PROZĂ SCURTĂ

15.00 RON

 

Formular de comandă

Citiţi un fragment din carte

CUM AM AJUNS SUB TRANDAFIR

 

O jumătate de veac l-am ţinut ascuns.

Peste tot, autobiografii. De fiecare dată când mama vrea să se angajeze, se aşează la masă şi începe să scrie.

M-am născut în judeţul Tutova...

Azi se zice altfel, dar mama s-a născut în judeţul Tutova şi e foarte mândră de asta. (O aud cum reciteşte: m-am născut...)

Tutova. Parcă baţi într-o tavă.

Îmi închipui că Tutova e compusă dintr-o singură casă acoperită cu tablă, o casă foarte importantă, unde umblă multă lume cu treburi. Văd poate necesitatea unui sediu de judeţ, deşi nu ştiu ce-i acela sediu.

Toată lumea vorbeşte de minunea de la Tutova. Pe un geam s-a arătat Maica Domnului.

Când merg pe stradă mă uit aproape la toate geamurile.

Cobor pe o stradă prăvălită care duce la fabrica de pâine şi sifoane. Am vizitat-o într-o zi cu clasa. Ne-au arătat cum se umplu sifoanele, dar eu n-am înţeles. Mai ales cum se golesc, cum urcă sifonul pe tubul acela. Şi-am văzut, în loc de braţele vânjoase ale brutarului un singur braţ uriaş de metal. Ne-au spus că se cheamă malaxor. Mi se pare că pe un geam mare (cred că e mai mare decât cel de la Tutova, pe care nu l-am văzut), am zărit ceva, un fel de curcubeu... Şi acolo s-a văzut tot ca un curcubeu. Icoana de pe geamul meu nu este clară, dar eu îmi dau silinţa să văd ceva. Parcă o minune trebuie să fie clară? O minune e o minune.

Unchiul mi-a spus că or fi şters geamurile cu gaz.

La o altă casă, pe mâna dreaptă, gutui înşirate la geam. Casă de păpuşi. E cam strâmbă. Parcă a început să intre în pământ într-o parte. Ce gemuleţe! Cu briz-brizuri! Şi eu ştiu să lucrez cu igliţa. Mama îi spune croşetă, dar în cartea noastră de citire îi spune igliţă.

Igliţă vioaie, soră cu bobina...

În josul paginii sunt notele. Eu nu cunosc notele şi-atunci inventez melodia.

Am descifrat modelul: găurele! Faci un lanţ, îl măsori pe ochiul de geam, apoi te întorci şi împungi în lanţ. La capătul rândului faci mai mulţi ochi, se înţelege, ca să creşti. Găurelele pot fi mai mari sau mai mici. De obicei numeri, unu, doi, trei, patru. Ce multe gutui! Trebuie să fie un parfum în casă... Ţin până la Crăciun. De-am avea şi noi o casă cu briz-brizuri...

Îi povestesc prietenei mele Anişoara ce-am descoperit, şi ea mă crede. Nici eu n-o contrazic când îmi spune c-a văzut cutare sau cutare lucru, chiar dacă îmi dau seama că inventează.

Cineva mi-a arătat o fotografie cu o doamnă, gazda la care a stat în Iaşi când s-a operat. Doamna era fotografiată în mijlocul florilor. Aproape totul era alb – şi florile, şi doamna. Şi părea aşa de fericită în grădina ei.

Mi-am însuşit această doamnă cu tot cu grădină, dar i-am schimbat numele. Odată, când sunt la cineva (mama e plecată), încep să povestesc despre doamna din Iaşi pe care am cunoscut-o şi care avea... Mai stăm ce mai stăm şi prietena mamei mă roagă zâmbind: mai povesteşte-mi despre doamna Aritina. (M-a crezut. Cum era să o cheme Burlacu şi să stea între flori?)

Mama s-a întors. Iar scrie.

Ce frumos caligrafiază – Autobiografie . Şi apoi se mai miră că nimeni n-o angajează... Ar trebui să i-o scriu eu.

Mama povesteşte că au întrebat-o: cum te-ai măritat cu un „popă” dacă zici că n-ai avut avere. Eram frumoasă, răspunde mama. Mi-e milă de ea. Oare or fi crezut-o? Are acum treizeci şi doi de ani. Cum o fi fost când era tânără?... Dar mama e foarte sigură pe ea când povesteşte cum le-a răspuns ălora: eram frumoasă. Şi zâmbeşte.

N-au angajat-o. I-au zis: „preoteasă, ştii...”. De fiecare dată când mamei i se spune „preoteasă”, eu sufăr. Simt că o iau în râs. Îi doare gura dacă spun cucoana preoteasă? Sau doamna învăţătoare?

N-are să mai fie niciodată învăţătoare, iar eu n-am să mai fiu copilul doamnei învăţătoare.

 

Abia după jumătate de veac am zărit Tutova.

 

Traversez Moldova dealurilor înalte. Cirezile se pierd pe imaşuri întinse şi uscate, prin salcâmării. Aud ruptul ierbii aproape de pământ, simt răsuflarea caldă şi umedă a vitelor, amestecată cu arome dulci şi amare. Răsuflă întruna când pasc. Caută, caută şi se-animă apoi de salcâmi rupând frunze cu flori cu tot. Ghimpii! Până în suflet îmi ajunge durerea înghiţită de vite, chiar dacă nu aud răgete. Poate tocmai de aceea mă doare.

Când eram mică, ziceam: uite cum mestecă boii lui tătăica flori fără să ştie că-s flori. Boii lui tătăica, hăcuţi şi fierţi în cazane de soldaţi ruşi înfometaţi. Nici ruşii nu simt că boii au mâncat flori.

O cunoştinţă vagă de geografie mă face să tresar – Dealurile Tutovei. Îmi sună melodios acum şi potolit, nu jucăuş ca altădată.

Aud ca un cântec: Dealurile Tutovei... Îl simt molcom, în mers de căruţe, cu dureri despre care nu se vorbeşte, dar care sunt ale omului. Cea, Joiane...

Înaintez cu căruţa lui tătăica, tot ca atunci când ne-a adus la el după ce s-a prăpădit toată averea şi-am rămas pe drumuri. Sau poate dorm în căruţa lui moş Turcu, cel care m-a dus într-o noapte, odată cu luna, la oraş. Legănată pe saci de grâu, priveam cum luna se ţinea după noi.

Autobuzul goneşte pe o şosea asfaltată.

– Am trecut de...?

– Sunteţi de-acolo?

– Nu.

– Da' n-aveţi ce... Omul a căscat şi încearcă să adoarmă din nou.

Ştiu că n-am ce vedea. Am întrebat şi eu, doar aşa.

O dată mi s-a părut c-am zărit numele satului... Nici nu-mi imaginam că figurează pe hartă. O jumătate de veac l-am ţinut ascuns.

N-am să mă opresc niciodată în satul pe care l-am urât. Numele lui mi-a răscolit o durere uitată. Am să-l ascund mai departe. A fost o prostie. Cum de mi-oi fi amintit de el?

Fără să vreau, uneori par înfumurată, caraghioasă. De câte ori am înghiţit până m-am hotărât să întreb pe cineva dacă am trecut de...

Iaca, şi-a găsit şi ea de ce sat să întrebe, şi-o fi zis omul. Bine că nu mi-a dat atenţie, bine că nu era chiar de acolo. M-aş fi dat de gol.

Da' cine mai ştie de noi... Îmi închipui că toţi au dispărut – a trecut atâta timp – sau au plecat la oraş, ca toată lumea.

De fiecare dată când mă cert cu cineva gândesc la fel. Nu fiindcă mi-ar aduce nu ştiu ce bucurie moartea lor, dar nu văd altă scăpare.

 

A murit şi proletarul, a murit şi trandafirul. Amândoi m-au adăpostit. Proletarul a murit înaintea trandafirului. Trandafirul era la adăpostul cerdacului. Proletarul avea o căsuţă la marginea satului, unde puteai să înveţi punctele cardinale.

 

Ea merge în faţă, lângă căruţaş. Fata ei plânge pe boccele, în căruţă. Face a rău, poate-şi zice ea şi se întoarce s-o împace.

Fetiţa plânge întruna, de parcă ar prevesti râpi cu câini şi oameni răi, sticle de lampă afumate, secretari UTM mărginiţi şi învăţători demenţi, proletari nenorociţi morţi de ciroze. (De fapt, nenea a făcut un stop cardiac – îi pun eu diagnosticul mult mai târziu – şi mă întreb dacă a avut certificat de deces.)

Fetiţa nu vede malurile de cretă, că s-ar opri atunci din plâns. Nu vede nici claca de tors cânepă, nici fântâna unde fete rumene ca Anica Stupu îi ademenesc pe flăcăi. Nu vede nici trandafirul! Cum s-o mai împace?

 

Am ascuns satul cu râpi şi răutăţi copilăreşti, cu parfum de mere de vară şi fântâna unde-mi voi aşeza în minte idilele de ţară.

Intrigile satului se puteau lesne ghici între copiii dintr-o clasă primară.

Javrele se plimbau slobode prin sat. Un singur gând aveam când plecam de acasă – cum să fac să nu stârnesc câinii.

Tot ferindu-mă de ei, am ajuns peste râpă, pe partea cealaltă a satului.

Într-o ogradă vraişte, doi băieţi mult mai mici decât mine stau aplecaţi asupra unui desen nătâng. Unul dintre ei desenează, desenează şi vorbeşte, mai adaugă, mai schimbă, şi e foarte serios. Celălalt aprobă. Mă lipesc de ei ca să creadă câinele (pe care l-am zărit doar acum, la umbra căruţei) că sunt de-ai casei. N-am învăţat nimic despre câini, deşi am de-a face numai cu ei. Ca să întăresc convingerea câinelui (care stă să-şi dea duhul de arşiţă) fac o remarcă asupra desenului (sunt de la oraş). O colegă răutăcioasă ar zice „Târgoveaţă” – aşa mă numesc ei. E cea mai mare jignire.

– De ce-i desenezi aşa? Şi ei sunt oameni.

Cel preocupat de punerea „detaliilor” în desen abia îşi ridică privirea spre mine. Mă mir că nu mă întreabă ce caut colo şi nu pune câinele pe mine.

Mai târziu, după ce inginerul din gostat îmi va fi împrumutat dicţionarul, aş fi gândit: ah, n-am reuşit să schimb mentalitatea lor primitivă.

– Apoi a intrat în ograda aceea o mireasă îmbrăcată în gri, mamă.

– Da' eu după mirese te-am trimis?

Las capu-n jos. Cum să-i spun că mi-a fost frică de câini? Doar m-a învăţat cum să mă apăr de ei. Mama vorbeşte întotdeauna cu câinii: cuţu-cuţu, cuţu-cuţu. Dacă cuţu-cuţu nu-nţelege, ea face pe supărata: ei, du-te-n colo, ce vrei, prostule. Atunci simt că de fapt câinele nu s-a lăsat păcălit şi că e gata să ne rupă.

Ah, nici mama nu cunoaşte câinii. Crede că-i ca la Bălăbăneşti, la bunici.

– Cum de-ai ajuns tu tocmai acolo, peste râpă?

Dar eu mă gândesc şi acum la mireasa care a intrat fără chiuituri şi fără muzică. Ce căuta pe căldura aceea într-o curte pustie? Nu zâmbea, ca celelalte mirese.

Femeile din preajmă-i şuşoteau. Deloc nu semăna cu celelalte. O rochie făcută-n pripă, cu cute necălcate. Şi ce croială proastă. Era o mireasă târzie? Femeia se privea jenată, nerecunoscându-se şi prefăcându-se că-i frumoasă.

A înţeles mireasa, am înţeles şi eu că griul e la modă. După război şi secetă apar atâtea : plastroane şi gulere-bluze, jabouri şi manşete false, scampole tricotate din toate ghemele rămase, din destrămături, înnădituri pe poale cu cordele. Foste pălării de fetru, rămăşiţe de doc se transformă în sandale cu tălpi de pănuşi de porumb.

 

Tot drumul spre satul acela am plâns.

 

Trecem pe lângă cimitirul evreiesc, neştiut până atunci, departe de oraş. Din vârful calabalâcului, zăresc ciudate pietre albe, înecate în colbul drumului de căruţe, şi mă-ntristez fără să ştiu de ce. Nu, ei n-au cruce, aud.

Cimitirul nostru era în câmp de albăstriţe şi nemuritoare. Toamna târziu, în preajma lui, în vii de mult culese, mai puteai găsi struguri uitaţi, îmbătrâniţi şi dulci. Şi cum da bruma, porumbele moi, care nu-ţi mai făceau gura pungă.

Plângeam, în hohote de acum.

Oraşul se pierduse după dealuri.

Mai plânsesem o singură dată în viaţa mea, în camionul care ne aducea acasă din colonie, când ni s-a spus că în loc de „trăim o viaţă-n armonie” trebuie să cântăm „trăiam”. A cui să fi fost ideea de a schimba timpul?

Pierdusem pentru totdeauna pădurile Floreştilor, care răsunaseră de cântecele noastre.

Braţ la braţ cu tinereţea …, Înfruntând furtuni, Sparge munţii-n pumni...

Când treceam prin sate, cântam ca să afle toată lumea că suntem fericiţi! „Mai tare!” striga o educatoare. Şi eu cântam cât puteam de tare, fiindcă ni se spusese „mai tare”. Şi râdeam, şi plângeam fiindcă pierdusem pentru totdeauna pădurile Floreştilor, dese, înfricoşător de dese şi nesfârşite, care înghiţiseră mănăstiri şi suspinele mamei.

Revăzând locuri dragi, mama s-a descălţat, ca să simtă pământul. Doar pământul mai era acolo din toate visele ei.

Şi-a coborât toată colonia printr-o livadă cu pruni dulci. M-am mirat că avem voie să intrăm într-o livadă străină. „Mâncaţi, făcea ea, aplecându-ne crengi. Când am întrebat-o apoi a cui era livada mi-a răspuns liniştit: ei, era livada bisericii. A bisericii unde tata slujise, dar asta mama n-a mai spus. Tata zăcea în mina de la Comăneşti.

Şi şi-a adus aminte de sandalele lăsate pe o bancă, în pădure. Hai, înapoi, dar seara se lăsa, pădurea se-ndesea anume parcă să ne rătăcească.

 

N-auzeam nimic din ce-mi spunea mama. Se terminase totul pentru mine. Se întorcea din când în când să mă îmbuneze. Nu mă certa, cum o făcea de obicei. Caii n-auzeau cum plâng. Erau mânaţi şi trebuiau să meargă. Ştiam că mama suferea şi ea. Iar căruţaşul se făcea că nu aude. Şi totuşi nu mai conteneam din plâns. Îmi arătam dezaprobarea faţă de hotărârea luată de a părăsi oraşul. O uram, o pedepseam prin plânsul meu. Nici nu mă întreba de ce plâng şi ce vreau. Ştia prea bine poate. Simţeam eu că ştia.

Cu fiecare promisiune, mama scădea în ochii mei, chiar dacă simţeam o vagă alinare. Cu ce?!... Ştiam că n-aveam nici un ban.

Boceam ca după mort de-acum, dar nu avea curajul să mi-o spună.

Dar ce aud?!

– Cuum?! Nu cred.

– Dacă-ţi spun!

Şi-ndată m-am oprit din plâns.

– Nu cred, căutai eu să prind promisiunea.

– Îţi jur, uite, chiar mâine am să-i scriu lui nenea Fani.

Mama îi spune acum Fani fratelui ei. Până şi bunica îi spune Fani. I se pare ei mai fin sau vrea să-i facă pe plac nurorii Tia, bucureşteanca delicată, care s-a repezit să arunce smântâna de pe oale în bătătură, crezând că e ceva stricat. Nu cunoştea decât smântâna îndoită cu chişleag, de la precupeţe.

Va să zică sunt în stare să las Bârladul...

O auzeam pe mama rostind tare, ca atunci când scria autobiografia: Dragă Fani, ţi-o trimit pe Silvia să înveţe la Bucureşti.

Dar dacă mama minţea?! Cum aveam să fiu „trimisă”?

Banii nu intrau în discuţie. Nu aveam niciodată bani. Treburile trebuiau să se rezolve.

Era sigură mama că unchiul mă va primi? Poate mă înfiază. Chiar dacă are trei copii. Şi-o scânteie de bucurie îmi încălzi sufletul zdruncinat. Chiar dacă avea trei copii. Stă la Bucureşti, deci e bogat.

Mai visasem eu să mă-nfieze madam Toma, că n-aveau copii. Ce curte asfaltată, cum nimeni nu avea în mahala. Doar era Toma-pavagiul.

Nu mă jucasem niciodată într-o curte asfaltată. Era micuţă, cochetă, ca şi casa cu storuri veşnic trase, semn de distincţie, de bogăţie.

Spre a-i sugera ideea să mă adopte, într-o zi de vară am cules un braţ de albăstriţe de lângă cimitir şi-am invitat-o la ziua mea. Astăzi e aniversarea mea... Sunteţi invitată a lua parte etc., aşa cum văzusem că se scrie în invitaţii.

Noroc că n-a venit. Şi dulceaţa ni se terminase.

Cum mă mai trezea mama de ziua mea să-mi spună: Azi e aniversarea ta. Şi rostea cuvântul Aniversare cu lumină în glas, cu solemnitate.

Mâine-i va scrie lui nenea Fani. A promis!

„Dragă Fani, ţi-o trimit pe Silvia să înveţe la Bucureşti...” Şi va veghea ca totul să fie frumos scris.

E singura ei grijă – să scrie ca la caligrafie.

 

La şcoala din sat era frig. Fiecare venea cu braţul de lemne de-acasă. Pe tablă, învăţătorul nu prea scria, din lipsă de cretă. Norocul meu: m-am apucat să scobesc prin maluri, fiindcă descoperisem că de acolo vine creta, dar că oamenii nu ştiau asta.

Sosii într-o zi la şcoală cu degetele albe, ferfeniţă, mângâind în buzunar câţiva cocoloşi de cretă gălbuie. La intrarea învăţătorului în clasă îi înşirai pe catedră, iar el mă lăudă.

– Ă, la noi e cretă câtă vrei, se făli o colegă, vrând să-mi minimalizeze descoperirea.

Fericită mai putea să fie Angela! Venea dintre maluri de cretă. Angela Glod. Ce nume frumos. Şi ea mi se păru frumoasă. Şi era tare la matematică. Nu mă puteam măsura cu ea.

M-am încumetat în aceeaşi după-amiază spre malurile ei. O urmăream cum dispărea. N-am îndrăznit decât o singură dată să cotesc. Tare era departe şi pustiu. Dar cel puţin acolo nu erau câini. Mă simţeam ca o hoaţă.

Mi-am îndestulat buzunarele cu cocoloşii sfărâmicioşi, am mai privit o dată malurile singuratice, muşcate, cu smocuri de iarbă, întrebându-mă ce mister le aşează rar, doar din loc în loc, şi m-am întors pe seară acasă. Furasem!

– Mamă, ştii ce bogată e Angela? Are atâtea dealuri de cretă.

– Doar n-ai trecut pe acolo!

– Mamă erau şi flori. Creşteau în maluri.

Când oamenii iau lut de acolo ce se-ntâmplă cu ele?

Mai apoi am prins gustul cernelei de prin gardurile şcolii doldora de bobiţe negre-albăstrui. Tot farmecul temelor stătea în culorile cernelii. Călimara şcolarului, un butoiaş de sticlă cu gura suptă, n-avea decât cerneală serioasă cumpărată. În ciuda construcţiei savante a călimării, punguliţele croşetate sau din cârpă care le adăposteau erau veşnic pătate.

Nebunelele se uscaseră de mult, cerneala se-ngroşa, mucegăia şi murea în şipuri.

Iarna era mai aspră la marginea satului. Focul cu hluji nu ajungea să dezgheţe florile semănate pe ferestruici de vânturile câmpului.

Bobiţele mai atârnau ici-colo, dar îşi pierduseră forma şi culoarea, creta înţepenise în maluri.

Se întuneca din ce în ce mai repede. Citeam lângă geam, ca să nu aprindem aşa devreme lampa. Din florile albe s-a desprins o picătură şi a căzut pe carte. Locul s-a bombat. Şi nuanţa era alta. Puteai distinge mici fibre. I-am arătat prietenei mele Verona minunea de pe cartea mea de citire. Vrând să aibă şi ea ceva deosebit, a început să lingă câte un colţ de carte, câte un cuvânt.

Acasă, nemaiavând răbdare să aştept dezgheţul de la geam, am luat o cană cu apă şi am trecut de la manufactură la producţia în serie.

Cu cartea armonică, sătulă de apă, aşteptam a doua zi laude. Verona însă nu s-a mirat. N-a făcut decât să mă privească scurt, uşor dezaprobator. Şi-a pus din nou degetele în urechi şi a continuat să-şi repete lecţia, ca un copil care se lecuise de prostii, graţie unei bătăi primite în ajun.

Am interpretat însă gestul ei ca venind dintr-o invidie mai veche.

Într-o zi, când ne jucam în spatele clasei de-a baba oarba, am primit o verighetă de la un băiat. Eram încântată că fusesem aleasă, dar şi foarte încurcată, fiindcă nu puteam să refuz. Un sentiment de jenă mă încerca la gândul că nu am decât nouă ani. Regretam că acceptasem, iar el mă ameninţa râzând: logodna trebuie ţi-ţi-ţi-nută, res-res-respectată. Nu-mi călcasem niciodată cuvântul, dar nici n-aveam chef să râdă lumea de mine că am un logodnic bâlbâit şi cu bocanci grosolani. Ce-am să mă fac?

 

Am plecat pentru un timp în alt sat. Ca să ni se piardă urma. Mama lucra într-un gostat unde am primit şi o cămăruţă. Eram lucrători sezonieri. Adică mama. Mie nu mi se lipea nici o treabă de mână. Când pleca, dimineaţa, îmi spunea să fac ordine. Ce ordine? Un pat de fier, o masă şi un scaun.

În cămăruţa aceasta am făcut prima noapte albă.

– Ce carte este aia? L-am întrebat într-o zi pe inginerul care se plimba cu o carte sub braţ.

– Este un dicţionar de cuvinte radicale.

– Mi-l împrumutaţi şi mie, vă rog?

– Da, dar numai până mâine.

Toată noaptea am copiat cuvinte într-un caiet.

A doua zi am înapoiat cartea. Nu „ab irato”. Nici nu mi-a dat prin minte să aplic expresia „ad calendas graecas”. Mi s-ar fi părut „abject”. Domnul fusese atât de „amabil”, „afabil” şi de „complezent”. Şi eu trebuia să fiu o persoană „onestă”, adică cinstită, cum scrie în dicţionar.

Dacă aş fi ajuns la litera r, aş fi înţeles titlul unei poezii pe care învăţătoarea (acum aveam o învăţătoare) mi-a dat-o s-o recit. Cu o jumătate de oră înaintea serbării.

– Du-te la o parte şi învaţă poezia asta.

Nu-mi intra nicicum în cap din cauza unui cuvânt – răspicat. Mi-era ruşine de fiecare dată când pronunţam cuvântul. Era urât. Şi mă gândeam la „ras peşte”. Tot auzeam: am ajuns la ras peşte. M-am bâlbâit precum logodnicul uitat în spatele clasei. Când am terminat de ameninţat imperialiştii care urzeau un nou război împotriva noastră şi le-am spus „răspicat” că noi etc., m-am dus la mama şi i-am spus că noi trebuie să plecăm de-aici în alt sat, fiindcă m-am făcut de râs în faţa oamenilor.

 

Am revenit, poate odată cu ploile, în satul cu nume urât. Făceam parte din cohorta lucrătorilor sezonieri. Prima mea încercare de a lucra cu ziua eşuase cu un an în urmă, la oraş. Trebuia să alegem fructe. Când am văzut dejele şi putinele pline cu vişine, m-am bucurat, dar m-am şi speriat. Am mâncat pe săturate, apoi am cam început să mă plictisesc de ales şi am tulit-o. Nu fără remuşcări şi fără teamă de consecinţe. Tot aşteptam să-i vină mamei o citaţie.

Eram într-a patra când începeam să învăţăm rusa. Fiindcă venisem foarte târziu, poate când se terminaseră hlujii de cules, mama se gândea să-mi ia o profesoară de rusă, ca să nu rămân corigentă.

Mă plimbam cu cartea de rusă prin salcâmărie când am recunoscut vocea fostului logodnic. Fluiera şi cânta (fals). I-am zărit doar caprele. Aşteptam să fiu surprinsă (citind ruseşte!). Dar el s-a pierdut cu tot cu capre. M-am plictisit să-l aştept. Logodnicul-păstor uitase făgăduiala. De unde-mi venea dorinţa de a-l vedea mirat că mă-ntâlneşte? Doar nu-mi plăcea de el. Devenise amintire?

 

Am aflat că şi eu devenisem amintire, mult mai târziu, pentru un coleg din aceeaşi clasă cu logodnicul.

Silvi, Silvi, tu eşti iubirea nebună.

Din noaptea cu lună de mai – cânta un practicant de liceu pedagogic, uitându-se pe geam.

– Şi eu am o verişoară pe care o cheamă Silvia, spuse mirată o fetiţă muşcând din felia de pâine cu marmeladă.

Reconstituiri.

Întâlnire ratată din cauza mea. Ca să nu creadă „că mor după el”.

Şi totuşi îmi aminteam singura clacă la care fusesem, în casa lor. Îmi aminteam când mi-a spus: Silvia, vii să te dai cu sania cu mine?

Mă simţeam iar aleasă, fiindcă pe deal erau atâţia copii. Sau poate din respect pentru mama mea mă invitase.

L-am uitat pe Vasile până într-o zi când i-am întâlnit numele în Secolul XX. Surpriza a fost atât de mare, încât am crezut pe moment, că e vorba de el. Sau atunci e fratele lui.

Îmi făcea plăcere să-i rostesc numele alintat şi arhaic, născut din hăuri. Hăulică.

M-am făcut c-am uitat ochii lui negri şi nu m-am dus la întâlnire. M-am prefăcut c-am uitat-o şi pe Verona, când a dat de adresa mea în oraş şi-a vrut să mă vadă. Cum s-o invit într-o casă aşa sărăcăcioasă? Oricum, eu rămăsesem în ochii ei „orăşeanca”. Ea nu-mi zicea târgoveaţă. Iaca în ce casă stă „orăşeanca”. Dar chiar şi amnezia e interesantă la o anumită vârstă. În fine, i-am spus că n-o cunosc.

Am vrut să uit satul acela.

Cuvântul „proletar” pătrunsese repede în sat, chiar în vocabularul copiilor, în toată goliciunea lui. Culmea-culmilor, nu-l auzisem la oraş. Era înainte de colectivizare...

– Staţi la un sărăntoc, auzeam aproape zilnic la şcoala din sat.

– Staţi la un proletar.

– Proletar-proletar! Şi mă încercuiau.

Sătulă de scris autobiografii, mama hotărâse să părăsim oraşul. Cine să ne fi primit?

Locuiam la marginea satului, într-o căsuţă fără gard, cu un câine şi o meliţă în bătătură. Pentru mine, locul aparţinea unui domeniu misterios, căci iepurii de câmp veneau până-n livadă. Chiar dacă nu văzusem nici unul, mi-i închipuiam ţupăind pe cărare – întotdeauna pe cărare, disciplinaţi, unul după altul – în taină, când noi dormeam. Ce bogăţie! Să fi trecut iepurii „pe-acolo”... Mi se arătase dovada – bombonelele rotunde, uscate, presărate pe cărare. Le luam în mână fiindcă veneau de la ei. Tânjeam să zăresc măcar unul. Dar acceptam că asta ţine de mister. Trecuseră pe-acolo iute, fără să-i zărească nimeni.

Proletar-Proletar!

Brunet şi ciupit de vărsat, era totuşi simpatic nenea Costică.

Nenea-proletarul îşi zicea proletar de parcă s-ar fi zbătut toată viaţa să ajungă unde era. La marginea satului nu ne vizita nimeni ca să ne aducă veşti, dar nenea Costică citea zilnic ziarul, ca să fie la curent cu ce se-ntâmplă în lumea întreagă şi în special în Uniunea Sovietică, faţă de care nutrea numai sentimente de stimă şi respect, cum zicea el.

Nevasta îi promitea să-l învelească-n ziare când va muri. Cu nasul lui cioplit, nenea ziaristul aproba şi adăuga vesel: şi să n-aud de popă.

Cel mai bine s-a mâncat în casa aceea când nenea s-a întors din sat cu o oală de brânză şi smântână sub braţ, tăinuind-o într-un ziar. Era de la cizmar, care avea o fată bolnavă de tuberculoză – îşi trăieşte şi ea viaţa, auzii remarca indulgentă a mătuşii Agripina.

– Să-i lăsăm şi lui Negruţu puţină mămăligă întinsă-n smântână, fui de părere, în timp ce mâncam. Unde-i Negruţu?

– O fi pe după casă. Taci şi mănâncă.

– Unde-i Negruţu?

– Uite-aici, bătu pântecul oalei nenea. Cuţu-cuţu-cuţu-cuţu-cuţu

M-am ridicat de la masă.

– L-ai mâncat pe Negruţu, îşi mai dădu încă o dată în petec nenea. Glumă de proletar...

Nici nu puteam să-mi iau măcar o amintire, aşa cum făcusem când murise căţeluşa. Cu ochii stinşi, se odihnea mai la deal, unde o aruncaseră. Am smuls câteva fire din blana ei atunci şi le-am pus la presat.

 

Am primit vestea morţii lui nenea proletarul în toiul jocului, la şcoală. Pentru prima dată fetele erau serioase şi nu i-au zis proletar. O colegă a venit cu sufletul la gură şi m-a anunţat: a zis o femeie să te duci acasă, că a murit nen'tu.

Nu prea mi-a convenit. Mă încăpăţânam să cred că-i adevărat. Până acum aveam un proletar, acum aveam şi un mort.

Bătătura era plină de babe care-au început să ne caine: unde-o să vă duceţi de-acum...

Nenea a rămas repede singur şi a trebuit să-l veghez. Au început să se audă zgomote ciudate, deşi-i puseseră var pe stomac. Speriată, am alergat afară. Îl vegheam acum de la distanţă. Nu fără remuşcări.

Pătrunsă brusc de noua concepţie, nevasta proletarului nu voia să treacă mortul prin cele paisprezece evanghelii, cu batiste, ştergare şi bănuţi aruncaţi în ţărnă (pentru cei iuţi de mână), ci s-o ia, uite-aşa, direct spre groapă, fără tămbălău, că aşa a fost dorinţa bărbatului ei şi că ea face ce vrea, că e bărbatul ei şi să nu se amestece nimeni... că a lăsat cu limbă de moarte...

Satul nu iartă. Proletarul nu s-a prezentat în ziare. Şi, Agrăpino, e tânăr, fa, descopere-l. Mândru, deşi cam negru, cu nasul lui, trecea într-un sicriu comandat la dl. Stegaru, care era stoler. Şi s-a împrăştiat tot ce se cuvenea. Iaca aşa, fată hăi! Ba n-a lipsit nici găina dată peste groapă.

– Agripino, unde-i ...?

– Îndată, părinţele – scoase femeia o sticlă de vin bine dosită. Şi proletarul a fost sfinţit.

Văleu, se jeluia mai apoi Agripina.

– C-am uitat să-i pun în sicriu lui Costică pieptene, săpun, ac şi aţă. I-ăi da de pomană, că tot acolo merge, o povăţui o babă.

 

Tot mie mi-a revenit sarcina tămâierii proletarului.

Într-un amurg, cu câteva chibrituri umede, încerc să aprind lumânarea, apoi tămâia din căţuie. Suflă vântul şi-or să se stingă toate, deşi fac mâna căuş.

Nu îndrăznesc să intru în casa cea mai apropiată de cimitir să cer alte chibrituri. Le încerc încă o dată pe cele care nu mai au nici gămălie. În zadar le frec pe o parte şi pe alta. Sunt julite. Nu vreau să ştie nimeni că sunt aici. Nu-i duce grija, citeşte ziarul şi pe întuneric. Îl ştie pe de rost. De unde a primit lumină cât a trăit să primească şi de-acum înainte.

Nici nu-mi trece prin minte să plec şi să spun: da, am aprins, da, arde. Ne-a adăpostit şi-a fost bun cu noi. Dar nu de aceea rămân la mormânt. Am fost trimisă. Mortul trebuie tămâiat trei zile sau nouă zile, depinde.

Abia când e-ntuneric încep să-l plâng, crezând că aşa se cuvine, să mai şi plângi. Mi-e frică. Nu ştiu cum am să mă mişc de lângă cruce. Plâng fiindcă nu mă vede nimeni.

Mi se face milă în cele din urmă şi ştiu că trebuie să mai şi vorbeşti cu mortul. Nenea Costică! Babele ar plânge ca un cântec: că te-ai dus de tinerel... Dar avea patruzeci de ani! Că sărac ai mai trăit / sărăcuţ ai şi murit... Asta e adevărat.

Aud voci, dar nu-ndrăznesc să întorc capul. „Proletar-proletar”. Şi frica îmi îngheaţă oasele.

 

Iarna care ne-a apucat în cătunul ăsta străin m-a făcut să cunosc mai de-aproape „tradiţiile”. Credeam şi nu credeam că urşii sunt adevăraţi, dar unul s-a desprins din ceata urătorilor şi-a înaintat spre mine, rânjind mulţumit că a reuşit să mă sperie.

Unde era noaptea de vis din căsuţa cu chirie de la oraş, când ne-am aşezat la fereastră, ca să privim cu lumina stinsă măştile? Colindaseră tot oraşul, şi-acum se-ntorceau obosite şi mulţumite prin mahalale. Atâta beteală după care mă prăpădeam! Convoi de mirese, bărbaţi îmbrăcaţi în mirese.

 

Ce bucuroasă a venit mama într-o seară acasă. Se părea că norocul ne surâde.

Tanti Agripina ne mai păsuieşte până-n primăvară, dar după aceea, Marie şi mamă-soacră, trebuie să vă căutaţi ceva, că eu am de gând să închiriez chilerul. Bine, Agripino, dar feciorul meu... Mamă, Dumnezeu să-l ierte.

Mamei i s-a propus să joace într-o piesă la inaugurarea căminului cultural. Au găsit că vocea mamei e potrivită pentru un ofiţer. Mama mea va fi îmbrăcată în ofiţer şi va da comenzi pe scenă. Doamne, ce mândră sunt de ea. E înaltă. Are să-i stea bine îmbrăcată în ofiţer. Mama, mişcându-se elegant şi dând comenzi.

N-am văzut decât un singur ofiţer în viaţa mea, la doamna Harbuz, cea cu ochi albaştri, regina balului în tinereţe, după cum îmi povestea ea, arătându-mi un teanc de cărţi poştale ilustrate – artiste cu sprâncene scrise, buze – inimă şi cu obrazul lipit de al logodnicului sau al junelui prim. Nelipsit era buchetul în care se pierdeau amândoi.

Ofiţerul stătea la ea cu chirie. Într-o seară s-a întors „grizat”. Cuvântul se potriveşte unui ofiţer stilat care vine din Perşinari. Ea îl ruga să se dezbrace şi să se culce. El se alinta ca un copil şi se împotrivea. Vocea dulce a doamnei şi moliciunea bărbatului îmi şterseră prima impresie de dezgust faţă de beţivi (la nouă ani îi judecam destul de aspru). Un sentiment tulbure, inconfortabil mă năvăli. Ofiţerul îmi apăru ca un musafir ce cade la drum de seară cu dar la aşternut. Cât mister ascundea necunoscutul care „cădea” în cărţi. Desigur, era un domn generos, iar aşternutul era cel din odăiţa curată, cochetă.

 

Într-o seară a bătut la geamul Agripinei – că n-avea poartă – un necunoscut. Parcă aflase că la casa aceea fusese pomană. Agripina tocmai se odihnea. Îşi luă o bundiţă şi ieşi afară. Avusese multă lume. De trei ori aşternuse mesele în bătătură. Da' ştiu că are noroc, fa, Agrăpina asta. A făcut ce-a făcut, şi-a întins-o până-n post. A scăpat uşor cu bob bătut şi sarmale cu bulgur.

A doua zi, sfadă mare de la moştenirea proletarului – o odaie şi un chiler. Am părăsit şi noi, şi bătrâna chilerul.

Urma să ne mutăm în casa lui Ambrozie. Agripinei îi intrase în cap democraţia. Consecventă educaţiei primite de la bărbatul-proletar, a închiriat chilerul unui activist de partid venit de la oraş. Îţi bagi pe dracu-n casă – îi spuneau femeile. Dar îngroparea o sărăcise. Mai făcea şi ea un ban.

Proletarul-bărbat a pretins mai apoi odaia – fără să mai plătească chirie. Acuma... ce să mai zică? Să te iei în clanţă cu activistul?

Ambrozie... Numele lui, respectat în sat, stârnea în mintea mea arome vechi, secrete şi dulcege de putregaiuri şi butoi uscat, gata să-i cadă doagele. Băgai mâna cu un şomoiog ca să-l cureţi şi găseai faguri uscaţi, înnegriţi.

Îmbătrânit şi bine aşezat, numele-mi plăcea.

Curtea lui Ambrozie se întindea o bucată bună pe vale. Casa mare, neumblată, plină de o mulţime de cotloane bune de cotrobăit mă aştepta. Ambrozie n-avea pe nimeni.

Înţelesesem că e ursuz, dar era cel mai bogat om din sat. Fetele n-or să-şi mai bată joc de mine. Ce-are-a face că nu-i plac copiii? Eu n-am treabă decât cu cutreieratul şi scotocitul. Şi când va zice „piei din faţa ochilor mei”, eu am să tac şi-am să dispar. Am unde.

Ambrozie e ca un fel de şandrama. Lumea zice că l-au sărăcit cotele pe care trebuie să le dea la stat.

 

Mama n-a mai apucat să dea comenzi pe scenă, nici să-şi bată cravaşa de pantalonii eleganţi. Cine stă la Ambrozie trebuie să fie serios. Fără scălămbăieli pe scenă. Şi fără nemţi!

Şi-apoi. Ce contează că e neamţ? E ofiţer! Prezentabil, cum îşi dădeau cu părerea cucoanele când era vorba de vreun ofiţer.

Era morocănos bătrânul, dar pentru casa lui eram în stare să îndurăm totul. Mama a fost înlocuită cu altcineva în piesă.

Ambrozie a murit într-o noapte. Tot „subit” ca proletarul, doar că el avea optzeci de ani. De unde-au apărut cele două fete ale lui cu pretenţii, că nici nu fusese însurat vreodată. Cred că mama tocmai îşi dusese lucrurile. Eu încă nu păşisem în curtea lui. Cele două surori l-au cotrobăit bine pe bătrân, dar i-au oprit şi mamei nişte linguriţe de argint. Poate că Agripina ne primise tot în nădejdea că-şi va aranja casa ca la oraş, cu lucrurile noastre.

Iar ne mutăm.

 

Unde se smulge hardal şi se taie hluji nu e nevoie de autobiografii. Doar pe tata îl scot din când în când să „dea” declaraţii.

Mama crede că e mai bine să plece numai ea. Va dormi într-un dormitor comun, cu ceilalţi zilieri.

A găsit ceva bun pentru mine. Îmi şopteşte că voi mânca fructe pe săturate, ceea ce nu se întâmpla la oraş, când cumpăram doar toamna câte o strachină de struguri sau de prune de la căruţele care treceau. „Hai la struguri!”, „Hai la prune brumării!” Familia la care stau acum e veselă. Poate şi fiindcă au o casă mare cu cerdac, o livadă de meri văratici şi doi băieţi mari, puşi pe modernizat satul, contrazicându-se veşnic cu reacţionarii, dar şi cu secretarul UTM care nu vrea să-i dea adeverinţă unei domnişoare venită aici cu o echipă de dansuri, fiindcă tatăl ei e chiabur.

Nici mie nu-mi place secretarul din cauza numelui, care dovedeşte că e cam îngust la minte şi zgârcit. Agachi! Ce nume! Eu stau la dl. Stegaru!

Unul dintre băieţi a încercat să repare greşeala lui Agachi invitând-o pe d-ra Olimpia la harbuji şi pepeni dulci rămaşi neculeşi pe câmp.

Îi însoţesc aproape peste tot pe cei doi băieţi care poartă şort alb de doc şi tenişi la modă. Sunt sportivi! Unul se ocupă chiar cu sportul în sat. Sunt mândră că mă cheamă Şuşnea, ca pe d-ra Olimpia.

Aproape în fiecare seară se strânge lume în cerdac. Nelipsit e preotul Bobaca. Ce nume! Şi mai e şi chiabur. Ambrozie măcar avea un nume frumos.

Se discută despre cote, datoriile la ruşi şi intrarea în colectivă. În şoaptă îşi zic: Vin americanii! Despre asta am auzit şi la oraş. Se rostea vesel, cu nădejde, „vin americanii!”.

Doar odată am auzit o babă ştirbă spunând în şoaptă, cu frică, „vin americanii”. Am avut atunci impresia unei invazii de lăcuste. Era ca un fel de pâslă care-ţi întuneca vederea.

Discuţiile din cerdac mă plictisesc adesea. Ei repetă aceleaşi lucruri: cote, ruşi, colectivă. Şi nu-nţeleg mare lucru. Vorbesc toţi deodată. Cei tineri îl contrazic veşnic pe preotul Babaca.

Misiunea mea se încheie de obicei la lăsarea serii, după ce am dansat unduindu-mi trupul şi prinzându-mă de rochia cloş de stambă cu paspol, cam lungă (ca să-mi fie bună şi la anul), aşa cum am învăţat în clasa a III-a, când eram la oraş. Acum am terminat a IV-a. Cânt şi dansez în acelaşi timp: sunt ţigancă şi nu-mi pasă că mi-i neamul ţigănesc. E un vals. Dintr-o operetă. L-am recunoscut mai târziu. Când e vorba de operetă e foarte interesant să fii ţigan! Şi d-ra Şuşnea cântă şi dansează în acelaşi timp. Domnişoara Olimpia le-a învăţat pe fete să danseze şi ceardaş. Scena ameninţă să se prăbuşească. Un cunoscător în materie de „minorităţi” (a făcut armata în Ardeal) le spune celor din preajmă: unguroaicele nu-s sănătoase până nu li se văd dantelele. I-am văzut pe oameni cum privesc cu atenţie la dansurile domnişoarei Olimpia.

– Ia uitaţi-vă ce talent, spune gazda. Şi eu îmi unduiesc trupul şi mai tare.

– Vedeţi-vă de treabă, o pune la punct învăţătorul pe doamna. Ni se pare nouă. E singurul care nu vrea să remarce talentul meu.

Şi el e îngust la minte, chiar dacă-l cheamă Stegaru. Parcă pe celălalt învăţător nu-l cheamă Dragu? Cum de nu-l iau sătenii cu parul să-l scoată din sat? Îi scuipă pe copii. Asta la oraş nu se poate întâmpla. Învăţătoarea m-a prins de falcă o dată şi am dat-o la o parte pentru totdeauna din viaţa mea, chiar dacă o chema Maria Şuşnea, ca pe mama.

Gazdele aduc adesea vorba de un alt fiu al lor, Cezar, care e plecat. E poet. N-am înţeles de ce e plecat. Cică ar fi internat într-un sanatoriu. Dar sanatoriul nu dă vacanţe? Aş vrea să văd cum arată un poet.

Îmi scapă multe dintre discuţiile celor mari. Sunt trudită. Moţăi, mă fac de râs. Nu-mi amintesc niciodată cum ajung la culcare.

Toată lumea se poartă bine cu mine şi acced chiar la secretele celor doi băieţi. Azi s-au închis în camera bună, unde nu intră decât morţii şi musafirii. Au încercat să picure ceară curată pe mere, în dreptul florii şi al codiţei, ca să le păstreze pentru iarnă. Îmi place mirosul de ceară curată. La bunici am ros o lumânare. E ca şi cum ai mânca faguri. Dar pentru faguri trebuie să aştepţi să vină Sf. Ilie. Atunci se mănâncă castraveţi cu miere.

Mere de vară. Ori de câte ori bate vântul mă înfiinţez în livadă. N-am voie să iau mere din pom. Cu pieliţa gălbuie, delicată, merele se zdrobesc de pământ. Ramuri mici şi pietricele pătrund în carnea lor. Sunt coapte-coapte. Adeseori încep să se strice chiar din pom. Ocolesc partea maro, scot beţişorul sau pietricica (nu ştiu cum ajung în măr de parcă cineva le-ar înfige) şi mănânc. Mănânc repede tot ce cade. Mănânc mereu aplecată, prefăcându-mă că strâng pentru porci. Iar m-au strigat! Înghit ultimele bucăţele ca un hoţ (de fapt aşa mă şi consider, şi asta mă întristează), exact ca atunci când servitoarea avocatului Zolotovici m-a găsit ştergând tigaia cu mămăligă. Te-am prins! Atât mi-a spus. Dacă n-ar fi râs... Mi-era teamă că are să mă spună doamnei. Era după prânz. Masa se servea într-o sufragerie elegantă, cu bufet şi farfurii pe pereţi. N-am mai îndrăznit niciodată să intru în bucătărie. Mi-am adunat sâmburii de prune şi am început să-i sparg. Mi-a fost tare rău după aceea.

Nu mă pot stăpâni să nu mai muşc o dată din măr. Trebuie să-l termin. Până la aripioare. Ies din livadă, ca să nu-şi dea seama unde sunt, şi răspund „aiici!” Ştiu ce mă aşteaptă.

„Luţernă”-i spune stăpâna casei. O suspectez pentru pronunţia ei specială. Nu îndrăznesc să spun şi eu „luţernă”, deşi mi-ar plăcea. Ce calm întreabă: ai adus luţernă la iepuri? Parc-ar spune într-un singur cuvânt o poveste. Şi mă priveşte blând cu ochii ei albaştri.

Într-o după-amiază m-a lăsat să fac dulceaţă, fără să-i fie teamă ca mamei, că-i stric zahărul. I-am spus că mă pricep şi m-a crezut. Primul meu borcănel de dulceaţă din coji de harbuz.

Tare mult mănâncă iepurii! Nici nu-mi trece prin minte să-i privesc. Nu văd decât boturi mişcătoare. Sosesc cu braţul plin şi le arunc la întâmplare. Lucerna se agaţă-n plase de sârmă.

Şi porcii? Întreabă domnul care meştereşte toată ziua la strungul de lemn din cerdac. Iar un sicriu...

Las' că pentru porci smulg de după casă un braţ de ştiriţă. E mare, e mai spornică decât buruienile mărunte. Ocolesc buruiana rău-mirositoare care-şi arată otrăvurile. Ciudate culori: nici alb, nici galben. Petala ca o foiţă e străbătută de nervuri violet atât de pronunţate, că mă sperii. Se spune că e bună pentru dureri de măsele. Ar trebui să-i fac în sâc şi să-mi clănţăn dinţii sănătoşi, dar buruiana exercită asupra mea o putere ciudată. Mă dor mâinile. E mare şi bătrână ştiriţa. Mi-s degetele umflate. În fiecare zi mi-s umflate, dar nu-ndrăznesc să mă plâng. Nimeni în afară de mine nu aduce buruiană. Intru în lucernă şi uit. Mă-mbăt cu miresme crude şi visez la păpuşica mea. Niciodată n-am avut o păpuşă adevărată. Mi-am făcut odată una din beţişoare şi ceară, ca să mă pot juca, să pot s-o şi înmormântez. Am îngropat-o lângă liliac şi am fost tristă. Era aşa slăbuţă şi galbenă ca ceara.

Voi pleca la oraş! Au venit două verişoare ale băieţilor. Vom pleca împreună. Mă iau şi pe mine! Ce buni sunt! Mergem pe jos, deşi e foarte departe. Mă ţin după ei şi ascult tot ce vorbesc. Ai auzit de una, Agripina? Stătea departe, în deal, la marginea satului. Umbla, cu activistul ei să-i lămurească pe ţărani... Vasăzică activistul atrage pe Agripina, Agripina atrage pe săteni... râse una dintre fete. Stai şi-ascultă, nu râde, ce să mai atragă? A venit aseară cineva la poartă şi a comandat la tata un sicriu. Te pomeneşti c-a murit activistul! Da' de unde! Agripino, nu mai blestema, că tot pe tine cade blestemul, îi zisese o vecină. Să dea dumnezeu să ieşi cu picioarele-nainte din casa mea! Dar activistul se apropie de ea. A fost cândva casa ta. Agripino... În braţele lui, Agripina nu mai zice nimic. Se lasă cuprinsă de farmece.

Agripina găsea adesea în ultimul timp lucruri aşezate într-un chip ciudat, cenuşă. Cineva-i făcea farmece. Da-i frumos activistul vostru? întrebă una dintre verişoare. Vrei să-l cunoşti, cumva? Nu, dar văd că se cam omoară femeile după el. Jenică, fă-i tu cunoştinţă.

Şi Agripina a băut cucută. N-a mai putut. Găsea mereu cenuşă-mprăştiată pe cărare, gheare şi alte năzbâtii.

Nu aud tot ce vorbesc, deşi mă ţin întruna după ei. Mă doare într-o parte! Ei merg repede şi râd. Râd şi se tachinează.

Păcat, gândesc eu. Era o căsuţă adevărată. Şi iepurii care veneau pe cărare şi se pierdeau în vânturile câmpului. Niciodată nu-i zăream. Activistul nici n-are să se uite la cărare. Nici n-are să urce în deal. E prea ocupat.

M-am pierdut în iarmaroc. Bunica a aflat şi a fost foarte supărată pe oamenii aceia despre care, Marie, tu zici că-s cumsecade. Bunicul a venit şi m-a luat. Până la toamnă.

 

N-am să mă opresc niciodată în satul acela. M-aş întoarce doar de dragul trandafirului sub care stăteam când ploua căldicel. Nu puteam intra în lucernă. Şi ştiriţa abia după ploaie se smulgea uşor (dar s-o scuturi bine de pământ, Silvie).

Trandafirul era într-un colţ, aproape sub cerdac. Amândoi eram la adăpost.

Nu-nţelegeam ce se întâmplă: de unde-i vin atâtea miresme, căci florile trecuseră de mult. Şi iar mă băgam sub trandafir. Nici nu mă-ntrebam ce culoare avusese.

Mereu aşteptam ca să plouă.

Şi ploaia stârnea până-n toamnă aromele florilor trecute.

 

Am părăsit şi trandafirul ce-şi amintea la fiecare ploaie că-nflorise.

Pe marginea căruţei acum, aplecată, ating în trecere păringul. Mă minunez de frumuseţea şi singurătatea lui. Aşa i-a fost dat – să crească pe-o coastă – şi să lase vântul să treacă prin el, să se uite la el şi să-i zică: Păriing...

Doar mama ar înţelege de ce mi-a intrat în suflet păringul şi-ar zice zâmbind: mai ştii tu ce-ţi plăcea să mângâi păringul pe lângă care treceam?

Oh, îmi plăcea culoarea aparte, îmi plăcea şi spicul, dar numele mă tulbura. Simţeam că i s-ar potrivi bunicului.

De mult s-a dus păringul. Cine-l mai ştie? Dar hardalul? Fin îmi închipuiam păringul, îmbătrânit şi încăpăţânat hardalul. Mamă, pot să scriu „o viaţă de hardal”? Ce vrei să zici? O viaţă de hardal trebuie să fi avut cei dinaintea noastră. Aşa-ţi închipui tu? Da, bieţii de ei.

Dar hlujii? Simţeam nevoia să mi-apropii buzele de luciul galben întrerupt de noduri.

Nici dac-ar fi plouat n-ar fi fost atât de abătuţi ca-n această amiază de vară, când i-am zărit din mersul maşinii, într-o ogradă. Atât am putut să surprind din satul ce coteşte şi se-ascunde – un maldăr de hluji de anţărţ. Tot glodul, sărăcia, tot soarele de-odinioară într-o grămadă de hluji. Urcuşuri, coborâşuri... călătoria noastră de acum un veac, prin hârtoape. Fac drumul invers, spre oraş acum. Asfalt perfect. A fost croită şoseaua cumva pe alte pământuri? Când urc de atâtea ori şi cobor îmi dau seama că totu-i ca ieri. Şi plâng, înfricoşată, ca atunci când ploaia ne prindea pe câmp şi ne întuneca dintr-o dată cărarea (zi Tatăl nostru! Şi-ncepeam aproape plângând să spun Tatăl nostru, odată cu mama). Doamne, n-am s-o mai văd niciodată.

Plâng în neştire, doar că acum nu se-ntoarce nimeni spre mine să mă aline. O fi având vreun mort, săraca, cine ştie, zice lumea din maşină. Nu mai pot să plâng în hohote, să mă răcoresc. Mi-e ruşine. Mi-e ruşine de durerea mea.

Dacă m-aş întoarce? Aş vedea-o pe mama tânără. Săracă, dar tânără. Aş găsi-o poate scriind.

Dragă Fani,

Am căutat-o de-am înnebunit pe Silvia. Am alergat cu sufletul la gură s-o găsesc la timp. Să nu cumva..., doamne fereşte, să se întâmple ceea ce s-a întâmplat cu băiatul învăţătoarei Taşcă de la noi, să se surpe malul pe ea... Când colo, ea era acasă. Stătea liniştită, ghemuită sub trandafir. Uitasem că plouase. Aşa face ea ori de câte ori plouă. Stă şi adulmecă flori care nu mai sunt, pe care nu le-a văzut niciodată.

Iaca, abia am scos-o de sub trandafir şi ţi-o trimit să înveţe la Bucureşti. Maria

 

Dar mama şi-ar fi dat silinţa să scrie frumos. „Din trandafiri trecuţi şi din maluri albite de cretă...”

 

comandă cartea !