Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

UN POEM ŞI ŞASE ESEURI prefaţă de Peter Motzan traducere de Mariana Lăzărescu 10.00 RON   Formular de comandă

Citiţi un fragment din carte

 

 

 

 

Întoarcerea lui Ulise (fragment)

Contrapunct în complexitatea culturii. Blaga şi Cioran - doi sud-esteuropeni

Un jubileu a coincis cu o zi a morţii. Doi români europeni au făcut ca anul acesta toate privirile să fie aţintite asupra lor. intre ziua în care s-a născut unul şi ziua în care a murit celălalt sunt o sută de ani. In timp ce unul din ei murea, celuilalt i se făcea cinstea ca, după moarte, o universitate să-i poarte numele. Lucian Blaga, poetul şi gânditorul, a văzut lumina zilei pe 9 mai 1895 în Transilvania şi a murit pe 6 mai 1961 la Cluj. Emil Cioran, filosoful atacului aforistic asupra lumii, născut pe 8 aprilie 1911 tot în Transilvania, a murit pe 20 iunie 1995 la Paris, în urma unei boli grave instalate la sfârşitul anului 1994. Dacă primul dintre ei, Blaga, îmbrăţişase cariera universitară fiind profesor, diplomat şi politician - a fost ataşat de presă la Varşovia, Praga, Berna şi între 1931 - 1937 la Viena, apoi ambasador la Lisabona, ministru, membru al Academiei Române - celălalt, Cioran, savantul fără funcţie publică - cum s-ar fi spus cândva - ba chiar detestând îngăduitor asemenea lucru, trăia din 1937 în familie, cufundatîn densitatea, tumultul şi atmosfera care nu pot fi cuprinse cu mintea ale capitalei franceze, iar din 1947 începea să scrie în franceză. Locurile de naştere ale celor doi - satul Lancrăm şi satul Răşinari - se află doar la vreo sută de kilometri distanţă unul faţă de altul. Lucian Blaga a atins vârsta de 66, Emil Cioran de 84 de ani. Amândoi erau admiratori şi, într-o oarecare măsură, elevi ai şcolii filosofice germane şi vorbeau fluent germana. Lucian Blaga a tradus în română din Goethe - Faust I şi // -, Holderlin şi Rilke. Unele din cărţile lui Emil Cioran au apărut mai întâi în traducere germană, soţia lui Cioran, care era franţuzoaică, fiind nevoită să înveţe germana. Cu numele lui Lucian Blaga a fost botezată Universitatea din Sibiu. Numele lui Cioran n-a cunoscut încă prilejul, unei recunoaşteri asemănătoare.

Aceste câteva paralelisme şi contrapuncte din datele biografice revin şi în opera celor doi ardeleni. Dacă Lucian Blaga a încercat să arate, să dezvolte şi să transmită prin viziunea sa despre "spaţiul mioritic" structurile regionale specifice alegândirii româneşti, înţelegerea lumii de către Emil Cioran începea cu descoperirea lipsei de raţiune, mai bine zis a absurdităţii vieţii. Dacă limba lui Blaga se amplifică de fiecare dată într-o imagine văzută cosmic şi într-o metaforă mitică, franceza şlefuită a lui Cioran devine, cu vârsta, tot mai lucidă, aspră şi incisivă. Dacă, pornind de la cea mai importantă creaţie a poeziei populare româneşti,- balada Mioriţa despre oiţa cea devotată, Blaga consideră posibilă împlinirea prin existenţă, în gândirea lui Cioran se dezvăluie rădăcinile blestemului, aşa cum este el cultivat din toate timpurile în regiunea sud-est europeană, ca cea mai radicală formă de negare.Poezia Somn: "în somn sângele meu ca un val/ se trage din mine/înapoi în părinţi...", pe care Blaga a scris-o în 1929 ca expresie a nevoii de fixare a identităţii în spiritul unei moşteniri, este semnificativă, în timp ce fraza "Niciodată nu m-am legitimat, un om fără identitate, o existenţă marginală, un neînsemnat, care nu există decât datorită excesului, al surplusului nulităţii sale", publicată de Cioran în 1973, demonstrează în exclusivitate respingerea tuturor legăturilor dintr-un sistem armonios de orice natură.

In timp ce Blaga resimte de fiecare dată izbăvire şi liniştirea frământărilor lăuntrice în tot ce-i aminteşte de patrie, aşa cum va formula în Sufletul satului în 1924: "Aici se vindecă setea de

mântuire şi dacă ţi-ai sângerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut", Cioran concepe tot ce este primordial ca un balast: "Ce amărăciune , ce furie mă cuprinde, când mă gândesc la originea

mea!"(Scrisoare către Wolf von Aichelburg, 1971, pe care mi-a comunicat-o mie pe 17.2.1994) . Cât de ireconciliabile sunt predispoziţia la gândire şi concepţia asupra hunii la Lucian Blaga - care s-a dedicat trup şi suflet depăşirii crizelor moderne ale culturii prin forjele autohtone - şi la Emil Cioran. Acesta din urmă -respingând orice idee de depăşire şi de mântuire ca fiind o eroare sau o minciună - s-a exprimat în numele amândurora în felul următor: "Singurul merit pe care mi-l recunosc este că am înţeles foarte devreme că trebuie să părăsesc cu orice chip spaţiul mioritic - o regiune încărcată de blestem" (vezi mai sus, 1977). Fără îndoială, cezura mijlocului de veac, catastrofele istorice ale naţional-socialismului şi comunismului au separat fundamental şi facultăţile de gândire ale celor doi. Cel mai tânăr dintre ei avea să perceapă realităţi pe care cel mai în vârstă, atunci când crea marea parte a operei sale, nici măcar nu le cunoscuse sau nu în

asemenea măsură.

Şi totuşi , privind cu obiectivitate, în tot ce aceşti doi români au lăsat în urma lor, este de recunoscut acea trăsătură comună care poartă în sine contradicţia, care - independent de toate acestea sau poate tocmai de aceea - constituie o unitate în sens superior.

Contrapunctul aparţine complexităţii unei culturi. Şi astfel. Lucian Blaga, cel liric şi duios, format şi însufleţit de forţele peisajului său natal şi renegatul, rebelul furios Emil Cioran alcătuiesc capul

de Ianus al unui cerc cultural regional din sudestul Europei, sortit să fie sfâşiat lăuntric: cel românesc, înghesuit cu forţa ca "insulă de limbă latină" între naţiunile slave din nord, est şi sud, blocat din punct de vedere geografic spre vest printr-o naţie la fel de puţin iubită din familia fino-ugrică , alimentat în etnogeneză de o mulţime de origini până la cea slavă, levantină, preasiatică, expus în istorie aproape fără întrerupere diferitelor influenţe de cele mai multe ori net superioare, spiritul românesc s-a dezvoltat într-un grad mult mai mare decât vor să recunoască pânn în zilele noastre reprezentanţii săi, din extreme şi spre extreme. Au rezultat de aici angoase existenţiale de ordin naţional precum şi dezbinarea forţelor şi schimbarea ponderilor în înţelegerea fenomenului culturii. Pe de o parte îşi găsesc expresia deopotrivă în europenismul conştient, de tip occidental, al unui strat subţire de intelectuali ca şi în viaţa poporului, de tip bizantin, ancorată în tradiţie, proprie unor straturi largi de locuitori rurali, iar pe de altă parte în şiretenia - specifică meleagurilor - de care dă dovadă o pătură restrânsă semiurbană care se îndeletniceşte oriunde cu business- ul precum şi în cinismul lipsit de morală al masei semidocte de intelectuali.

Lucian Blaga îşi are obârşia ca şi Emil Cioran în ceea ce se numeşte "viaţa poporului". Dar la Blaga este vorba de acel aspect ţărănesc pe care odinioară siguranţa interioară a stilului său de viaţă nu 1-a întinat şi din care îşi derivă noţiunea de cultură. În timp ce Cioran se ştie determinat, fiindcă percepe lucid sciziunile şi fisurile, distorsiunile şi contradicţiile din fizionomia spirituală a naţiunii din care provine. Produsele gândirii sunt legate indisolubil, şi la Blaga, şi la Cioran, de deznodăminte."Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!/Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină" - Mirabila sămânţă, apărută în 1968 - o mărturie Blaga par excellence. Ea este totodată mărturia sentimentului românesc de viaţă din care s-a ridicat Blaga. "Nu contează decât un singur lucru: să ştii să pierzi!" Pe culmile disperării, apărută în germană în 1977 - este contrapunctul la cele de mai sus şi conţine in nuce întreaga expresie filosofică a lui Cioran. Şi ea este identică la rândul ei cu sentimentul românesc de viaţă, anume cu acel cinism românesc născut nu în cele din urmă dintr-o disperare istorică, cinism care era propriu şi lui Cioran.

Desigur, şi Lucian Blaga cunoştea disperarea spirituală: componenta de bază a tragicului în toate, chiar şi în propria fiinţă. El a trăit împotrivirea tocmai acolo unde s-a dedicat cel mai deschis vieţii. Dar, spre deosebire de Emil Cioran, a avut mereu posibilitatea şi garanţia revenirii: la polul absolut al existenţei. De pildă, atunci când a scris aceste rânduri care sunt cele mai frumoase din câte a creat:

 

Orizont pierdut

Când anul nu-ţi este prielnic te-ntorci sa te-mpaci printre umbre. Undeva în trecut te întâmpină pragul Cât de aproape una de alta sub crugul albastnt, în Lancrăm, îşi stau alâturea cele potrivnice, ziua şi noaptea,

Cât de domol se-mpleteşte insul acolo cu legea.

Cât de firesc lângă vetre se leagă

Prin vremi volnicia ţi soarta,

şi cum se revarsă durerea în tâlc mai înalt totdeauna.

Trăiesc încă mumele.Unde ele se tânguie-n jale păgână.

unde lacrima cade-n ţărână.

rândunica mai ia şi acum câte-o gură de tină

sâ-şi facă sub streaşină casa.

 

Acesta este un text asupra căruia Emil Cioran s-ar fi năpustit fără nici o reţinere cu toată răceala arctică a raţiunii şi ironiei sale de pe poziţia omului care a ars în urma sa toate punţile. O expresie precum "şi cum se revarsă durerea în tâlc mai înalt totdeauna" reprezintă întocmai atitudinea anti-Cioran. Dar este totodată un text care în literatura românească, ba chiar în întreaga spiritualitate românească, articulează acele forţe pentru care înrădăcinarea în provincia naţională este începutul şi sfârşitul noţiunii de cultură. In totalitate, poezia şi arta românească le datorează impulsuri de o mare capacitate de orientare şi coordonare, fără de câte ar fi de neimaginat, începând de la medicul şi juristul cu îndeletniciri de poet şi om politic Vasile Alecsandri (1821-1890), trecând apoi la mult disputatul Octavian Goga (1882-1938), de asemenea poet şi ministru, şi sfârşind cu clasicul poeziei moderne şi preşedintele de parlament Ion Pillat (1891-1945) şa. Opera lor poate fi citită în mare parte şi în excelente traduceri de limbă germană. Cealaltă faţă însă: opusul acestor forţe a fost dintotdeauna la fel de evident în complexul culturii româneşti. El este de recunoscut nu numai în creaţia vastă a eroului naţional al poeziei româneşti, Mihai Eminescu (1850-1889), cel sfâşiat lăuntric, ci şi în poezia dură, genial incisivă precum şi în poezia lui Tudor Arghezi (1880-1967), culminând cu Emil Cioran, atunci când acesta face următoarea constatare:

"Singura ieşire salvatoare în accese de disperare este evocarea unei disperări şi mai mari (...) Mai mulţi occidentali au atras atenţia asupra tonului sumbru din literatura românească, surprinzător la un popor care este considerat frivol (...) Din lipsa unui motiv concret, acesta este atribuit circumstanţelor istorice: neîntreruptelor lovituri ale sorţii la adresa unei ţări care a fost expusă mereu câte unui alt imperiu. Fapt este că... totul se sfarşeşte prost, că nimic nu reuşeşte, iar eşecurile sunt puse constant pe seama soartei - instanţa supremă a celor înfrânţi - Ce popor! Cumplit de pasiv, complet netalentat la revoluţii, înţelept şi totodată insensibil ca nici unul altul. Lasă impresia că a pătruns toate lucrurile şi, ca atare, nu-şi poate recăpăta iluzia şi nici nu se poate coborî la ea. Chiar dacă ai trăit mulţi ani în străinătate, ştii,ca român, că nu te vei putea debarasa niciodată de acel ghinion iniţial de moştenirea fatală, care subminează orice veleitate de speranţă" (Das Verharren im Versagen, 1989)

Cine se interesează în literatura apuseană de Lucian Blaga şi Emil Cioran va fi oarecum surprins să constate clişeele şcolăreşti şi sloganurile goale, gazetăreşti uzitate aici cu care au fost şi sunt etichetaţi cei doi de către exegeţi şi interpreţi: Blaga, poetul şi gânditorul extazului, al misticismului şi dogmatismului; Cioran, filosoful groazei, al nihilismului, ruda spirituală a lui Samuel Beckett sau Bram van der Velde etc. Acestea sunt meschinării rezumate la aparenţe, care anihilează cu totul rădăcinile adânci din care şi-a tras seva spiritualitatea amândurora. Căci substanţa şi unicitatea celor doi sunt evidente tocmai prin respectarea dispoziţiilor străvechi de viaţă sudesteuropeană, a experienţelor de gândire ajunse la maturitate încă din antichitate precum a formulărilor genetice diferenţiate, care - în cazul lui Cioran - se întorc în timp până la elementul tracic.

Judecând după titlurile cărţii, opera amândurora nu este prea voluminoasă. Lucian Blaga n-a publicat nici douăzeci de titluri până să fie redus la tăcere de către comuniştii din Bucureşti, printre care atât de importantele Trilogia cunoaşterii, 1943, Trilogia culturii, 1945, Trilogiavalorilor, 1946. Operei de proporţii reduse a lui Emil Cioran, căreia i se datorează desigur idei atât de revoluţionare precum aceea a idealismului ca origine a fanatismului, conţine şi mai puţine titluri. Se cer amintite: Tratat de descompunere, 1949, Istorie si utopie, 1965, Silogismele amărăciunii, 1969, Cădere în timp, 1972*.

Desigur că nu numai aspectul contrapunctic, cele două feţe ale unei culturi spirituale naţionale - recte cea românească - simt evidente la cei doi scriitori. Căci, în cazul de faţă, cunosc o amploare deschiderile, experienţele şi manifestările pe plan re­gional datorită inspiraţiei acelora care le dau conţinut, devenind astfel formule universal valabile. Lucian Blaga, al cărui nume îl va purta o universitate, lucru stabilit în prezenţa unui public numeros alcătuit din studenţi, profesori şi politicieni, şi Emil Cioran, care murea aproape în acelaşi timp în exil la Paris, după ce luni de zile zăcuse în comă - amândoi se numără, văzuţi din acest unghi, printre cei mai însemnaţi europeni din sudest ai secolului al XX-lea. Amândoi îşi au fără îndoială locul lor în tabloul pe care-l avem despre Europa spirituală în întreaga sa complexitate.