Daniel Drăgan * New York-ul
Daniel Drăgan * The New York Style
Însemnări de călătorie
Vei fi dezamăgit, îmi spuneau unii cunoscători. Acolo totul e scump și de proastă calitate. Cele mai rele servicii și cele mai mari prețuri. În rest, îmbulzeală, dezordine, pericol la buzunare și, daca mai e și vremea proastă, te-ai pricopsit. Dezamăgit nu aveam să fiu pentru simplul motiv că nu fusesem amăgit, nu plecam la drum cu mari iluzii. În afară de fascinația pe care a trezit-o asupra mea, când aveam doar zece ani, o poză cu zgârie-nori, de am crezut că văd ceva ireal, că așa ceva, vorba lui Preda, nu există, de atunci marea metropolă a lumii nu mai exercitase asupra mea nici o atracție. Apoi, întâlnirea cu zgârie-norii s-a produs cu mai mulți ani în urmă la Chicago. Coloșii aceia nu m-au impresionat nici pe departe atât de intens cât căsuțele tiroleze sau chiar construcțiile noastre din Bucovina sau Maramureș. Poate că eu n-am știut să citesc un zgârie nori, dar în afară de faptul că e clădit de ingineri pricepuți, din materiale foarte rezistente pentru oameni cu foarte, foarte mulți bani, nimic altceva nu pot să aflu despre sufletul celor care stau în el sau al celor care l-au visat sau l-au ridicat așa și nu altfel.
Da, New York-ul e marea metropolă a Americii, acolo se încrucișează mari interese economice și financiare, se trag sforile politicii mondiale, prin Bursa din Wallstreet (deși este ultima mare bursă cu tranzacții directe, de la om la om, prin semne și vorbe, ca acum o sută de ani, neelectronic), deși activează de secole în aceeași locație, prin venele ei circulă cel mai mare debit valutar. Nu trebuie să locuiești mai mult de o zi la New York pentru a-ți da seama că acolo banii stau grămadă, ban peste ban, precum zgârie norii, casă peste casă, și când se mișcă fac valuri imense ca tzunami. Ar fi trebuit să mă impresioneze cumva? Nu mă așteptam să-mi dea emoții și nu mi-a dat. Niciodată zornăitul sau foșnetul banilor nu m-au putut impresiona.
Cu trei săptămâni înaintea aterizării pe La Guardia , Ariel a cumpărat serviciile la Hotelul Millennium United Nations, față-n față cu Palatul Națiunilor Unite, bilete la teatru un spectacol celebru pe Broadway despre care auzisem multe celebrul muzical Chicago , și altul despre care nu auzisem nimic, decât că este în cea mai mare vogă, Blue Man Group . Un prieten ne-a avertizat că cea mai bună soluție este să cumperi bilete chiar în ziua spectacolului, mult mai ieftin decât prin rezervare. Dar Ariel a vrut să fie sigur că nu vom rata alegerea și a plătit 128 de dolari un bilet, ca sa vedem apoi că le-am fi putut obține cu 6070 de dolari. Și la hotel factura a fost mai mare decât prețul afișat, de la 600 la 800 de dolari, pentru că s-au adăugat diverse taxe și procentul agenției de rezervare, despre care nu se pomenise nimic mai devreme, ca și când el ar fi fost cuprins în preț. Ar trebui să spun că impresia artistică face toți banii (și-i face!) pentru că cele două spectacole rămân de referință în catalogul spectacolelor pe care, de-a lungul vieții, le-am văzut, nelipsindu-mi Comedia Franceză, Royal Shakespeare Company, Balșoi Teatrî sau La Scala din Millano. Dar să nu părăsim încă subiectul pecuniar. O adevărată lecție de specific local ne-a ținut Johnny, ghidul autobuzului roșu care face turul newyorkez, plimbându-ne, timp de trei ore, de-a lungul și de-a latul Manhattan-ului. Căci ce e mai plăcut vara decât sa stai la etajul decopertat al autobuzului roșu și să întorci capul la comanda ghidului, când la dreapta, când la stânga și să vezi ce n-ai mai văzut. Numai că, în ultimele zile ale lui aprilie, la New York am avut parte de temperaturi negative și vânturi suflând dinspre ocean cu 6070 de mile pe oră.
Autocarul nostru e încălzit, ne spune Johnny, dar la etaj astăzi nu funcționează căldura.
A fost singura glumă neotrăvită a celor trei ore petrecute în autocar. Firește, a trebuit să stăm în habitaclul de jos, la căldură. Priveam parterul marilor clădiri (numai parterul!) și Johnny ne spunea cu un debit verbal demn de limbuția napolitanilor: în casa asta a locuit guvernatorul cutare. Dar nu ne spunea unde e casa: la dreapta, la stânga, în față, în spate, puteai sa crezi orice. Aici este un restaurant unde se mănâncă foarte scump și prost. E administrat de o vedetă de Hollywood. Și iarăși nu ne spunea care e restaurantul și care e vedeta. Blocul acesta este foarte înalt (noi vedeam numai parterul). Dacă vreți să urcați în vârf aveți nevoie de o jumătate de oră și cinzeci și cinci de minute. Am crezut că este o inabilitate a lui, dar gura păcătosului adevăr grăiește. Johnny a început să se confeseze. Cu un cinism care se dorea exotic ne-a spus pe șleau că el își bate joc de turiști, pentru că ăsta e the New York style. Eu sunt din cartierul de est, spunea el. Daca întrebați un șofer de taxi cât vă ia până în Rokefeller Place și zice 15 dolari, să nu vă mire că, ajunși acolo, vă cere 45. Are să spună că 15 dolari de persoană, dar voi ați fost trei. Ha-ha-ha. Ăsta e jobul nostru. Banul să treacă de la voi la noi. Și să ne distrăm. Dacă vine la mine un turist grăbit și mă întreabă cu vocea sugrumată de grabă unde este o toaletă, eu ca un newyorkez veritabil îi arăt direcția inversă. Ha-ha-ha! ... Pasagerii coboară fără comentarii.
Mai aveam plătite încă șase ore (3 circuite), dar am renunțat.
Mergem pe jos! Prin frig, prin vântul șfichiuitor. Am bătut patru zile New York-ul cu piciorul. Am admirat geometria cadastrală care face orientarea extrem de simplă, spiritul american fiind aici la el acasă. Ne-am odihnit la câte o cafenea, la câte o pizzerie italiană. Ne-au încântat reclamele. Publicitatea stradală a marelui oraș este o lecție de design, de simț grafic, al culorilor și proporției. New Yorkul stătea deasupra noastră cu sutele lui de etaje, măreț dar rece, străin, aproape ostil. O baie de bucurie la Museum of Modern Art , care adună și reflectă strădania artiștilor americani de a asimila cuceririle școlilor europene de la finele secolului XIX până azi, dar și câteva saloane excelent dotate cu pictură europeană modernă. Desigur, marea desfătare o constituie Metropolitan Museum of Art . Dacă lumea s-ar distruge într-un cataclism, salvându-se numai Metropolitanul, el ar păstra tot ce a realizat mai de seamă în ultimele zece milenii de existență planeta noastră și ar putea spune totul despre om. Nu ne ajung zilele și orele să peregrinăm pe coridoarele veacurilor din vechile civilizații extrem-orientale, spre cele asiro-chaldeene, egiptene, africane, americane precolumbiene, apoi suitor pe scara timpului în antichitatea clasică elino-romană, în renașterea europeană și prin baroc, prin toate curentele artistice și de idei care au dat strălucire ultimelor veacuri. Un astfel de muzeu este o provocare permanentă pentru spiritul și destinul umanității. Dacă ne imaginăm toată violența războaielor, toată truda constructivă de supraviețuire și de propășire a sutelor de generații succesive, vedem că esența ei se adună și se cuprinde între pereții unui imobil, imens, desigur, dar un imobil și înțelegem, dacă n-am înțeles încă, prețul uriaș al artei și funcția ei salvatoare. Nimic din ce a făcut omenirea nu rezistă dincolo de forța vitală a artei, exprimată într-un basorelief babilonian, o miniatură niponă, un desen de Michelangelo sau în sculpturile lui Rodin. Și nu există parte a pământului necuprinsă în acest uriaș concert al creației. Și nu există națiune care să se fi exprimat artistic și despre care să putem spune că ea este inferioară celorlalte națiuni. Fulgerul alb al ideii de zbor pe care-l trimite spre înalt sculptura Patriarhului din Hobița, plasată în centrul unuia dintre cele mai frumoase și bine dotate saloane ale artei moderne, este ca o pecete nepieritoare pe care nația noastră o pune, solidar cu celelalte, pe răbojul de aur al eternității. Și nu departe de ea, muza dormind, care și-a așezat capul de marmură într-un repaus menit visării la un de acum înainte . Câtă nevoie avem, câtă nevoie, de a ne conecta, măcar din când în când, la marile valori ale lumii!
Și dacă cei mai bogați oameni ai noului continent au știut să transforme bogăția lor într-un factor de progres, dezvoltând tehnologii performante și construcții folositoare omului, ei au meritul uriaș de fi înțeles prețul artei și de a nu-și fi precupețit resursele. Ei au făcut tezaur nu întru desfătarea lor, ci în folos universal, adunând, comoară lângă comoară, aceste juvaiere ale existenței și luptei pentru perfecțiune, pentru frumos și pentru absolut.
Dar hai să ne întoarcem la cele două spectacole care mi-au bucurat două dintre serile mele newyorkeze. Muzicalul Chicago , pe scena de la Ambasador Theatre a fost o demonstrație americană 100%. Subiectul e cunoscut din filmul celebru cu Richard Gere, dar tocmai asta mi l-a făcut mai interesant din perspectiva confruntării artelor. Îmi amintesc de anii când cinematograful pătrundea năvalnic în viața oamenilor, părând că teatrul va dispărea definitiv. La fel, când televiziunea și tehnicile video s-au dezvoltat, părea că viața filmului se subțiază. Dar competiția dintre arte ajută calitatea, și Chicago , realizat de Fred Ebb, John Kander și Bob Fosse, este o demonstrație. Cu foarte puțini oameni în scenă, fără a beneficia de avantajul primplanului, al selecției și trucajelor de la masa de montaj, dar cu o tehnică impecabilă a amplificării vocale mizând totul pe virtuozitatea interpreților, spectacolul de pe Broadway a produs asupra mea o impresie mult mai puternică decât filmul. Bebe Neuwirth (Roxie Hart) și mai cu seamă Brenda Braxton (Velma Kelly) în rolurile tinerelor protagoniste, emit vitalitate și farmec la o tensiune incredibilă. Ritmul, elasticitatea și expresivitatea gestului sunt superlative. Doi mari seniori ai scenei, Rob Bartlett (Amos Hart) și Roz Ryan (Mama Morton) au nu doar rafinament actoricesc, ci și o vitalitate scenică greu de imaginat, ce se exprimă muzical și coregrafic într-o manieră strălucitoare. O mențiune specială pentru Philip Casnoff, interpretul avocatului Billy Flynn: tânăr, frumos ca un Adonis, excelent dansator și cântăreț, dar fără putința de a egala charisma electrizantă a lui Richard Gere, parcă anume spre a ne face să înțelegem că fie vorba de teatru, fie vorba de film, nici un truc, nici chiar perfecțiunea interpretării nu pot înlocui acel inefabil care este farmecul personal al actorului, moneda nesubstituibilă care dă artei o valoare imposibil de confundat. Și, să mai adăugam că acest muzical se joacă neîntrerupt de zece ani, iar ansamblul vocal coregrafic numără mai puțin de zece artiști. Numai zece! Dar unul și unul!
În America, nimic nu e mai scump decât mâna de lucru, munca omului. Fie că vorbim de un restaurant, de o fabrică sau de un teatru. La restaurant predomină autoservirea. În fabrică, automatizarea. În teatru, performanța: puțini, dar buni! Și plătiți regește. În New York funcționează peste 300 de teatre profesioniste. O adevărată industrie a spectacolului care se regenerează printr-o luptă încrâncenată a artiștilor pentru perfecțiune și o selecție neîndurătoare.
Aceeași lege acționează și la Astor Place Theatre , unde am văzut Blue Man Group, un spectacol interactiv de Matt Goldman, Phil Stanton și Chris Wink. Șase percuționiști de extremă virtuozitate! Trei dintre ei (oamenii albaștrii adică vopsiți așa din cap până-n picioare) sunt și actori, clowni, scamatori într-un spectacol de butaforie, sunet și lumină. Publicul (aproape exclusiv liceeni) scandează de la intrarea în sală numele oamenilor albaștrii și cer să fie și ei albaștri. E un vacarm și o voie bună generală, spațiul se umple de țipete, fluierături, iar din plafon coboară zeci de suluri de hârtie creponată, încât fiecare spectator primește pe cap, pe umeri, pe brațe valuri-valuri de hârtie albă. Foarte puține cuvinte. Doar câteva. Vă doare capul? Întreabă o voce venită nu se știe de unde. Am o metodă. Trebuie să ne legăm cu toții la cap. Și în strigăte de entuziasm, toți se leagă la cap cu fâșiile de hârtie coborâte din tavan. De alături, fiul meu trage cu coada ochiului să vadă ce face septuagenarul său tată, om de modă veche, scrobit și retractil ca întotdeauna, rătăcit într-un mic infern juvenil. Ce să fac? Mă leg și eu la cap și strig și eu din toate puterile: Blue-Man-Group! Blue-Man-Group! Am intrat în horă, trebuie să joc! Tinerii m-au cooptat cu plăcere. Nu există vârstă. Toți suntem de-o seamă. Ne-am legat la cap. Vocea din off ne îndeamnă: acum, trebuie să prindeți Durerea, s-o strângeți bine de gât și s-o transformați într-o vacă. Ați prins Durerea? Daaa! Ați strâns-o de gât? Daaa! Ați transformat-o într-o vacă? Daaa! Acum vom tăia vaca și ne vom desfăta. Și încep tobele să sune, sub spoturile reflectoarelor apar oamenii albaștrii. Delir! Și spectacolul se dezlănțuie. Avalanșe de gaguri, efecte sonore, efecte cromatice, clownerii. Oamenii albaștri își fac complici în sală. Tot publicul e complice. Entuziasmul devine frenezie. Isterie. Nimeni nu mai stă pe scaun. Toți sunt în picioare, cu picioarele pe scaune, tropăie, strigă. Și eu? Și eu! Și strigă. Strig și eu, strigăm toți. Ce strigăm? Nu mai contează: blue-man, blue-man! Dacă un blue-man le-ar cere acestor tineri zănateci să se arunce în mare, s-ar arunca fără șovăire. Dar nimeni nu le cere așa ceva. (Într-o zi s-ar putea să le-o ceară!). La sfârșitul spectacolului, sesiune de fotografii. Toți vor o poză cu oamenii albaștri și cei trei albaștri, înghesuiți în micuțul holișor al teatrului se pozează răbdători cu toată lumea, dau autografe, și spectacolul se destramă. Strada e liniștită.
Ce zici? mă întreabă Ariel.
Nu zic nimic. Privesc fețele celor care ies din sală. Nici o expresie. Totul a trecut, parcă am fi mâncat vată de zahăr. Din cele două ore de euforie și delir n-a mai rămas nimic. Și parcă, totuși, a rămas ceva. Ideea că, dacă cineva vrea să te lege la cap, o poate face. Și dacă vrea să te pună să strigi, te pune. Și tu strigi. Te convinge cu mai nimic. Cu întuneric și cu zgomote, cu lumină dirijată și sunete stranii. Cu valuri de hârtie creponată și cu complicitatea slăbiciunilor noastre, dintre care spiritul gregar nu este cea de pe urmă.
Îți pare rău că te-am adus să vezi așa ceva?
Nu, fiule, îți mulțumesc.
Vrei să bem o cafea?
Un prieten malițios, mi-a spus înainte de a pleca la New York:
Dacă ești la New York și vrei o cafea bună, nimic mai simplu: te urci în aeroplan și dai o fugă 300 de mile nord, la Boston. Acolo, fiecare cafenea cu rețeta ei, toate excelente și cu prețuri decente.
Exagerează, desigur, sunt și la New York cafenele onorabile, numai că trebuie să cunoști foarte bine metropola sau sa ai noroc.
Noi am închiriat o mașină. Un Cadillac aproape nou, dar cam instabil. La 80 de mile se legăna ca o barcă. Am pornit pe Coasta de Est. Trei zile în stațiunea Providence. Dintre sutele de căsuțe de vacanță, una este a lui Mihai Nadin. Nu știm care este. El e acum la Dallas. Nu știe că trecem prin satul lui. Când va afla că am trecut pe sub streașina casei sale va fi surprins.
Boston, oraș harnic, cu o altfel de lume. Aici e Harvardul. Specificul universitar se citește și pe chipul oamenilor. Altă mină, altă privire, alte preocupări. Clădirile cărămizii, cu ample spații verzi, cu alei arcuite și arbori decorativi degajă o atmosferă academică. S-ar părea că aici nimeni nu se grăbește. Și totuși, în restaurantele liniștite, în cafenele și birturi, studenții deschid caietele de notițe sau chiar laptopurile și își continuă studiul. O altfel de grabă. Și noi trebuie să ne grăbim. Spre New York. Să restituim mașina închiriată și să căutăm aeroportul pe ruta Chicago Cedar Rapids Iowa City.
Două ambuteiaje pe autostradă ne-au provocat o întârziere de aproape trei ore. Dar ajungem la timp. Operațiunea e simplă. Dai cheia mașinii și cu cartea de credit garantezi factura. Ea urmează să vină. Nici o grijă. Dar Ariel n-are de lucru. Peste un ceas își citește e-mailul pe telefonul mobil și află că i s-au retras din cont pentru chiria mașinii cu două sute de dolari mai mult decât prevedea contractul. Telefon la agenție.
Da, vine răspunsul, vi s-a facturat calculându-se per milă.
Dar contractul a fost unlimited mileage.
Da, să văd ce pot face!
Nu recalculează cu ziua, așa cum e contractul, zice că nu mai poate, dar acordă vezi generozitatea newyorkezului! un discount de 180 de dolari, adică tot să mai ciupească 20, știind că numai pentru atât nu va avea probleme. The New York style!
Cum ți se pare New Yorkul? mă întreabă fiul și sponsorul meu, în timp ce avionul ia înălțime.
Trebuia să-l văd, trebuia!
E de acord cu mine. Și răsuflăm ușurați.
Statuia Libertății este emblema New York-ului și a Americii. Am văzut acest superb monument creat de Franța o idee europeană! și dăruit Lumii Noi în anul 1885. L-am văzut și l-am admirat din aer, de pe mare și de la sol. Poate și din pricina vremii cețoase, poate și din pricina unor impresii colaterale, acum mi s-a părut că Lady Liberty e tristă. Stă cu spatele la America și caută peste Oceanul Atlantic, în zare, parcă tânjind să vadă țărmul continentului de unde a venit.
