Mircea Horia Simionescu

La Pietrosita, pe o coasta de munte, cu muntele în spate, cu valea în fata, într-o gradina din care pe vreme buna se vede Târgovistea, într-o zidire ceva mai mare decât un bungalou, traieste o mare parte a anului Mircea Horia Simionescu. Drumurile ni s-au încrucisat de multe ori dar niciodata nu-l vizitasem în casuta construita de el, cu mâna lui. Acolo, între carti, ocrotiti cu tandrete de doamna sa, Dorina, amenintati de meteorologi cu vijelii naprasnice (care n-au mai venit), noi am depanat amintiri, impresii de lectura si – raspunzând la o mica parte din întrebarile pe care as fi dorit sa i le pun daca as fi ramas la el macar o saptamâna – am încropit o conversatie de câteva ceasuri din care, câteva fragmente, sunt reproduse mai jos.

- De câte ori se pronunta numele lui Mircea Horia Simionescu, repede apare in discutie Scoala de la Târgoviste. Si invers. Nu se poate vorbi de el fara ea sau de ea fara el. Cum ti se pare aceasta îngemanare, ce sentiment îti trezeste?

- Dragul meu, sentimentele prime sunt de nostalgie pentru ca atunci când faci o retrospectiva sau îti rascolesti putin biografia, constati ca partea cea mai frumoasa a vietii – nu si cea mai instructiva, e adevarat, nu si cea mai formatoare, dar cea mai frumoasa pentru ca era gema, era nativa, era aproape, as zice, infantil si imprudent naiva - a fost perioada formarii acestui grup care nici nu visa sa se numeasca Scoala de la Târgoviste. Numele a devenit circulatoriu dupa aceea, mult mai târziu. Am fost niste prietenii care porneam de la joaca si de la gluma. Ne jucam de-a revistele. Faceam, dupa cum se stie, reviste într-un singur exemplar. Interesant, însa, ca aveau o circulatie foarte larga, daca se poate numi foarte larga – eu cred ca da, pentru ca circulau la liceul nostru (la Vacarescu), la Liceul Comercial, la Liceul Industrial de Baieti de pe bulevard, de lânga gara, la Scoala Industriala de Fete si, în cele din urma (si chiar în cele din urma) si la Liceul Teoretic Carabella, unde si profesoarele si elevele aveau nasul mai sus decât pretentiile noastre. O circulatie din asta si-ar dori uneori si o revista de astazi - sa circule într-un oras, într-un târg, la urma urmei – sa circule cu regularitate si cu oarecare viteza. Într-un singur exemplar! Exemplarul se întorcea la redactie (daca se mai întorcea!) ferfenitit, cocolosit; sigur ca unii cititori parcurgeau revistele pe sub banca, în recreatii, se mai si bateau pe ele. Acum, recitite, acele reviste, câte mai sunt - foarte multe au disparut, si cam stiu cine au fost autorii „masacrului” – frate-meu si cu mama (s-au temut de ce scriau „baietii astia”, s-au temut în perioada nefericita '45-'50 si precis ca le-au ars). Ei, toate revistele astea recitite, cele care au ramas, îmi pare rau ca fac constatarea asta, sunt penibile. Hai sa zicem, prozele sunau, într-un fel, acceptabil, poeziile erau de mult depasite si epigonice, dupa un suprarealism atât de terfelit si prapadit de fel de fel de amatori. Critica, nici vorba, decât note critice marginale, cu oarecare, sa spun, poante de proasta calitate. Si atunci când zic Scoala de la Târgoviste ma refer mai mult la joaca celor din Scoala de la Târgoviste. Si joaca în ce consta? În lupte cu prastiile si cu proiectile facute din pamânt, pamânt obisnuit, nici macar pamânt galben, tinute la soare, niste gogoloaie ca bilele de....ce sa spun eu.... Erau odata niste sticle de limonada cu bile mici.

- Margele de sticla. Un joc cu margele de sticla…

- Da, margele de sticla. De altfel, chiar jocul, de fapt, toate jocurile astea „strategice”, toate astea erau niste copilarii, niste jocuri cu margele de sticla. Acum când vad ca se trag tot felul de sforicele din acest concept sau din aceasta titulatura, sforicele care ar duce la mladite care au aparut, la urmasii, succesori, sigur ca zâmbesc. Zâmbesc pentru ca nici unul dintre noi – si i-ai cunoscut, draga Daniele, i-ai cunoscut pe Radu Petrescu, Costache Olareanu, astora nici prin gând nu le trecea....Emilian Georgescu, mai era un altul, Tica Lazarescu, nu stiu daca l-ai cunoscut ajuns mare la un moment dat (a murit, nici nu si-a publicat nimic pe nicaieri... era un poet interesant), altul statea pe Matei Basarab, Ion Teodorescu, a murit acum doi ani, era contabil, dar interesant si el ca poet. Ei, toti astia sunt evocati mai mult ca participanti la jocul nostru de-a capra, de-a hotii si vardistii, de-a luptatorii lui Tepes Voda si ai altora, de-a exploratorii si mai putin de literatura, ca eu nu mi-i amintesc sa fi avut o pasiune speciala pentru litere. Mai târziu a venit, când a trebuit sa alegem facultatea – cunosti momentul ala critic si destul de delicat, era reforma învatamântului a lui Voitec si nu stiam încotro s-o luam. Tica Dumitrescu, într-o zi, zice: „A, îi vine rândul la streang si lui George Calinescu. Lasa ca îi vine.” El pleca la studii în URSS. Sa fie sanatos! Era si el un prieten de joaca din copilarie. Acum, pe lânga sentimentul de nostalgie, am cazut în alta cursa, în cursa scormonirii a ceea ce ar fi putut sa fie în faza de intentie. Si zic: oare nu atunci am avut ideea ca literatura pleaca de la organizarea haosului? Sunt teoriile astea acum ale haosului, ale aleatoriului. Sunt teoriile lui Stefan Lupascu, interesante si ale lui Basarab Nicolescu. Mitologia pe care o dezvolta se sprijina pe fenomene si efecte ale fizicii. Într-un fel, si teoriile...hai sa zic, sintetizându-se, ale lui Solomon Marcus. El este un popularizator al acestor tendinte. Si începem, sau încep eu, încep sa inventez. Si inventez situatii care cine mai stie daca au fost sau n-au fost. Eu îmi pastrez toata rezerva sa spun ca n-au fost , dar zic, cutare gest, cutare afirmatie întâmplatoare si stupida dintr-o poezie, nu cumva pleca de la ideea ca în capul nostru avem o notiune de linie dreapta, dar ca în realitate nu exista linie dreapta? Meridianul este o curba, drumul luminii nu este nici el rectiliniu. Observatia, hai sa zic mai laborioasa a unui pom îti învedereaza faptul ca ramurile nu sunt una asemenea celeilalte si frunzele nici vorba, fiecare are unicitatea. Ducând mai departe ca si gândirea noastra, si temperamentul, si atâtea alte trasaturi ale fiintei umane, toate sunt individualizate si noi folosim acea idee de linie dreapta din cap, o folosim si o transferam unui spatiu natural care nu este asa. Am vrea sa fie plopul, caruia noi îi zicem lumânare, cu o silueta foarte laminata. În realitate, lucrurile nu stau cum zicem noi pentru ca acolo este o bogatie uluitoare de forme, de directii, de sensuri, de întelesuri. Si atunci...si atunci ce pot sa zic? Pot sa zic ca ma consider descoperitorul unor spatii, hai sa zicem a unei Americi iluzorii si realitatea ma duce la a spune probabil ca toti oamenii, cautând adevarul, îsi formeaza imaginea lumii dupa modelul ala, dupa sablonul ala pe care-l au ei în cap, nu? Si tot încerc, desi a fost o încercare „Meteorologia lecturii” a lui Radu Petrescu, cu alte laturi ale aceleiasi realitati. A fost....a spus destule. Ma încearca si pe mine gândul sa fac, la un moment dat o sinteza a tuturor firisoarelor – ca nu e vorba de fire mai groase – a tuturor firisoarelor care duc catre o anume tinuta literara, dar iau si elementul de proba. Elementul de proba este comparatia cu prietenii mei, cu Radu Petrescu, cu Costache Olareanu, cu alti câtiva care sunt în preajma, cu Petru Cretia, cu Alexandru George. Nu stau lucrurile în picioare ca un manunchi. Deci, Scoala de la Târgoviste, ca sa facem un paradox, ar fi si asta o iluzie. Este o asternere a fiintei raposate într-un sicriu sau în patul lui Procust. Asta-mi aminteste de prietenul nostru comun, cu care am fost la voi în casa, la Brasov – ce placere mi-a facut atunci! – când am jucat jocul ala extraordinar de matematician, de probabilist, al lui Laurentiu Ulici, „Numeste scriitorul!”. Îmi amintesc ca acolo în casa la tine m-am facut de bafta.

- Nimeni n-a câstigat în fata lui Ulici.

- În fata lui Ulici nu, dar mai erau câtiva care mai jucasera, aveau experienta. Ei mergeau destul de departe, dar eu am gafat rau. Din ignoranta, marturisesc. Numele pe care trebuia sa-l dezvaluim (prin cernerea aia de întrebari si raspunsuri), era Ticu Arhip, care a trait si la Târgoviste. Ei, n-am stiut sa raspund si am spus nu, nu e posibil si când s-a dezvaluit ca e vorba de Ticu Arhip, am ramas cu gura cascata, zic: „Da' ce legatura are cu Târgovistea? A fost de tiparit dupa august '44? Cum sa nu? A fost! A fost un moment de neuitat.

- Fenomenul acesta, Scoala de la Târgoviste, a devenit cunoscut si recunoscut postum, adica mult dupa ce protagonistii s-au despartit fizic, numai fizic, pentru ca n-au rupt formatia nici dupa ce unii dintre ei s-au retras în eternitate. Chiar „Matei Iliescu”, capodopera lui Radu Petrescu, scrisa în anii '60, publicata în '72, a primit recunoasterea abia la sfârsitul veacului trecut. Meritul principal este al optzecistilor, nu?

- Da, as pune o petala, un accent. A fost al prietenilor, începând cu Petru Cretia, Mircea Ciobanu, cu editorii de la EPLA, dar cu o întârziere, iarasi, de mai multi ani pentru ca au intervenit tezele din iulie dar, optzecistii au luat initiativa.

- Lentoarea cu care institutia lecturii si critica literara îsi asuma valorile sa fie o fatalitate? Pentru ca mai sunt si alte exemple, multe, ale istoriei noastre literare de recunoastere târzie sau postuma, daca nu chiar nemeritata uitare.

- Este o fatalitate, si o fatalitate al carei început se cufunda în istorie. Nu stiu, extraprezenta, faptul ca suntem într-o latura, sa nu zicem margine, într-o latura a Europei, latura bântuita de atâtea încercari – limba care nu are o circulatie larga si o multime de complexe pe care le avem. În primul rând un complex al limbii, al doilea, al faptului ca primele noastre mari personalitati, sau personalitatile pregnante ale culturii noastre s-au remarcat sau s-au format într-un spatiu strain literaturii - în spatiul politic, în spatiul rezistentei la încercari. Ne-ar fi trebuit o curte imperiala.

- Ce ar fi trebuit sa faca aceasta Curte Imperiala?

- Sa-si cunoasca interesele ca, în fond, daca n-a facut-o, s-a si vazut, s-a destramat.

- Te referi la austrieci?

- În mod sigur. La austrieci, dar si rusii au patit-o. Vorbeam cu un istoric, vorbeam de întâmplarea stranie ca cei mai de treaba cu noi au fost turcii. Turcii si-au luat haraciul lor si ne-au cam lasat în pace.

- Nu ne-au confiscat nici limba, nici sufletul.

- Nu, nu. Ne-au lasat. Ne-au dat sarmalele, ciulamaua, baclavalele.... Acum, lentoarea este un dat pe care eu l-as considera virtute. As considera virtute chiar si desincronizarea – cea hulita, mai ales de la Lovinescu încoace. Un pic de desincronizare e bun pentru ca ne da un ragaz.

- Ragaz pentru contemplatie .

- Sigur! Ne da un ragaz al meditatiei. Lenevim (ca se vede asta), dar lenevim cu folos. Lenevim cu harnicie, as zice, daca-mi accepti afirmatia. Chestia asta este, în spatiul literaturii, conform legilor literaturii însesi pentru ca, în fond, toate împrumuturile, circulatia ideilor literare, artistice, toate astea, în Europa - pe care o avem sub nas si-i apartinem – toate aceste întârzieri – ca ai vorbit de lentoare – toate aceste întârzieri sunt o forta potentiala pe care noi ar trebui s-o definim ceva mai bine, în toate sectoarele literaturii, dar poate ca si în altele, ale stiintelor pentru a o folosi ca bun sau ca propunere a noastra în lumea culturii si în lumea civilizatiei. Un Heliade Radulescu, de pilda, apare (la Târgovistea noastra), apare destul de târziu fata de mari carturari si poeti sârbi, si mai vestici: sloveni, în fine... si polonezi. El, Heliade Radulescu, vine mai târziu, dar vrea sa faca totul. Sa recupereze. Forta lui ar fi trebuit sa fie sustinuta… si astazi se pune din nou problema, cu acuitate – sa fie sustinuta literatura de o economie normala, daca nu prospera, de relatii cordiale si rodnice între carturari si între oamenii de bine. Sunt unii, simpli Meccena sau simple ajutoare, uneori anonime, ale artistilor, ale culturii – încât nu stiu, ramâne sa ne gândim la chestiunea asta si e bine formulata întrebarea, pentru ca eu m-as fi gândit la încetineala, la alti termeni ai acestui proces. Lentoarea e exact ceea ce acopera notiunea. Lentoarea!

- Deseori se face apropiere între textualism, tellquelism si Scoala de la Târgoviste. Sigur, sunt motive temeinice care justifica apropierea. Întrebarea mea este: prin ce se rupe Scoala de la Târgoviste de textualism sau de tellquelism? Ce le diferentiaza?

- Da, e o întrebare atât de binevenita pentru ca nu mi-a facut placere – aveam dreptul sa-mi faca placere sau aveam argumente, dar nu am primit cu bucurie apropierea de... sau aluzia ca Scoala de la Târgoviste ar fi un succesorat al acestor miscari de care, dragul meu, nu am stiut. Poate asa, de la un post de radio, câte-o spusa a lui Abaluta sau a Norei Iuga. Nu aveam comunicare, m-am retras la Pietrosita, aici, n-am mai avut de-a face cu unii si cu altii. Deci informatiile mele erau infime. Nu am stiut ce fac aia de la Telquel. Nu am stiut nici macar (si asta e o chestie care ma si doare) nu am stiut de existenta lui Borges de care sunt apropiat. Nu am stiut pâna în '66-'67 când, ducându-ma în Iugoslavia, am povestit ceea ce fac, vorbeam de biblioteca fantezista si un prieten (poetul Mircea Danoilici, mi-a spus: Pai, cum, nu cunosti asta? Nu stii ca este unul care vede lumea ca o biblioteca? Zic: Eu, uite, am biblioteca cu mine. Si zice: Nu stii? Atunci sa-ti dau de la mine „Fiction”, traducerea din '44, în franceza. Deci, în Europa, Borges exista, dar la noi era necunoscut, pâna la traducerea franceza, pentru ca de acolo s-au raspândit semintele, ca ale papadiei.

- Si ce facem cu textualismul?

- Ei, si pe urma sa descopar si textualismul, sa descopar si postmodernismul, ceva mai târziu. Prin Nedelciu – facuse o librarie la Cartea Româneasca , dar a facut ulterior si niste relatii cu presa franceza, la Târgoviste. M-am pus la punct dar, as spune, ca nici astazi în toate privintele..

- Si n-ai exersat?

- N-am exersat, ca exersam fara stiinta. Si toate aceste isme (ca si suprarealismul), toate acestea m-au dus la o alta idee pe care as „vinde-o” acum, sa zic asa, aceea ca, de fapt, noi avem aceleasi forme de gândire – cu toata complexitatea mintii noastre – asemanatoare, în diferite nuante, pe spatii foarte diferite si, uneori, netangente. De pilda, poate sa gândeasca un scriitor din Târgoviste precum gândeste foarte bine unul din Honduras. Sigur ca cel din Honduras, având niste relatii mai bune, culturale si artistice cu Parisul, pe el Parisul l-a difuzat si a venit via Paris pâna la mine, dar eu deja faceam acelasi lucru si eram uimit de faptul ca uite, suntem în aceeasi barca, plutim pe aceeasi pluta. Asta este o idee pe care as pune-o daca as face acea sinteza. Tot atât de fertila este si alta idee pe care sunt pe cale de a o formula, de a o exprima, aceea ca suntem homerici (spunea Radu Petrescu), eu zic: suntem proaspeti la gândire si neanchilozati înainte de a intra în scoala, prin observatiile noastre, alea pâna la 6-7 ani. Toti am vazut si am observat cam aceleasi mladieri ale prunului, ale salciei, ale salcâmului si, atunci, imposibil ca reactiile sa nu fie înrudite (identice nu pot fi, dar înrudite). Avem forme puse de Dumnezeu în noi pentru a nu o lua razna. În paranteza fie spus, noi tot încercam sa o luam razna. Este una din caile la care ma gândeam adesea, dar nu sunt în stare sa fac asa ceva. Pentru a atrage atentia asupra a ceea ce faci, trebuie sa fii extravagant.

- Dar de ce trebuie sa atrageti atentia?

- Ca sa ma citeasca. Am observat: cei care nu m-au cunoscut personal dar carora le-au cazut în mâna cartile mele, au devenit fani ai mei, sa le zic asa, dupa ce m-au cunoscut si au spus: A, ce interesant! Pai nu v-am citit. As cita chiar acum o poeta cu un nume important, care ma citeste doar de câteva luni, pentru ca nu ma cunoscuse, nu stia ca exist.

- Si ce-a atras-o? Vreo extravaganta?

- Prezenta mea. Doar faptul ca ne-am întâlnit. Dar acum ma citeste si-mi cere relatii, discutam; cartile merg...cum sa spun eu...din piatra în piatra, formeaza o punte. Uneori, ca sa treci o apsoara, ai nevoie de câteva pietre plate pe care sa pui vârful sa calci.

- Hai sa trecem acum la o tema fierbinte: integrarea. Românul a devenit cetatean european. Patria lui se întinde acum de la Prut la Oceanul Atlantic. Dar scriitorul român, a devenit el scriitor european? Va deveni vreodata? Si cum?

- E o întrebare care permanent revine înaintea celui care încearca vârful penitei pe hârtie. Este o întrebare delicata, nu cred ca am un raspuns. M-am gândit, dar nu am stiut sa raspund. Am mers pe câteva presupuneri, dar presupunerile acelea nu au consistenta. De pilda, nu avem limpede (dar nu numai noi, ci si occidentalii), nu avem limpede în minte care ar fi functia ultima a literaturii. Nu stim. În primul rând, suntem ispititi sa credem ca Universul sau faptele sau succesiunea întâmplarilor ar forma un obiectiv, dar toate acelea sunt gazetaresti. Nu! Noi suntem blocati de faptul ca nu stim ce asteapta cititorul mijlociu (poate si cel academic) din Franta, din Anglia, din Spania. Toti (si marile nume) îsi formeaza mâna pe clapele aceluiasi vechi pian.

- Clavecin .

- Exact, clavecin. Si traiesc în baroc. Traiesc în ce pica. În ce li se întâmpla. Sau încearca niste artificii. Ei nu-si dau seama de valorile pe care le au sub picioare si în fata ochilor. Umbla prea departe. Un scriitor englez, nu se poate, trebuie sa vorbeasca despre India, Malayesia, Australia, America de Sud. Altul o sa ia în considerare din vatra lui (sa zicem din Normandia), amorul a doi siberieni, barbat, femeie, drama lor ca, la un moment dat, unul trebuie sa moara. Moartea, suprimarea aproapelui, conflictul, toate astea, sunt si portite prin care încearca sa scape. Dar sa faca o literatura a lui aici si acum de pe diferite meridiane, pentru asta nu mai au boabe în teaca.

- Se face o literatura a lui atunci si acolo ?

- Exact. Putem sa o numim, ca termen monden, extravaganta. Cum sa spun eu? Ce minune...La noi a facut-o Panait Istrati, dar cu toptanul a facut-o Mircea Eliade. Da, domnule, da, e foarte interesant ca un român – ca acuma face Vasile Andru toata treaba asta – si e foarte interesant, fir-ar sa fie, sa vorbesti ce se întâmpla într-o periferie din India, din Bangladesh, de nu stiu unde. E foarte interesant. O drama...Daca se poate, sa fie si cu sentiment si cu pitoresc, dar, întorcându-ne în Europa – în esenta, noi nu cunoastem suficient Europa. Nu cunoastem omul european care este amenintat de un mare, mare pericol: acela de a se aplatiza si a deveni tip standard. Si noi nu-l studiem, noi ne pierdem treptat nu identitatea, asta se poate pastra prin diferite trasaturi, ne pierdem forta de a iubi ceea ce se cade a iubi – plamada din care ai crescut. Europa este destul de tulburata, nu stiu pâna unde va merge acest proces, dar am convingerea ca sunt câteva capete asa... savanti, calugari, profeti, niste capete care gândesc la o cumintire, daca tehnica va mai îngadui si va împrumuta si ea lentoarea de care vorbeai, lentoarea aia. Deocamdata este graba asta peste contemplatie, foarte bine ai adus la actualitate termenul si conceptul de contemplatie. Eu cred ca noi nu facem bine daca alergam dupa aventura omului standard. Sa contemplam si sa interogam omul care ne e aproape si chiar propriul nostru Eu, omul care suntem.

- Ma întorc la Radu Petrescu. A trecut un sfert de veac de când, porniti din Târgoviste spre Pietrosita, tu si eu am ramas pe marginea drumului, la podul Bizdidelului, în pana automobilistica. „Batrâna carapace” n-a mai vrut sa mearga la deal. Si, în loc sa ne ocupam de remedierea defectiunilor mecanice, noi ne-am întins la povesti. Mi-ai spus cum petrecusesi seara si noaptea din ajun cu Radu Petrescu. Atunci nu stiai ca-l vedeai viu pentru ultima oara.

- Da, a fost....daca eram cât de cât instruit în chestiunile medicale, mi-as fi dat seama ca respiratia lui este respiratia unui om sfârsit.

- Dar ce spunea Radu Petrescu?

- Radu Petrescu...uite, nu mai stiu ce spunea...

- Ti-a vorbit despre dragoste, asa mi-ai spus atunci.

- A, da, mi-a vorbit despre iubirile lui care au fost, cele mai multe, platonice, niste iubiri petrarciene, de natura timpuriu-renascentista, prerenascentista si mi-a vorbit ca esential este ca iubirea sa prezideze nu numai actul erotic. Când a deschis vorba despre iubire, eu ma asteptam – asa cum se întâmpla, în calatorie, mai ales, când se distreaza omul... atunci vorbesti mai catre anecdota. Or el facea metafizica. Am crezut ca o sa-mi povesteasca despre iubitele lui din adolescenta pâna mai târziu. Nu, el, zic eu acum, plecând de la Platon (dar nu a venit vorba deloc de grec), el tragea concluzia ca nu exista ceva durabil si important în afara iubirii. Ca atare, orice gest, orice actiune, orice faci porneste de la miscarea extraordinara a sentimentului. Si, sigur ca era el însusi transfigurat. L-am simtit ca e transfigurat de aceasta idee pe care, în „Meteorologia lecturii”...Ca sa nu mai spun în „Matei Iliescu” – se vede, în „Matei Iliescu” nici nu poate fi vorba de o aventura de criza erotica a unui tânar pentru o femeie putin mai trecuta decât el. Ei, nu. Toata desfasurarea aia panoramica, circular-panoramica a întâmplarilor: mersul cu sareta, întâlnirea pur si simplu pe malul Ialomitei...Astea nu erau altceva decât comentarii sau consecinte ale unei idei care mai revine la el: ideea ca cuplurile si actiunile celelalte sunt dirijate de un autor (probabil se gândea la Dumnezeu, la un autor sau chiar la Autorul, care are jocul în mâna lui sau în degetul mic si conduce acest „balet mecanic” – i-ar fi zis Cezar Petrescu). Radu se transfigura. Altfel, era un om arid. Unii nici nu-l observau. Radu Petrescu ar fi avut acum 80 ani. Eu caut sa mi-l închipui la 80 ani, el stingându-se la 55. Nu stiu! În privinta dragostei, el sigur ca vedea prin ochiul - n-as zice estetului, nu i-ar fi placut nici lui termenul – prin ochiul îndragostitului. Îndragostitului de forme, de nori, de aer. El simtea nu cum simtim noi aerul – am fost de fata. Vedea aerul. Si, în buna masura, cartea lui Petru Cretia, „Norii”, este rezultatul persuadarii lui Cretia ca aerul este acea materie care se coaguleaza sau se cristalizeaza la un moment dat si prinde în cristal – cum prinde lava aia transparenta, sticloasa, cum prinde insecte, moluste si toate celelalte pastrându-le-n cristal sub forma de fosile. Foarte ciudat. Daca ar fi trait pâna la 80 ani nu stiu daca – aici trebuie sa fiu rezervat – nu stiu daca ar fi mers în continuare pe naratie, cât pe consideratii despre naratie, despre epica, despre poveste. Un om foarte riguros, de altfel, atât de riguros ca si-a irosit viata. N-a iesit din casa...

- A trait arta..

- Si-a facut datoria, Multi spun, inclusiv Marin Preda (am fost împreuna la o asemenea întâlnire), ca: „Domnule, pâna sa se întâmple ceva...trec atâtea pagini, atâtea pagini.” La care Radu i-a dat raspuns (asta se întâmpla la Capsa, unde n-am intrat de doua ori în viata, dar am intrat o data cu Radu, cu Olareanu – era aparitia lui Costache si Preda îl prezenta la libraria Scala), la care Radu a raspuns: „Domnu' Preda, da chiar asa, dupa doua pagini s-o si iubeasca, sa se si culce cu aceea? Prea repede!” Pentru ca (asta nu stiu care dintre noi a continuat – cred ca eu) ca proza este, totusi, ocol, ocolis. Proza este ocolis. Pai, altfel, am tacea. Pai sa ma ierte Europa, are mare importanta si sper ca si Europa îsi va da seama ca nu ne intereseaza chiar atât de mult vechile obiceiuri amoroase ale papuasilor. Deci, ideea lui Radu si simtamintele lui erau ca iubirea nu este un adaos, o ocupatie oarecare, ci ca este esenta a tot ceea ce faptuim. Pai, altfel chiar nici n-am trai, sau nu stiu de ce am mai trai.

- Un eseist cu o acuitate extraordinara, George Pruteanu, te definea ca o bomba cu efect întârziat. Daca privesti spre viitor cu un ochean (nu întors), încercând sa apropii si sa vezi ce se va întâmpla cu opera ta, cum apreciezi prapadul pe care-l va face ea, cu efectele sale (întârziate) explodând?-

- E, e foarte mângâietoare întrebarea, sugerând un raspuns, dar as zice ca nu sunt omul. Am o umilinta din familie, o smerenie. Am avut o mama extraordinara, care a tinut sa nu iesim în fata, eu si frate-meu, sa nu ne bagam în discutiile alor mai în vârsta si dupa moartea tatalui meu a mai intervenit si saracia. Si atunci, în situatia asta, întârzierea (ca de întârziere e vorba), întârzierea aparitiei în lume a facut sa razbune întârzierea mondena. Asta a avut influenta de-a lungul multor ani (dar anii, acum ne dam seama cât sunt de scurti). Dupa zece ani mi-am dat seama ca am niste marfa literara. Sa ies cu ea? M-a apasat modestia. Acum, la vârsta la care sunt, ma vad somat de cifra anilor sa ma gândesc la ce se va întâmpla dupa plecarea mea si pe cuvânt ca mi-e frica. Mi-e frica sa articulez. Zic: întâmpla-se ce-o vrea Dumnezeu, mai ales ca, în domeniul asta, vorbim între prozatori, stim cât de relativa e stampila care ti se pune. Dom'le, ala face niste lucruri grozave! Dar peste trei ani, ala nu mai e. La lectura, la relectura acum, când ma retiparesc cu romanul „Nesfârsitele primejdii” si trei volume din tetralogia „Ingeniosul bine temperat”, recitindu-ma am adeseori sentimentul ca prozele nu sunt terminate, ca n-au capac, adica mi se face frica de propria mea neputinta. Care e gândul cel mai simplu la asa ceva? Zic: ce bine ar fi fost sa scoteam niste efecte din astea. Si efecte nu sunt, de revenit nu mai revin, ce sa mai revin? Nu mai am nici verva, nici puterea, nici energia de atunci. Ca atare, întârziat si aici. Daca se va putea, dupa moarte, sa mai adaug niste capitole si niste...e, ar fi o chestie, dar cine sa aiba putinta asta? Am întârziat mult cu publicarea. În buna masura, din neputinta. Interesant ca spiritul critic – la tot grupul celor de la Târgoviste – spiritul critic a fost mai avansat decât realizarile, adica ne dadeam seama de ridicolul, de caraghioslâcul, de...dar, ca sa facem mai bine decât era, era mult mai greu. Si am facut debutul, dupa cum se stie, la 41 ani. Am stat locului, dar nu este mai putin adevarat si altceva: ca nu se putea, adica editorii nu puteau sa zica decât nu! si gata. Întârzierea în care ma simt, ca sa mai adaug colo o virgula, colo o paranteza, colo o precizare, întârzierea asta a devenit dramatica. Nu mai am timp. Sunt gâtuit de timp. Slabirea vederii, împutinarea energiilor, starea asta rea (morala) ca în jurul meu prietenii au disparut... Si cam asta e ceea ce...Mi-a placut ce ai spus ca sa nu ne gândim la asta. Nu. Evident ca nu ma gândesc, n-o fac decât când este vorba de o marturisire, cum o fac cititorilor tai si tie, ca prieten, dar chestiunea lucreaza, morbul lucreaza pe dedesubt.

- Si-l lasam sa lucreze?

- Nu-l lasam, dar mai îmi pica... Mi s-a întâmplat o chestie...La un moment dat am spus: nu, nu, sunt mai tânar decât spun actele! Asta am spus-o aici, în camera asta. Asta am gândit-o, sa fi fost pe la 11 dimineata, într-o zi. Si am spus: vigoare mai am! Ca merg greu, ca nu vad cum trebuie, astea sunt ale vietii. Asta e, curba descendenta. Sentimentul târziului e foarte puternic si ma paralizeaza de multe ori. Dezvatul e mai greu decât învatul, învatatul. Nu stiu ce sa zic.

- Si explozia s-a produs?

- Explozia nu s-a produs si nu se va produce. Uneori, fac si asa, (mai mult ma distrez) zic: dom'le, ce loc oi fi ocupând eu în...ca acum, din diferite motive (sunt destul de multe) unii ma umfla, altii ma mai scad, altii ma mai ajusteaza, dar în general e o opinie pozitiva. Si cât rezistam în asta? Pentru ca e un joc (ne întoarcem la joc) e un joc atât de al dracului – sub înfatisarea de trecere pe sârma, de giumbuslucuri, de nu stiu ce – dar, în realitate, e dur al dracului. E jocul dracului. De asta nu funia spânzuratului, ci ghilotina sta deasupra....

- În dictionarul de personaje, si nu numai, vorbesti despre arta scrierii chiar asa, ca despre un joc. Este oare literatura un joc de la A la Z? Si daca nu, unde începe si unde se termina jocul?

- Da, aici asi spune ca curcubeul, cel care îmbraca tot ceea este dedesubt, îmbraca precum o bolta care uneste toate astea, curcubeul s-ar numi mitologia. Noi acceptam mitologia, dar o acceptam din manual, acceptam mitologia greceasca, mitologia latina si alte mitologii, dar avem si o mitologie pe care o mostenim de la parinti, de la bunici, de la apropiati, de la mediul în care traim, o mitologie care ne diriguieste actiunile vietii noastre. Si atunci, în situatia asta, spui: mitologia ce este? Este un joc superior în care sfârsim a crede. Pai, cel care traieste literatura si este experimentat, si stie, si transpira si stie care sunt bucuriile si care sunt esecurile, îsi da seama cât hazard intra acolo – hazardul e trasatura jocului - câta libertate, câta îndrazneala, câta truda si umilinta si câta (ne întoarcem la ideea lui Radu), câta iubire în toata asta, în toata arta! Ca, la urma urmei, facem astea pentru ca nu putem sa nu facem, nu putem respira fara sa exercitam aceasta puternica si dinamizatoare forta. Si facem jocul vrând-nevrând. De la A la Z si, as zice (desi nu stiu daca se potriveste aici, daca se însurubeaza bine), as zice ca Arghezi privind la altceva: „Joci în doi, joci în trei, joci în câte, câti vrei, arza-l-ar focul.” De nu stiu câte ori am spus: nu mai, gata! Nu mai scriu, am terminat, nu mai vreau! Dar tot mai e ceva de facut. Si zic: Ce dracu? Cât o sa ma mai chinuiesc? Vreau sa stau cu burta la soare. Ei, poti? Arza-l-ar focul!

Daniel Drăgan