Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

ROMAN 10.00 RON   Formular de comandă

Citiţi un fragment din carte

 

 

 

 

În timpul fratelui (fragment)

Era un timp pe care alte vremuri vor găsi de cuviinţă să-1 judece. Răscoalele indigene aduseseră în Mexic o dezordine dureroasă, care a culminat cu lovitura de stat din 9 octombrie 1976 a generalului Leon Ortilla, care, deşi a avut forţa de a făptui un asemenea gest nelegiuit şi îndrăzneţ, nu a avut autoritatea de a impune legea şi dreptatea. Zece luni mai târziu, tirania lui confuză şi decorativă a luat sfârşit. A avut demnitatea surprinzătoare de a se lăsa capturat, judecat şi executat de forţele parlamentare ce se refăcuseră în puncte de rezistenţă din nord, gest cu atât mai ciudat, cu cât acestui general, paranoic şi laş, nu i-au lipsit momentele în care ar fi putut fugi din ţară şi duce o viaţă discretă şi îndestulătoare altundeva.

Acest răstimp -în care controlul social exercitat prin intermediul diferitelor instituţii ale justiţiei a slăbit semnificativ - avea să rămână în memoria multor oameni ca o vreme entuziastă şi apocaliptică, în care, ieşite din economia permisivităţii şi a restricţiei, naturile umane s-au desfăşurat în raporturile cu semenii lor prin ce aveau mai bun sau mai rău în ele. Au fost luni în care răul nu a fost pedepsit şi binele nu a fost răsplătit, în care abuzurile nu au fost împiedicate de nimeni, ba chiar au fost aplaudate de mulţimi ezitante sau frenetice, acţionând după primul impuls, cu superficialităţi şi încăpăţânări de copil. Vitejiile cele mai stupefiante, minunile cele mai absurde, fantazările cele mai delirante şi cruzimea oribilă a amuzamentului iresponsabil s-au

succedat cu o asemenea viteză, încăt, deşi au trecut câteva decenii, amintirile se încalecă şi au violenţa luxuriantă a jocurilor de copii, încrâncenate până la ură şi crimă. Zvonuri şi frenezii încordau ţara în arcuri electrice, iar oamenii pribegeau dintr-o parte în alta, în convoaie triste sau cu nebunia flagelaţilor. Torţe aprinse fulgerau în întuneric şi profeţi falşi, agitându-şi rănile şi miracolele, impostori patetici şi câteodată sinceri până la demenţă - ai lui Dumnezeu - propovăduiau sfârşitul lumii sau împărăţia lui Iisus, călăuzind sate întregi către deşerturile moarte şi fără speranţă ale zonelor din centru. De pretutindeni, ziarele aduceau veşti despre minuni şi masacre, despre apariţii suprafireşti de sfinţi şi dispariţii nefireşti în temniţele lui Ortilla.Mii de oameni fugeau peste graniţă şi mii de oameni aclamau, în adunări isterice, artiştii gringo veniţi în turneu. Erau locuri în care viaţa mocnea, neviolentată de istorie, răbdătoare şi calmă, neştiutoare de durere şi arme, erau locuri unde ruinele şi gropile comune, abia acoperite, vesteau pustiu, dezolare şi epidemii. Nopţile erau luminate de comete ce aveau să se întoarcă abia peste zece mii de ani şi în faţa cărora, necromanţi şi farmazoni palizi se închinau până la pământ, iar unele zile erau străjuite de curcubee imense, magnifice, către care oamenii înălţau aşteptări şi speranţa legământului nedezminţit.

La vremea când toate aceste lucruri au început, oraşul Santa dos Angelos dormita de câteva secole într-un provincialism nordic, aproape de păduri. Ajuns aici, şi prima şi a doua localizare par mai mult nişte glume. Sau, oricum, aproximări exacte geografic, dar to­tal inadecvate locului. într-adevăr, nimic din severitatea tandră a nordului sau din umezeala fremătată a pădurilor nu ajunge până în oraş. Verile au tot atâta căldură şi praf ca pretutindeni, primăverile facile, toamnele şterse. Doar iama vine ceva mai repede, ceea ce ar putea pleda pentru o oarecare individualitate climaterică. într-adevăr, nu are nimic deosebit şi, în ciuda anilor pe care şi-i revendică, nu pare mai vechi de douăzeci-treizeci de ani. Ruinele fortului colonial, parţial restaurate, sunt deschise, familiare şi par ele însele noi, constituite cumva în joaca unui prezent care se proiectează şăgalnic mai degrabă într-un trecut convenabil decât în viitor. Imaginea generală este a unui băieţaş care şi-a desenat mustăţi, pretinzându-şi un trecut pe care nu-l posedă, dar din care face garantul şi fundalul propnilor gânduri, organizate mai curând ca amintiri decât ca proieae sau anticipări. Rog să nu se vadă aici un semn de prematură îmbătrânire, ci, mai degrabă, o preferinţă pentru forme fixe şi pre­cise: gândul şi trăirea prezentă a oraşului intră direct, din chiar constituirea lor, în iremediabilul durabil al trecutului. Dar fără nici o solemnitate. Nu, aici totul este privit cu mai multă lejeritate. E adevărat, cu o lejentate căreia îi lipseşte graţia sudică, jocul sprinţar, şmecheria. E o lejentate mai corect definită prin termenul "sfioasă ". Această impresie, la orice trecător mai atent prin oraş, e accentuată (sau măcar confirmată) de aerul de blândă ruralitate care apasă la margini şi persistă în unde molatice până aproape de centru. Nu de puţine ori ţi-e dat să vezi găini care ciugulesc pe trotuare, oi şi capre prin spaţiile verzi, ba, din când în când, mai cu fereală, păscând liniştit, câte o vacă sau un cal. Bineînţeles, lucrurile nu ţin numai de această timidă invazie animalieră sau de straturile cu legume de pe lângă blocuri. Un trecător, observând realul dezinteres pentru trecut al orăşenilor (fortul colonial e doar o alternativă pentru un viitor prea imperativ ţinând seama de mentalitatea lor, viitor la care în fond nu se gândeşte nimeni) remarcase: "Luând în considerare faptul că Santa dos Angelos a fost Tezcaputzalco, capitala ţării în momentul ei de maximă extindere şi sub cea mai strălucită domnie a ei, oraşul ar trebui să se sinucidă sau abia să se târâie de disperare". In fapt, pentru concetăţenii noştri, vederea ruinelor nu le diminuează cu nimic pofta de a trăi, ba chiar le-o adaugă, dacă şi picnicurile duminicale şi întâlnirile între amorezi au loc în preajma lor (unui poet romantic i-ar determina lirisme a la "Memento mori" , dar ar fi cu totul deplasat). Oraşul Santa dos Angelos nu moare, ci (şi aceasta, deşi mai puţin dramatic e cu mult mai interesant) îşi supravieţuieşte amnezic agonizând într-o bătrâneţe senilă, cît se poate de stânjenitoare.

Cu aceste din urmă constatări mie mi-e greu să fiu de acord, însă pentru că aparţin unui trecător prin oraş se cade a fi consemnate. Dar nu pot nega aerul de epuizare inconştientă, mâhnirea indecisă a caselor şi străzilor. Oraşul, trebuie spus, este urât. Nu-ţi rezervă nici o încântare. Clădirile sunt oribile, cenuşii, cu câte un acoperiş de ţiglă de un roşu şters, murdar, de-a dreptul penibil. Două sau trei statui înfăţişând vechi conducători sunt pretextul a diferite glume, iar statuia unui sportiv în plină concentrare a fost văruită parţial (cu un amestec de pudoare şi amuzament licean; rezultatul este de o dezolantă lipsă de bun gust; dar cine pretinde aici bun gust?). Creaţia aparţine unui artist de mare valoare, dar în aceste locuri nu există veneraţie sau admiraţie, ci doar o vagă urmă de respect, care, prin persistenţa ei, în orice împrejurare, le-a adus celor de aici binemeritatul nume de oameni cu bun simţ.

Centrul spiritual al oraşului este mica fântână cu sirene din partea de apus. Sirenele fin câte un şarpe pe umăr, din gura căruia, atunci când nu e secetă, curge un fir mărunt de apă. Se poate adăsta aici, se poate bârfi cumpătat, se poate citi în răcoarea anemică ziarul local.Mă opresc pentru a sublinia - centrul spiritual, deoarece centrul administrativ (în administraţie fiind integrată şi cultura) este cu totul altul. Dar pentru a nu-mi fi obiectată alăturarea culturii şi a administraţiei, rectific şi declar: centrul existenţial al oraşului este fântâna cu sirene.

Central administrativ, considerat a fi destul de frumos, e în realitate neinteresant. Poate doar ansamblul format de Prefectură, Biserica catolică şi două parcuri din imediata apropiere are un aer mai aparte, vienez, uşor convenţional. Tn Santa dos Angelos simt şi alte zone interesante, pe deplin revelatoare pentru profitul său. O anume străduţă pe lângă una dintre pieţele neimportante ale aşezării are ceva din farmecul ingenuu al localităţilor temporare din vremea Conchistei (şi, astfel, deşi e temporal cea mai nouă parte a oraşului, în ordinea vremii este cea mai veche). Construită în câteva săptămâni, înjurai câte unei mine de aur sau de argint, la o întretăiere de drumuri provizorii, care dispăreau la fel de repede cum apăreau. Asemenea , scândură după scândură, se înşiruiau aici magazine, baairi, case de amanent , toate mici şi întunecoase, adunate în jurul unei alei de ciment nu mai lată de un metru şi jumătate. Asumându-şi, chiar expunându-şi facilul propnei existenţe indolente, nepăsătoare la orice durabilitate sau consistenţă, aceste locuri sunt fremătătoare, populate, impertinente şi duioase. E un dram odihnitor şi plăcut pentru orice maniac al eternităţii; pitorescul acestor o sută de metri îl joacă şi îl ia, fără răutate, peste picior.

Poate vi se pare că vorbesc uşor ireverenţios cu privire la o aşezare care are, totuşi, se spune, mai multe aspecte plăcute decât neplăcute, cu o istorie care şi-a legat numele de multe. L-a legat şi, din fericire, adaug eu, l-a şi dezlegat. Se poate avea încredere în acest oraş: şi-a epuizat până într-atât trecutul, geografia şi frumuseţile, încât a sfârşit prin a le uita. Istoria şi-a sleit în el toate vicleşugurile şi, din absenţa în care s-a alungat, se ridică, încet crescând, oamenii.