi ai plecat”.

„Trebuia. A fost alegerea ta.”

„De unde ştii că pe Wanda am iubit-o eu şi nu pe tine?”

„N-am spus că pe ea ai iubit-o. Tu, numai tu ştii pe cine iubeai şi pe cine nu. Sau poate că nici chiar tu nu ştiai. Eu am spus că pe ea ai preferat-o . Şi nu mă miră alegerea ta: Wanda era o realitate. Fiică a Necesităţii, şi ea, dar o realitate. Pe când eu am fost şi am rămas o ficţiune, o creaţie a imaginaţiei tale.”

„Numai Dumnezeu ştie cât de mult... ”

Uşa de stejar sculptat a bisericii s-a deschis. În prag, a apărut Wanda:

– Thom, e trei noaptea. Stai singur aici?

– De unde ştii că sunt singur?

– Te-am simţit lângă mine când te foiai. Ştiam că nu dormi. Apoi te-ai furişat tiptil-tiptil şi ai coborât. Am dat uşor perdeaua la o parte şi te-am văzut când te-ai oprit lângă Apolodor, i-ai scos lanţul şi câinele a început să joace fericit în jurul tău, să se gudure. Ai privit cerul, ai respirat aromele teilor şi ai intrat în biserică.

Wanda îl aşteptase pe Thomas mai bine de un ceas. S-a aşezat din nou în pat, sperând că soţul ei va reveni în odaie. Nici ea nu reuşea să adoarmă. Ziua fusese stresantă, oaspeţii se întreceau în a emite păreri încurajatoare, toţi erau unanimi în a declara încredere totală că Thom va face să renască parohia, ce gânduri absurde! Că nici dacă femeile din sat ar începe să fete ca iepuroaicele din şase în şase săptămâni câte şase prunci şi tot nu s-ar reface populaţia, pentru că magnetul prosperităţii i-ar îndeamna pe noii născuţi să fugă de îndată ce ar face ochi. S-a discutat despre preţul maşinilor de lux, maşina este imagine, cât dai pe ea, atâta valorezi! (auzi inepţie!) şi despre poluare, că se schimbă clima, baliverne! Adică n-o să mai plantăm grâu, nu-i nimic, plantăm cartofi, se câştigă la fel! Vorbe de doi bani şi iarăşi hai să-i urăm succes tânărului nostru preot, prosit! prosit! Wanda încearcă să uite de toate acele figuri ipocrite, optimişti de frunză verde, cărora le zâmbea servindu-i cu eleganţă şi trimiţându-i, în gând, la toţi dracii.

Aşteptându-l pe Thomas în pat, dornică de apropierea lui fierbinte, aducerile aminte au purtat-o spre anii nebunatici de liceu, când fetele se distrau zăpăcindu-i pe băieţi cu parfumurile lor, cu sfârcurile puse să zvâcnească prin bluză. Wanda ştia întotdeauna cum să uite un nasture descheiat între sâni, cum să-şi dezvelească pulpele din întâmplare; îi ademenea pe băieţii din internat în sala de sport, la vestiare, în laboratoarele pustii. Pe Milu, cel cu acnee-n obraji, l-a frecat şi l-a înghesuit între dulapuri până când a simţit că nu mai are nici ea încotro, atunci s-a smucit energică, şi-a îndreptat sutienul şi fusta, băiatului năucit i-a mângâiat părul asudat, l-a sărutat pe frunte ca o soră şi i-a şoptit cu mii de regrete în glas, iartă-mă, dragul meu, sunt virgină, trebuie să mă păstrez. A povestit fetelor cum bietul Milu s-a scăpat în pantaloni şi a fugit de ruşine. Au râs toată ora de fizică, au râs pe-nfundate, dar când şi când izbucneau în hohote dezlănţuite şi Frau Newton le-a dat afără din clasă.

Apoi fetele de la Arizona, vesele şi gălăgioase, dar sărace că şi-ar fi ridicat poalele-n cap pentru o cană de lapte acru sau pentru un covrig! Învăţau cu disperare dreptul roman, istoria, filosofia, dar era destul ca una din ele să înceapă să cânte sau să-şi mişte un pic şoldurile-n ritm de dans că toate săreau ca turbate. Doamne, ce fete sărace şi ce vesele puteau să fie! Îşi aminteşte de monseniorul Bethlem, un prelat catolic sobru şi manierat, auster şi trecut binişor de cumpăna vieţii. El era observat cu un soi de ciudă smintită de fetele de la Arizona şi a devenit obiectul unui pariu neruşinat. Wanda s-a dus la spovedanie, ştia că nu are la dispoziţie decât parfumul şi senzualitatea glasului ei care trebuiau să răzbată prin dantelăria confesionalului, să topească platoşa de gheaţă în care prelatul se ştia protejat.

Iartă-mă, părinte, i-a spus ea disperată, a coborât asupra mea focul iubirii şi sunt plină de păcat, inima mea este topită de dor pentru un om celebru, visez nopţile numai mâinile lui cum îmi mângâie trupul, buzele lui cum se plimbă peste buzele mele şi cum mă soarbe visez, mă soarbe cu o patimă sfântă, visez şi ziua, tot timpul visez dragostea acestui bărbat, vigoarea lui cum mă frânge, braţele lui cum mă împrejmuiesc, cum mă cuprind, părinte, şi el mă apropie şi mă lipeşte de el şi eu sunt goală, cu totul şi cu totul goală, simt pielea lui fierbinte pe pulpele mele, pe pântecele meu, pe sâni, pe gât. Sunt robită şi omul acela este aici şi mă aude, şi simte vibraţia şi fierbinţeala simţirii mele, este un om sfânt, dar numai un sfânt mă poate izbăvi, iubindu-mă, înlănţuindu-mă, să mă strivească sub dragostea lui, să mă pătrundă, să mă izbăvească, părinte, că altfel nu mai e chip.

„Învăţătura Sfintei noastre biserici…” începuse preotul, crezând că poate stăvili dezlănţuita mărturisire. Dar Wanda porni iarăşi să sufere şi să se zbată, că te iubesc, părinte, şi numai dragostea ta îmi poate da mântuirea, numai buzele tale pe buzele mele mai pot să domolească arsura, numai braţele tale vânjoase, îmbrăţişându-mă, mai pot să-mi domolească zbaterea, că zbaterea mea e a iubirii pe care mi-a dat-o Dumnezeu, ca răsplată sau ca pedeapsă, „Fetiţo, fetiţo, linişteşte-te, nu există greşeală, oricât de mare, pe care Tatăl Ceresc să n-o poată ierta, el este atotputernic…” Şi Wanda nu s-a mai putut abţine. S-a ridicat şi a zvâcnit pe uşa catedralei, slobozind hohote mari de râs.

După primul an de studenţie, Wandei i s-a conturat clar dorinţa de a abandona studiile de drept pentru a se căsători cu un preot. A început să frecventeze mediile în care l-ar fi putut afla pe viitorul mire. Thomas ţinea conferinţe la Clubul Ligii Creştine şi devenise foarte popular între tinerele doamne şi domnişoare, fetele spuneau că este fascinant, doamnele spuneau că are charismă. L-a oprit pe scări, în timp ce el urca. Ea şi-a întrerupt coborâşul, abordându-l direct:

– De mult vroiam, domnule preot, să vă adresez o întrebare. Cum putem înţelege porunca iubirii faţă de Dumnezeu Tatăl şi totodată faţă de aproapele nostru?

– Nu sunt preot, sunt numai student, dar dacă te interesează subiectul, citeşte Pavel către Corinteni şi Omilia despre dragostea faţă de Dumnezeu a lui Ioan Hrisostomul – şi Thomas a făcut aici o pauză, căutându-şi parcă vorbele, dar a privit-o în ochi şi ochii Wandei au scăpărat la timp. Thom a continuat: şi vino marţi la colocviile noastre de la club.

„S-a prins, şi-a zis, fericită de primul ei succes, Wanda. Va trebui să manevrez încet, cu grijă maximă, să nu se sperie peştişorul de aur şi să rupă undiţa!”. Au urmat serile romantice de Sub Arini, când nopţile nu ajungeau pentru a discuta cu aprindere teme interesante pentru amândoi:

– Thom, de ce, dacă bărbatul şi femeia sunt uniţi în faţa lui Dumnezeu prin dragoste, de ce biserica vede în apropierea trupească un păcat?

– Nu, biserica nu vede un păcat în apropierea trupească. Dimpotrivă, unirea bărbatului cu femeia este aprobată şi chiar dorită de Dumnezeu. Există, desigur, şi preoţi pudibonzi, ba chiar autori excesivi, cei mai mulţi dintre ei celibatari, cu o informaţie insuficientă asupra vieţii laice. Grigorie Teologul spune că, aşa cum înotătoarele nu pot părăsi apa, tot aşa celor ce au un trup le este cu nepuţintă să iasă din acel trup spre a fi întrutotul numai cu cele spirituale fără de cele trupeşti.

– Atingerea trupească dintre bărbat şi femeie…

– …este un dar ceresc, completa Thomas. Nu trebuie să ne ruşinăm. Împărtăşesc opinia lui Novalis că în univers există un singur templu: acela este trupul omenesc. Nimic nu este mai demn de stimă decât acest obiect sfânt.

– Sfânt? Trupul omului, mai sfânt decât o catedrală? întreba Wanda provocator.

– Catedrala este făcută de mână omenească. Trupul omului este modelat chiar de mâna lui Dumnezeu. Cine pune mâna pe un om, atinge cerul.

– Lasă-mă să ating cerul, şopti cu o voce foarte înceată Wanda şi, ridicându-se pe vârfuri, atinse cu buzele buzele lui Thom.

I se părea că a sărutat o icoană. Mai târziu, amintindu-şi cu Thom de acel prim sărut, preotul mărturisea aceaşi senzaţie: Da, cred că am sărutat o icoană. Wanda era fericită. Se temuse că va nimeri un popă ipocrit sau habotnic. Nu-şi imaginase că va găsi un cleric tânăr, înalt, frumos şi atât de liberal în concepţii. Capul ei îşi căută adăpost pe umărul lui şi el o primi în braţele sale.

Acum ea stă în pragul bisericii, aşteptând ca soţul să revină în patul de unde plecase alungat de grijile noi ale parohiei. Simţea cât de adâncă e disperarea bărbatului, ştia că el are motive să se îndoiască de succes, dar şi ea are motive să creadă că o cufundare disperată în trecutul unui sat care piere nu este o fatalitate, că într-un fel sau altul vor reuşi să se smulgă şi vor pleca.

– Ştiu ce te frământă, dragul meu. Dar nu vom rămâne o veşnicie în satul acesta. La prima ocazie potrivită ne vom lua zborul. Episcopul Pavel este un prelat sever, dar nu e un monstru. Aşa cum alţii au reuşit să se desprindă, şi noi vom reuşi. Ai să vezi. Ai încredere în sentimentul acesta al meu. E o convingere.

Wanda era un om pragmatic şi lui Thomas i se părea că a aflat la soţia sa o completare fericită a personalităţii sale, un contrabalans menit să-l ajute a găsi calea. Dar astăzi Wanda se află departe de drama în care se zbate: imposibilitatea de a da înapoi şi incapacitatea de a merge înainte. Ea nu şi-a imaginat că preoţia presupune o vocaţie şi, cu atât mai mult, nu a înţeles nimic din ceea ce el numeşte menirea sfântă a unui slujitor. „Că un preot nu doar propagă religia, nu doar îi difuzează preceptele între oameni – îi spunea el, înainte de a se căsători. Un preot îşi asumă religia, o trăieşte cu toată fiinţa şi destinul său. Bobul de grâu pus în teren fertil moare, dar moare aducând rod bogat. Acesta este destinul preoţesc”. „Sărmanul Thom!, îl căina Wanda, crede că pronia cerească l-a pus responsabil cu fericirea universală!”

Stând în uşa bisericii, privindu-l pe tânărul preot copleşit de poveri imaginare, Wanda înţelese că omul ei se lasă pradă disperării şi că trebuie smuls cât mai curând din ghearele acelei harpii. Ca fire prin excelenţă practică, dispusă să simplifice la maximum totul, Wanda ştia că există leac pentru orice suferinţă şi mai cu seama există un leac la toate suferinţele omului: sexul! Da, el este un panaceu universal. Flămândului ameţit de inaniţie, dă-i sex şi timp de trei ceasuri el va uita că are stomac. Bărbatului căruia un patron ticălos îi amărăşte zilele, fă-i nopţile frumoase, dă-i sex şi el va rezista cu vitejie persecuţiei, dă-i sex şi el se va simţi patron al continentului. Disperatului care aleargă să-şi pună capul în ştreang, dă-i sex şi el va uita unde a plecat. Mişelului pornit să dea cu barda în Dumnezeu, dă-i sex şi el se va îmblânzi şi va lăuda numele Domnului. Şi Thomas nu este nicidecum o excepţie. Wanda lunecă spre el, da, lunecă, nu merge. Sub cămaşa subţire de in picioarele par a sta drepte, nemişcate, ea lunecă asemeni acelor păpuşi ruseşti, acelor dansatoare din şcolile petersburgheze care se deplasează fără a mişca altceva decât capul rotit ca o floare a soarelui spre soarele care le priveşte luminându-le înflorirea. Tot aşa Wanda se apropie de Thom, mânecile largi au căzut dezvelind braţele albe care îl cheamă, hai Thom, iubitule, lasă asupra mea grijile tale, fruntea pune-o pe umerii mei. Capul îţi este plin de rouă şi părul ud de vlaga dimineţii. Te-am căutat, iubirea mea, şi te-am aflat, şi bolnavă sunt de iubire, dragul meu, mirele meu. Lasă-te-n mâna mea…Şi mâinile Wandei descheie unul după altul nasturii, cuprinde capul iubitului între sânii fierbinţi, stai, murmură Thom, Wanda, stai, nu aici, nu e posibil, stai…

 

 

 

 

 

 

 

REPERE CRITICE

Roman-cronică – document impresionabil al unui timp dereglat de către istorie –, Părintele Thom este nu numai – aşa cum s-ar putea crede – o frescă veridică ilustrând culpa colectivă a unei colectivităţi, acum aflată în declin, dar şi un admirabil roman de dragoste, prin evocarea stărilor sufleteşti ale Annemariei din jurnalul intim, dar şi un incitant roman teologic, axat pe sugerarea unui manifest de etică creştină, potrivit căruia “credinţa este realitatea faptelor noastre”, realitate ce ar trebui supusă unei schimbări. “Până când noi, oamenii, nu vom da credinţei noastre o consistenţă faptică pe temeiul iubirii creştine, mă tem că microbul perfid al demagogiei va lăsa practicile religioase lipsite de orice sens mântuitor” – se confesează Wandei părintele Thom. Romanul lui Daniel Drăgan este nu mai puţin şi un roman filosofic-existenţialist de evocare dramatică a condiţiei umane într-o epocă a depersonalizării, cu trimiteri şi către romanul magic... În contextul controversat al celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, Daniel Drăgan s-a remarcat printr-o explorare a profunzimilor umane atât în timpul critic al perioadei de dinainte de Revoluţie (memorabil rămâne personajul Maria Suru, dar şi multe altele!), cât şi în această stranie perioadă de tranziţie, în ambele încercând şi reuşind adesea să ilustreze ideea biruinţei gândului asupra trecerii, prin influenţarea din mers a tot ce mai constituie o frână în calea devenirii umane şi sociale...

Romanul pe care l-am ţinut sub proiector (Părintele Thom) ilustrează noua scriitură cultivată de către Daniel Drăgan, care se înscrie însă într-o evoluţie previzibilă, orientată spre proble-mele morale şi politice (şi nu numai!), prin cultivarea unor tehnici diverse (tradiţionale şi moderne) de luminare şi ilustrare a condiţiei umane.

Simion Bărbulescu (2003)

 

Părintele Thom este un roman complex, în care, cu o plăcere de a povesti devastatoare, sunt organizate mari arhitecturi polifonice. Iar prin simbolismul său fastuos – un roman simbolic, deci o meditaţie remarcabilă asupra lumii acesteia şi a destinului său planetar, concentrată într-o mare engramă a timpului. Un timp istoric otrăvit, pe care oamenii locului l-au resimţit ca o formă de teroare.

Ion Itu (2003)

 

Un mesaj arhaic şi creştin bineînţeles, care se încheagă simbolic în imaginea semnifi-cativă a bobului de grâu ce moare pentru a aduce rod bogat. Timpul regăsit este astfel şi o retrăire care urmează uitării sau morţii şi, aceasta, pentru o reaşezare în normalitate; dacă nu chiar un timp sacru, într-un timp locuit de sacru. În totul, Părintele Thom e un roman care spune mai mult decât litera sa, vizând tocmai acest vis al reînnoirii, al regenerării, al unei demnităţi recâştigate.

Dorin Ştefănescu (2003)

 

Romanul Părintele Thom al domnului Daniel Drăgan este, cred, deja un roman european, pentru că vizând o problemă pe care noi am trăit-o aici şi o trăim şi acum cu tristeţe – dispariţia unei comunităţi etnice tran-silvănene de care noi am fost legaţi – în el se întrevede naşterea unei noi comunităţi, de data asta la nivel continental, un spirit european, dincolo de erorile şi ororile istoriei.

Marius Iosif (2003)

 

Am citit multe cărţi despre saşi, ştiu cum au venit aici, de ce au venit, de unde-au venit, cum şi-au îndeplinit datoria pe care au promis-o; şi-au dat sângele pentru acest pământ în zeci de războaie, au dat sudoarea pentru ogorul pe care l-au făcut roditor şi au câştigat în mai mult de opt sute de ani dreptul de a trăi pe aceste meleaguri. Aşa cum ştiţi şi cum se repetă mereu, ei au fost un exemplu de muncă serioasă, muncă cinstită. Au avut o anumită morală în care cinstea era cinste, vorba era vorbă. Deci din punctul meu de vedere - ştiţi că sunt jumătate româncă, jumătate săsoaică, nu vorbesc părtinitor - deci dacă zic ai mei , este vorba şi despre unii şi despre alţii. Am citit cărţi despre perioada când au fost luaţi şi duşi la muncă, despre perioada războiului când au suferit ce-au suferit...

Nu am citit cărţi despre ce se întâmplă acum, iar ce se întâmplă acum este o tragedie pe care o trăim fiecare dintre noi, zi de zi. Nu e uşor să vedem cum se topeşte această civilizaţie, nu este uşor când suntem împrăştiaţi prin toată Europa aşa cum suntem... Acum încep să plece şi românii şi asist cu disperare şi teamă la o lume care se încheie şi la altacare nu ştim când şi cum îi va fi dat să se nască. La sfârşitul romanului, autorul spune simplu: „A murit Hans!” Dar nu a murit o persoană, a murit o lume. Dacă până în clipa când s-au despărţit de el fiecare a sperat că se va mai face ceva, cade ca un trăznet acest „A murit...” Lumea s-a dus, s-a topit, şi nu e deloc uşor să ne întrebăm ce mai e de făcut. Cum pot să-i mulţumesc domnului Daniel Drăgan care, fiind român, a reuşit să pătrundă atât de bine ce s-a întâmplat cu sufletul oamenilor de aici şi a descris cu foarte mult adevăr şi dragoste drama noastră?

Liane David - profesoară de limba franceză (din cuvântul rostit la şezătoarea literară de prezentare a cărţii din 7 noiembrie 2002, la Liceul din Feldioara).

 

Părintele Thomas mi-a devenit într-un anume fel duhovnic. Duhovnic spiritual sau emoţional sau intelectual. Şi aşa am o relaţie deosebită cu domnul Daniel Drăgan pe care îl ştiu părintele părintelui Thom sau chiar însuşi părintele Thom. De aceea vreau să spun de la început: părinte Drăgan, vreau să vă mulţumesc pentru această carte, pentru că ne-aţi scos pe noi, saşii, din tăcere, din uitare, ne-aţi dat o demnitate. Sigur că societatea nu se va schimba, nu se vor petrece minuni, şi totuşi în noi se poate petrece o minune divină şi anume ceea ce numele dumneavoastră semnifică. Vă numiţi Daniel şi Daniel înseamnă „Dumnezeu este jude-cător”. Dumnezeu va judeca lumea noastră. Chiar dacă într-un poem mistic, Clipa de Apoi, spuneaţi că judecata este în noi, în conştiinţa noastră. În limba germană, judecător înseamnă cel care face dreptate şi a judeca nu înseamnă a respinge sau a strica pe cineva, a-l strivi, ci a judeca înseamnă a îndrepta, a oferi o şansă. Şi aici eu găsesc ceva ce ne îndreaptă unul către altul şi către Dumnezeu. Dacă această carte slujeşte reconcilierea, dă o interpretare a istoriei pe care noi o ştim de la părinţii noştri, dacă acceptăm că locul saşilor nu este pentru veci în Germania ci este în Ardeal, să vorbim despre asta şi să lăsăm pe Dumnezeu să judece şi să îndrepte lucrurile.

Vedeţi că eu nu vorbesc despre carte. Cartea m-a răscolit. Ca să înţelegem mai bine cine este Hans sau care este relaţia dintre Hans şi duhovnicul lui, vă spun că eu mă identific mai degrabă cu Hans, când a fost salutat în biserică de preot şi de consăteni, iar el „n-a putut rosti nimic, cuvintele i s-au îngrămădit în gâtlej, sufocându-l. A îngânat ceva, a scos un sunet gutural, între strigăt de spaimă şi geamăt de durere, iar pălăria, în mâinile sale mari, s-a rupt. O răsucea ca pe un smoc de paie, o storcea ca şi când ar fi vrut să curgă din ea un lichid, o substanţă otrăvită, amară.” Este sentimentul pe care îl simt eu, ca minoritar, câte odată, într-o viaţă pe care abia acuma trebuie s-o învăţ.

Dar, pe parcurs, Hans cu-noaşte o persoană foarte drăgălaşă, uimitoare, naturală, Annemarie, născută dintr-o mamă săsoaică şi un tată român. Mai înainte, trăiau saşi lângă români sau românii lângă saşi; în anumite zone saşii, în alte zone românii. Acum se apropie. Culturile se întretaie, se împletesc. Nu ne mai putem permite să trăim lângă. Noi trebuie să trăim împreună. Annemarie este imaginea fermecătoare a acestei apropieri. Iată de ce, părintele Thom se implică pentru Hans şi aici eu văd efectul terapeutic pentru mine al acestei cărţi. Un român dă glas saşilor. Sigur că tema principală nu sunt saşii. Este vorba de mult mai mult. Este vorba de Transilvania.

Johannes Halmen - preot evanghelic diasporal (din cuvântul rostit la Liceul Şt. O. Iosif din Rupea).

 

Părintele Thom ocupă un loc special între celelalte romane publicate până acum de Daniel Drăgan. El se înscrie seriei inaugurate cu Dincolo de Arania (1996) în care tentaţia parabolei , vibraţia sensibilă la „miracolul expansiunii sufleteşti” din Ursa mică (1986) şi Tare ca piatra (1987) sau deschiderea spre problematica eului înstrăinat din Ursa Mare (1988) şi Presimţirile (1989), calităţi unanim recunoscute de critica literară, devin componente ale unui crez estetic, se metamorfozează în obsesii ale scriitorului. În Părintele Thom, tema erodării identităţii capătă o concreteţe dureroasă.

Particularizarea ei în planul ficţiunii dimensionează tragic una din realităţile dramatice ale spaţiului transilvan din ultimii 50 de ani: diminuarea până la dispariţie a etniei săseşti. Dar uitarea, acceptarea inertă, resem-nată a istoriei sunt tulburate de neaşteptata debarcare în preajma stejarilor a unui bătrân cu înfăţişare stranie. El se dovedeşte a fi unicul descendent al unei familii de saşi deportate în Rusia cu multe decenii în urmă, imediat după al doilea război mondial. Pe fundalul comunităţii pusă în alertă de prezenţa „intrusului” ies în faţă cele trei personaje, ale căror relaţii cu lumea descrisă de autor complică, în avantajul cititorului, nivelul de semnificaţii al romanului, multiplică unghiurile din care acesta poate fi receptat.

Nicolae Stoie (din Un recviem pentru dispariţia saşilor din Transilvania în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, Gazeta de Transilvania, nr.3768, 18 decembrie, 2002).

 

Părintele Thom nu este numai un roman al uitării propriu zise ci, mai mult decât atât, un roman al uitării timpului. În această carte, timpul nu mai este perceput în devenirea sa bună, adică în bunătatea sa, cum ar spune Noica, bunătate ce nu poate fi decât una de ordin sacral, ci in disoluţia sa, având drept efecte pervertirea, depersonalizarea şi desacralizarea. Lumea pe care părintele Thomas este chemat să o păstorească este bântuită de duhul disoluţiei, o lume orbită şi ostilă care şi-a pierdut rânduiala pentru că şi-a uitat zeul.

In acest loc pustiit de Dumne-zeu, în care timpul însuşi este bolnav, comunicarea se face dificil. Unul dintre personaje spune la un moment dat, adresându-se perso-najului principal că „trebuie să vorbeşti cu deşertul din ei”. Or, în acest pustiu ontologic, apare Hans, personajul de care a fost vorba, şi care, cred eu, este, în economia romanului, mai important decât însuşi Thom pentru că el este „vestitorul”, el vesteşte o reapariţie a timpului şi, deci, a memoriei. Semnificativ e faptul că nu e vorba de o memorie individuală ci, în special, de o memorie comunitară, chiar aş forţa puţin spunând că e vorba de un subconştient colectiv care se manifestă în imaginarul simbolic al cărţii. E destul deci ca un semn al trecutului, respectiv Hans, să apară, să reînceapă să vorbească, pentru ca o întreagă comunitate, la început nedume-rită, să-şi aducă aminte, să se trezească dintr-o lungă agonie.

Divinul, paradoxal, nu lucrează atât prin părintele Thom cât mai ales prin acest personaj, Hans, cel ales şi trimis să învie. Dar - şi aici mi se pare mesajul profund al cărţii - pentru ca ceva să învie cu adevărat este nevoie de o jertfă, de o moarte elibe-ratoare de rod. Şi, într-adevăr, Hans moare, dar moartea lui este semnul timpului regăsit. Nu al timpului regăsit în sens proustian, unde este vorba de o adevărată epifanie a timpului, ci a unui timp regăsit prin ceea ce el vesteşte la reapariţie ca memorie recuperată. Un mesaj arhaic şi creştin bineînţeles, care se încheagă simbolic în imaginea semnificantă a bobului de grâu ce moare pentru a aduce rod bogat. Timpul regăsit este astfel şi o retrăire care urmează uitării sau morţii şi, aceasta, pentru o reaşezare în normalitate; dacă nu chiar într-un timp sacru, într-un timp locuit de sacru. În totul, un roman care spune mai mult decât litera sa, vizând tocmai acest vis al reînnoirii, al regenerării, al unei demnităţi recâştigate.

Dorin Ştefănescu (din cuvântul rostit la Casa cu Cerb, Sighişoara, 10 decembrie, 2002).

 

Cartea domnului Daniel Drăgan ţinteşte, cred, mai departe decât spre o problemă transilvăneană. Sigur că romanul este foarte bine prins în carnea vieţii noastre locale şi istorice, dar, dincolo de realismul său, el încearcă să-şi pună problema a ceea ce mai poate face spiritul în faţa unei lumi ce şi-a ieşit din făgaşul ei normal, a unei comunităţi împuţinate nu doar numeric ci şi valoric, o lume care şi-a pierdut criteriile fireşti, vieţuind doar. Simbolul acestei derive apare cu precădere în funcţionarea anapoda a ceasului din turnul bisericii, ceas pe care nimeni nu se mai pricepe să-l repare.

În această lume decăzută, părintele Thomas aşteaptă un semn, iar acest semn se arată tocmai prin personajul Hans Müller care este un adevărat Lazăr înviat din morţi, apărând după zeci de ani, şi e un adevărat miracol că acest om a supravieţuit Gulagului din Rusia Sovietică. Întreaga comunitate este uimită şi, părintele Thomas va încerca să clădească prin intermediul acestui miracol un spirit comunitar, va încerca să regenereze valorile care au fost pierdute prin pervertire. În sensul acesta cred că toate personajele se iluminează prin Hans Müller, un „înviat din morţi”el dând, inconştient, fiecăruia încredere şi credinţa că, totuşi, lumea nu poate să cadă la nesfârşit în material, nu se poate fărâmiţa şi distruge pentru totdeauna.

Satul acela, deşi este o comunitate ce nu mai are nici un temei - mereu se fac referiri la o lume normală în care trăiseră o parte din aceste personaje cât şi la, mai ales, distrugerea acesteia din perioada comunistă - începe să se reclădească din interior şi aici autorul spune un lucru foarte adevărat şi profund, anume că o lume mai bună se construieşte pornind de la nivelul individului purificat, deci pierderea care se lasă sesizată în aspectul ei social, la nivelul aspectului exterior, îşi are de fapt tămăduirea la nivelul lăuntricităţii noastre, acolo unde ne-am pierdut încrederea şi putem fi tulburaţi de o falsificare a sistemului de valori, falsificare de care ne putem lăsa furaţi. Or, miracolul care se petrece în acest roman şi care, până la urmă este unul extrem de optimist, este că, regenerându-ne interior, putem schimba lumea, readucându-o pe făgaşul normalităţii.

Romanul domnului Daniel Drăgan este, cred, deja un roman european, pentru că vizând o problemă pe care noi am trăit-o aici şi o trăim şi acum cu tristeţe - dispariţia unei comunităţi etnice transilvănene de care noi am fost legaţi - în el se întrevede naşterea unei noi comunităţi, de data asta la nivel continental, un spirit european dincolo de erorile şi ororile istoriei.

Marius Iosif (din cuvântul rostit la Casa cu Cerb , Sighişoara, 10 decembrie, 2002)

 

N-am citit cartea ca s-o prezint cuiva. Am citit-o pentru că am fost rugat, la început, şi după aceea am citit-o pentru că mi-a devenit un mesaj deosebit. Un roman scris de un român despre un sas. Şi în prim plan aşa este şi cred că este un caz unic de la Burebista încoace unde să se tematizeze un preot săsesc. Desigur, nu este un roman ce tematizează viaţa săsească, nu este în primul rând un roman teologic; este un manifest de etică creştină şi am mulţumit de multe ori autorului pentru că m-a implicat în acest proces de devenire, respectiv să citesc manuscrisul. M-a încălzit faptul că aici, totuşi, saşii sunt o realitate prezentă. Dacă se vorbeşte despre saşi, se spune „au plecat” dar eu sunt aici şi în Sighişoara sunt aproape un sfert din cei care au fost în 1990.

Îi deplâng pe cei plecaţi, dar iată că, pe pragul dispariţiei acestei comunităţi, cineva scoate un mesaj din prezenţa lor. Părintele Thomas Schneider este o figură fictivă, un personaj fictiv într-un sat fictiv, dar într-un context şi o atmosferă reală. Mulţi dintre cei care citesc cartea cred că asociază locurile şi întâmplările cu un anumit sat şi chiar întâmplările sunt atât de verosimile şi de plastice încât eşti tras în acţiune.

Întrebările mele de la început au fost: care este imaginea unui român despre un preot evanghelic şi în ce măsură această imagine se suprapune cu imaginea unui preot săsesc despre sine. Şi nu puteam să nu citesc cu interes, la început, iar apoi ca să încerc să definesc prezenţa mea în contextul vieţii cotidiene a societăţii în care mă aflu. Cine se interesează în mod real de saşii din Ardealul de azi, de soarta lor actuală? Iată, se interesează cineva!

Chiar dacă tema romanului nu sunt saşi şi nici istoria lor, eu consider că tema este reconcilierea. Autorul caută să provoace un răspuns la întrebări de esenţă, cum se pot vindeca rănile din istorie, care sunt mecanismele reconcilierii dintre oameni, cum poate arăta curajul civic într-o societate, acolo unde există laşitate, sau ce înseamnă implicare acolo unde este indiferenţă. Pentru că indiferenţa este cea mai mare culpă, spune Elie Wiese, acel evreu român - să spunem aşa - care-şi scrie cărţile în limba germană, în aceeaşi limbă pe care şi Eminescu o stăpânea desăvârşit. Autorul părintelui Thom are curajul să şteargă stereotipurile pe bază etnică. Înainte ştiam exact ce este un ţigan sau un secui sau un evreu. În acest roman mi s-a părut că nu mai există această simplificare, familiile sunt mixte sau, cum vrem să ne obişnuim să spunem la noi în biserică, sunt „familii unificatoare de cultură” sau „unificatoare de confesiuni” ştiind că termenul de unificator înseamnă că se leagă om de om, cultură de cultură, confesie de confesie dar nicidecum unul să se distanţeze de celălalt sau crezul unuia sau cultura unuia ar şterge, ar anula cealaltă.

Eu mai găsesc aici o categorie teologică, nu sunt sigur dacă este pur protestantă, dar apare pentru prima data în psihanaliza lui Karl Gustav Yung, fiul unui preot evanghelic elveţian care vorbeşte în anii ‘40 despre categoria culpei colective. Este acea culpă ce provine din folosirea personală a unui sistem antiuman, chiar dacă îl declarăm inuman sau problematic. Dacă suntem activ sau tacit susţinători ai unui sistem corupt, adică păcătos, atunci suntem culpabili, suntem părtaşi acelei culpe. Eu spun, în continuare, că această culpă ne unifică saşi-români, ori ce am fi, dar nu numai atâta, există şi o mântuire unifica-toare prin unificatorul mare preot Iisus Cristos care nu este de găsit în roman ca personaj, dar e reprezentat prin părintele Thomas pe care-l vedem spălând picioarele lui Hans, un personaj dezorientat, lipsit de coordonate reale şi ancorare în societatea reală. Eu mă regăsesc în personajul Hans, merg aici mai departe: în comunităţile noastre avem o sumedenie de Hansi, oameni cărora li s-a furat timp din viaţă la tinereţe şi timp din viaţă la bătrâneţe. Iată, la bătrâneţe, lui Hans i se oferă şansa unui început nou, dar este prea târziu. Chiar şi apropierea tandră a Annemariei, o fecioară pură, un personaj extrem de plăcut, vine prea târziu. Hans nu mai este atins de ceea ce poate oferi viaţa. Există un prea târziu!

Acest roman este un manifest de speranţă la conciliere ardeleană. Găsesc în această carte o mână tămăduitoare, aşa am simţit-o eu, întinsă către omul care cere şi oferă iertare, dar care şi cheamă la umanitate, la iubire şi responsabili-tate etică pe această palmă de pământ locuită de români, de romi, de secui şi de o mână de saşi.

Johannes Halmen - Preot evanghelic diasporal (Din cuvântul rostit vineri, 10 decembrie 2002, la Casa cu Cerb din Sighişoara)

 

Ceea ce mi se pare în primul rând interesant şi important în noul roman al lui Daniel Drăgan, este, la prima vedere - cumva nefiresc, îmi asum, cum se zice, riscul - ideistica protagonistului; prin urmare nu doar afabulaţia, trama, nu doar aşezarea, construc-ţia epică - remarcabilă, desigur - atent şi minuţios gândită şi lucrată de către autor, un profesionist veritabil; nu, mai întâi mă preocupă acum meditaţia, ca să spun aşa, teologală a pastorului Thomas Schneider, parohul dintr-un sat transilvan, cu saşi remanenţi după schimbarea din 1989 şi, fireşte, mai ales după exodul masiv al acestora în perioada - coercitivă (şi lucrativă totodată) cu populaţia tedescă - a bolşevismului naţional ceauşist; nu mai puţin - cum remarcăm din carte, o obşte ţărănească aflată în disoluţie şi, deşi mixată (sunt aici, deopotrivă, români şi unguri) îndurând încă, astăzi, ciudata noastră tranziţie.

Aşadar, părintele Thom, personajul de prim plan şi, în acelaşi timp, meditaţiile sale neliniştite şi neliniştitoare. O gândire care, deşi de inspiraţie - cum se cuvine - evanghelică, adică a vestirii divine, va fi modelată totuşi, însă nu fără îndoieli şi temeri, de chemările din veac. O gândire care - nedezertând de la canonul creştin patristic, valabil atât în biserica primară dar şi, după aceea, în toate învăţăturile şi confesiunile ce se hrănesc de la izvorul cristic - îşi va îngădui să încerce şi măsurile, mirările la care s-a supus (ori i-au fost impuse) lumea noastră de astăzi, fiinţarea noastră la întretăiere de milenii; o lume de spaime şi speranţe.

Personajul, părintele Thomas, meditează în termeni cărturăreşti moderni, aş spune chiar seculari, asupra conceptului dogmatic în felul următor: “M-ai întrebat într-o zi dacă sătenii noştri mai cred în Dumnezeu. Răspunsul meu este da, ei cred, numai că Dumnezeul acesta de astăzi este altfel decât Dumnezeul în care au crezut bunicii lor. Dumnezeul acesta este aşa cum şi-l doresc ei, un Dumnezeu care nu vede bine sau nu vede decât ce voiesc ei să-i arate, un judecător dispus să cadă la mica înţelegere, la mica tocmeală cu enoriaşii, ce să fac, Doamne, n-am avut încotro, ne descurcăm şi noi cum putem.” S-ar putea spune că întâlnim aici un Dumnezeu nietzscheean, ei da! sau un Dumnezeu ca Deus otiosus ; un Dumnezeu oprit din lucrare, ca să vadă apoi tocmai lucrarea omului ce aspiră a urca la Dânsul. E vorba însă, spune Daniel Drăgan, de Dumne-zeul care permite, divinitate de carne şi sânge şi, de aceea de neînstrăinat; o divinitate ce îngăduie fiindcă e fără de capăt. Adică, pe de o parte e vorba de acel Dumnezeu evocat de scriitor după Grigorie Teologul, care spunea că „aşa cum înotătoarele nu pot părăsi apa, tot aşa celor ce au un trup, le este cu neputinţă să iasă din acel trup.” Dar este, pe de altă parte, vorba şi de acel Dumnezeu al Sfântului Grigorie din Nyssa care ne încredinţează despre căutarea infinită şi în veşnicie a lui Dumnezeu, în toate cele ce sunt, prin ecou sau copie euharistică, dar, mai ales, în întunericul ce necontenit ne înconjoară - şi care, mai mult chiar, îl înconjoară pe El însuşi, şi astfel îl adăposteşte. Spunea acel sfânt părinte, ceea ce simte deja şi Thomas din romanul lui Daniel Drăgan: „Căci în aceasta constă adevărata cunoaştere a Celui Căutat. Că a-L cunoaşte, stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte, pentru că Cel Căutat este mai presus de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de necuprinsul lui ca de întuneric”.

Care este acum întunericul acesta? Este - ca să ne întoarcem la lucrarea literaturii - deja probabil chiar în această lucrare, printre altele. Este lumea ce nu conteneşte, fiind versatilă şi pluriformă; şi este textul lumii acesteia, şi el versatil şi pluriform, încercat şi harnic. Este, cu alte cuvinte, profanul ce învăluie sacrul, - cum ar zice Mircea Eliade - un profan însă graţie căruia, noi, secularizaţii, avem putinţa accesului la sacralitate. Deopotrivă la adevărul şi frumuseţea fiinţei. Cred că în chipul acesta meditează părintele Thom, căutând, ca ultim demers al său, capătul de aţă subţire al nădăjduirii.

În economia operei literare, o problematică de felul aceleia înfăţişate mai sus ar constitui (cu vorba unui eseist francez) o „figură literară”, anume - pragul. Acesta - ca indeciziune între lăuntric şi exterior - este însă şi un vestibul, cale de ieşire sau de intrare. Lizieră: de la care intri, te afunzi, interiorul fiind, aşa-zicând, textul, lume închipuită prin puterea literei, sau de la care ieşi în exterior, acesta fiind (scrie Gerard Genette) “discursul lumii despre text” - noi înşine, o lume ce se citeşte. Oricum, un prag de felul acesta (nu neapărat cel identificat de mine) ne comandă întreaga lectură.

Un alt prag, adică o interpretare cu care sunt de acord, a fost identificat de curând de Nicolae Stoie în cronica sa din Foaie pentru Minte, Inimă şi Literatură. El desprinde din complicata şi ceţoasa lume a romanului Părintele Thom , sugestia de crepuscul, de neantizare, sub pervertirea istoriei dominată ideologic, pervertire a valorilor umanităţii insulare şi colective deopotrivă. Sub presiunea unei istorii perverse - conchide cronicarul - fiinţarea devine volatilă, ursită, destinul ce păreau nemişcate sever structurate şi controlate devin doar o iremediabilă şi îndoielnică alunecare în goluri. Nicolae Stoie ne mai sesizează o unitate organică a conceptisticii şi elaborării literare din recentul roman al lui Daniel Drăgan cu cele dintr-o carte anterioară, şi aceea un roman tare al autorului: Stăpânii lumii din 1999. Sunt din nou de acord. Cu adaosul că prin această serie romanescă, Daniel Drăgan se apropie (precum, ca să încerc o comparaţie, Nicolae Breban în izbutirile sale indubitabile, de la Bunavestire la Pândă şi seducţie ) de un program estetic şi auctorial ambiţios, persuasiv, impunător.

A.I. Brumaru („Un impunător program auctorial”, în Foaie pentru Minte, Inimă şi Literatură, Gazeta de Transilvania, 11-12 ianuarie 2003)

 

Există o polifonie a vocilor critice care se exprimă despre această carte. Această polifonie este - sigur că da - o condiţie a criticii. Dar este, în acest caz, şi un răspuns la polifonia vocilor din romanul lui Daniel Drăgan. De unde se poate vedea că în diversitatea retoricii critice se oglindeşte diversitatea complementară a lumii romanului, cu un efect al diversităţii obiective a lumii reale, de dincolo de roman.

Cartea, compusă ca un mozaic, este scrisă direct de personaje, într-un stil alert, cinematografic. În fiecare pagină, autorul narator este altul, vocile relatării se schimbă la fiecare pas, odată cu unghiurile de povestire. Ba, câteodată, cum se întâmplă cu scena agresiunii lui Hans în gară - un eveniment de ruptură, de altfel - relatarea este reluată obsedant, din unghiuri diferite. După ce a fost povestită de agentul sanitar Misici şi repovestită de impiegat şi de şeful de gară, întâmplarea este rescrisă în continuare de procurorii din presă ca voci de opinie publică, complementare vocii oficiale a procurorilor de meserie. Lectorul ia contact, astfel, nu cu înfăţişarea unei lumi obiective, ci cu o polifonie de glasuri care se pronunţă despre această „lume obiectivă”.

Naraţiunea se încheagă, deci, prin viziunea unor personalităţi atât de felurite, care evocă întâmplările din perspective subiective şi valorizează ceea ce socoteşte fiecare că se întâmplă în acest context, în această lume românească mai generală şi în această lume europeană ajunsă la marginea dezastrului.

M-am gândit să spun câteva cuvinte despre arhitectura metaforică a cărţii, legată, în primul rând, de metafora întunericului. Metafora întunericului de dincolo de lumină, dar poate şi a întunericului de dincoace de lumină, deci a întunericului din păcătoasa noastră realitate istorică în care am căzut. Ea face parte - de ce nu? - dintr-o bogată mitologie a întunericului în care suntem cufundaţi şi dintr-o teologie negativă precară, de altfel, prin care experimentăm salvarea. La începutul romanului, părintele Thomas deschide, în miez de noapte, uşa grea a bisericii provocat de plenitudinea revelaţiei divine. În timp ce admiră zâmbetul suav al Fecioarei, senzaţia miracolului este spulberată de apariţia propriei sale soţii, care năvăleşte în locaşul de cult fluturându-şi desuurile. Ispitirile ei îl provoacă pe pastor la un alt tip de trăire, amăgitoare şi neîmplinită ca orice reverberaţie imaginară. Unde autorul confruntă, acoperit de umbrele nopţii, ardoarea iubirii divine cu imaginea vinovată a iubirii omeneşti decăzute. Complementar cu această dublă proiecţie, în spaţiul sacru al bisericii, Daniel Drăgan situează o altă dezlipire din somn: a ţăranului care intră în grajd pentru a-şi face nevoile de peste noapte. Acolo este lovit peste picioare de o umbră care nu se poate distinge din marea umbră a nopţii. Aduce lămpaşul şi trăieşte o revelaţie diabolică: bivoliţa îi fătase un viţel netrebnic, cu trei picioare, cu capul bălăngănindu-i-se între omoplaţi. În sat se aprind vorbele despre blestemul care ar fi cuprins gospodăria omului sau poate comunitatea rurală, dacă nu cumva, prin extensie, lumea întreagă în care trăim. Ţăranii apelează la soluţia apocaliptică - nimicirea răului prin arderea în foc - şi prin spulberarea în fum. Autorul conduce întâmplările spre o asociere impresionantă: două metafore zguduitoare sunt convocate pentru a face definiţia lumii - o metaforă a revelaţiei divine în întunericul acestei lumi şi, paralel, o metaforă a întâlnirii cu diavolul.

Dar această metaforă a întune-ricului se insinuează prin structurile romanului în nenumărate forme. La un moment dat ea apare disimulată într-o adevărată ceremonie a umbrelor care implică în toate manifestările toposul rural. Dacă te duci spre Dealul Verde, soarele îţi invadează faţa şi te orbeşte, dar umbra cea neagră te urmează, stă la pândă în urma ta. Dacă mergi spre Crânguşor, ai soarele-n spate, iar umbra alunecă înaintea ta, fără să-ţi lase speranţa eliberării din lanţurile întunericului care te însoţeşte pas cu pas. Cum e normal, aceste soluţii metaforice pot fi explicate în diferite chipuri. Cum atât de diferit putem interpreta fiecare din noi coinci-denţele ceasului cu douăsprezece ore, de pe turla bisericii săseşti, în corespondenţă cu arhitectura în douăsprezece capitole a întregului roman. Ceasul acesta (la Constantin Virgil Gheorghiu metafora timpului este închegată în jurul Orei 25 ), figurat şi pe coperta cărţii, arată că a rămas mai puţin de o jumătate de oră până la închiderea cercului. Dar glasul lui este mut.

În această lume de ruptură, în care oamenii vieţuiesc laolaltă cu vitele şi cu câinii într-o blestemată comunitate a destinelor, se produce apariţia lui Hans, personajul considerat îndeobşte ca centru afectiv al romanului. Hans Müller se întoarce din întunericul adânc al Siberiei cu memoria alterată - ca o manifestare expresă de întuneric mental - cu mintea răvăşită, complet debusolat. El trăieşte acut drama pierderii conştiinţei de sine şi, odată cu ea, a graiului. Hans confirmă imposibilitatea de a rosti într-un amalgam lingvistic rupt de identitatea comunitară, în care sunt amestecate cuvintele ruseşti cu sunetele româneşti şi cu silabele dialectale săseşti. În întunericul acestei fiinţe înghiţite de neguri, actorii comunităţii încearcă să pătrundă, fiecare cu lămpaşul propriei sale puteri de decriptare. Omul trebuie reînvăţat să trăiască. Însă moartea îl răpune aproape de ceasul al doisprezecelea, de ora izbăvirii.

În jurul destinului tragic al celui prea târziu regăsit, se mişcă numeroase alte destine cu vocaţie în simbolismul general al cărţii. Avem destinul Wandei, soţia pastorului Thom. Când încă mai erau studenţi, ea vine la viitorul preot şi la viitorul ei soţ şi-l întreabă cum se pot împăca iubirea pentru Tatăl Ceresc cu iubirea Aproapelui. Destinul ei arată că aceste dimensiuni ale iubirii nu se pot împăca. Ea ajunge soţia pastorului, dar toată viaţa îi va fi bulversată de incompatibilitatea aceasta de fond. Aflată în pragul bisericii resimte „imposibilitatea de a da înapoi şi incapacitatea de a merge înainte:” Nu se realizează în iubire deoarece nu se poate regăsi în niciuna din formele ei. De aceea îl abandonează pe pastor şi pleacă în Ţara de Sus (care nu este identică cu ţara în care pastorul îşi poate împlini destinul).

Alături de Wanda autorul prezintă destinul Annemariei toropită de arderile iubirii, frumoasă, apetisantă, uimitoare prin toate câte le face. Pare un arbore sacru, simbol absolut al iubirii întrupate, în care ar trebui să se afle prefigurată lumea de dincolo de clopotniţa acestei comunităţi. Dominată de trăiri sufleteşti necuviincioase şi contradictorii, ea merge să le desluşească tocmai prin semnele Mutei, care-i prezice că va avea două iubiri imposibile: pentru un bărbat aflat la sfârşitul vieţii şi pentru altul înlănţuit în dragostea pentru Dumnezeu. Şi e foarte interesant că dintre toate perso-najele aruncate cu surle şi fanfare de autor în ochii cititorului, când e să distingă el însuşi o voce emblematică, el alege pentru definiţiile pentru coperta cărţii tocmai vocea Mutei. Annemarie se duce la ea să afle dezlegare pentru sfâşierile sale sufleteşti. Dar Muta îi arată că o dezlegare nu poate fi de aşteptat în afara destinului ce i s-a dat.

Foarte interesantă este, până la urmă şi arhitectura dramei lui Thomas Schneider, care trăieşte iubirea sa pentru Dumnezeu într-o lume aprinsă de patimi erotice şi de tot felul de alte căderi omeneşti, inclusiv cele vânturate la cârciuma satului. Sufletul părintelui Thom se sfâşie şi el între zâmbetul enigmatic al Sfintei Maria şi frivolitatea Wandei pe fondul netrebniciei omeneşti, al imposibilităţii de a ţine în armonie aceste contraste.

Vorbind despre polifonia locului nu pot să nu observ disimularea acestei metafore în diverse aşezări lumeşti. În primul rând, fireşte, se află biserica satului: tot mai goală de suflete, pentru că oamenii pleacă fie în Ţara de Sus, fie în Ţara de Jos - la cimitir sau la cârciuma lui Weresstoy, sub umbrarele căreia sacrul îşi află alte înfăţişări diabolice. Şi unde chiar pastorul va descinde într-un târziu, să ia o bere şi să-şi întâlnească enoriaşii pierduţi. Toposul acestei lumi este prezumat în biserică, în grajd şi-n cârciumă, în cocină şi, în cele din urmă, în casă, ca aşezare a omului şi ca aşezare a fiinţei în trup. Autorul surprinde o imagine a casei proiectată în câmpul unei disoluţii profunde care începe cu destrămarea valorilor fundamentale: cu dizlocarea proprietăţii şi cu abandonarea credinţei, cu reperele morale nimicite. Însă, din păcate pentru ea, cu toate consecinţele unui destin tragic, în care nimeni nu-şi asumă răspunderea pentru nimic. O casă în care stăpânii acestei lumi - şi aici o comparaţie cu romanul Stăpânii lumii devine ispititoare - au fost luaţi pe sus la sfârşitul războiului şi duşi în întunecimile Siberiei. În vreme ce proprietăţile lor de zeci de iugăre de pământ arabil, păşuni şi păduri, de-a valma cu toate acareturile gospodăriei tradiţionale, au trecut la colhoz. Unde au fost date pieirii după ce alţi „stăpâni ai lumii” s-au aşezat în acest topos uitat de Dumnezeu. Şi unde oamenii vociferează că interesul părintelui Thom nu are în vedere salvarea sufletească a sărmanului Hans ci averile părinţilor lui, pe care ţinteşte să le înhaţe. Destinul acestei case pare dublat de virtuţi simbolice mai generale, în care ţărăncile brodează cu acul pe şerveţele acele Sprüche bine cunoscute - mesajele identice ale universului narativ: casa noastră-i mică şi săracă, însă loc al înţelegerii şi al iubirii. O casă în care încă mai sună în memoria colectivă acordurile vechiului Cântec al Transilvaniei de la 1848 compus de Johann Lukas Hedwig, pe versurile poetului Moltke.

Tocmai destinul acestei lumi în ruină, răvăşit de o istorie nemernică, este prefigurat în romanul lui Daniel Drăgan. Un roman complex, în care, cu o plăcere de a povesti devastatoare, sunt organizate mari arhitecturi polifonice. Iar prin simbolismul său fastuos - un roman simbolic, deci o meditaţie remarcabilă asupra lumii acesteia şi a destinului său planetar, concen-trată într-o mare engramă a timpului. Un timp istoric otrăvit, pe care oamenii locului l-au resimţit ca o formă de teroare. Şi s-au apărat de el printr-un boicot al istoriei pe care îl regăsim, exprimat, în termenii filosofiei lor specifice, de toţi marii interpreţi ai lumii rurale est-europene. Desigur, în primul rând de Mircea Eliade şi de Lucian Blaga.

Ion Itu (din cuvântul rostit în 20 decembrie 2002, la Casa Baiulescu din Braşov)

 

„... Poate că de la Ursa mare, din 1988, în naraţiunea, cu precădere romanescă a lui Daniel Drăgan, realismul acela funciar, neclintit de pe piloni, îşi autoproduce şi-şi autodemască alternativa, feţele ascunse, nevăzute: apar acum misterul, enigma, miraculosul, vocile fantasticului: au apărut, iată, alegoria, simbolul. Acestea transmit alte mesaje decât cele realiste transportate de evidenţă sau de către autoritatea prezenţei: omul nu e de data aceasta numai purtătorul de eternitate şi destin (ca în caracteristica “tare”), el e acum şi termenul comprehensiv al mortalităţii: nu e doar „fărutiorul” nerătăcit de valori „perene”, dar este compasiunea pentru toate cele care, vieţuind şi parurgând - prin stingeri repetate - generaţiile, ar lăsa undeva tainice, impronunţabile urme. Se renunţă în acest caz, cu alte cuvinte, la caracterul proiectiv al istoriei, în numele (cum a zis cineva) unui cult al memoriei, al urmei trăitului (un cult pe care eu l-aş numi necesar şi glorios).

Aceste teme se regăsesc şi în ultimele (nu cele din urmă) cărţi ale lui Daniel Drăgan: Părintele Thom, Caravana, Ultima tinereţe a Mariei Suru. Aceasta, un microroman alcătuit, cum ne avertizează scriitorul, din capitole disipate „venind din romanele” Doi ori doi, Oceanul şi Tare ca piatra (aşezarea lor iniţială în acestea fusese tactic premeditată, penetra atunci opacitatea şi nesiguranţa cenzurii comuniste), această naraţiune deci, concisă şi profundă (dezvăluirea resorturilor alienării în totalitarismul bolşevic), corespunde aproape în întregime definiţiei canonice a formulei realiste. Sunt însă aici unele scene, îndeobşte acelea rememorative, care vestesc trecerea: evidenţa realistică - atunci construcţia narativă ce o poartă e implinită fără rest - nu numai că îngăduie simbolul dar devine, ea, simbolul însuşi. Ar fi, oare aceasta şi taina capodoperei? Romanele Părintele Thom şi Caravana răspund afirmativ.”

A.I. Brumaru (din “Condiţia umană” - gazeta "Obiectiv" din 22 noiembrie 2004)