Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

VERSURI 10.00 RON   Formular de comandă

Citiţi fragmente din carte Repere critice

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hohote mari auzind (fragmente)

 

Focul

 

Motto:

Focul şi numele lui

Neidentice

Îmi aţineau calea

De o mie de ani

 

 

Aşteptarea din aripa mea

devenise şi ea o fâlfâire

aripa se zbătea albă şi grea

într-o secretă nefire.

Nu eram eu nu era ea

nu era nimeni să ştie

pe bicicletă Sfântul Ilie trecea

dar nu-mi dădea atenţie mie.

Biciclistul pedala pedala pedala

printre bulgării mărilor ninse

spiţele roţilor străluceau între nori

nichelate şi simetric întinse.

- Unde putem bea o cafea?

zise ea şi începu să se scuture

fata care se lipise de inima mea

şi crezusem mai întâi că e fluture.

Focul şi numele lui

n-auziră-ntrebarea.

Norii hohotiră pe trasee hai-hui

Cerul era deasupra jos marea.

Nu era ea nu eram eu

ci o făptură flămândă

am înţeles că-ntr-un nor undeva

unicul şade la pândă.

Ea comandă apoi un profiterol

cu frişcă multă şi fragi

- Cofetăria s-a-nchis de o mie de ani,

bubuiră-n eter nişte sunete vagi.

Ea mai comandă trei pălării

şi când nu i se răspunse zise doar Ah!

Apoi se făcea că e noapte şi zi

ca pătrăţelele pe tabla de şah.

Mergeam de-a buşilea printre nori

aripile se desfăcuseră repede.

Aşa se întâmplă de zbori

printre nori când încep să se lepede.

Ea din nou trecu strada şi eu

am privit-o mult depărtându-se

cerul căzuse peste umărul meu

ploaia veni dezlegându-se.

 

Sus

Era ceva în atmosferă

o boare uscată un aer încins

parcă s-ar fi ciocnit o cometă

scăpată pe sens interzis.

Carele se răsucea descriind

variabile interstiţii

pe Calea Lactee mărşăluiau

nevăzuţi meteoriţii.

Tu erai mult mai departe de ei

într-o direcţie contrară

să te ajung mi-ar fi trebuit

treizeci de ani şi o vară.

Nu-ţi vedeam decât un colţ de obraz

păru-ţi căzuse pe frunte

numărai sateliţii de tinichea

ca pe nişte mărgele mărunte.

Ţi-am făcut semn şi tu ai răspuns

sau poate mi se păruse doar mie

s-ar fi putut să mă-nşel

cine ştie!

În atmosferă era cu siguranţă ceva

un sentiment cosmice rebel.

Te-am sunat te-am sunat te-am sunat

şi n-ai răspuns la apel.

 

Accident cosmic

De când a căzut peste mine o stea

am o rană cu floare la umărul stâng.

O frunză uscată înfăşură inima mea

şi venele ca nişte bretele interioare mă strâng.

Alergam după o bicicletă sălbatică

fenomenele cosmice nu mă interesau

îmi spuneam încurajându-mă poate că

lupii-ndrăzneala s-adulmece n-au.

Liniştit alergam liniştit

după o bicicletă sălbatică.

m-a lovit drept în umăr căzând m-a lovit

steaua aceea romantică.

Nicăieri n-a mai fost cum era

vulturii zburau cu aripi de gresie

peste rana care darnic se deschidea

floarea n-avea nici o impresie.

Glasul meu s-a întors către mine şi azi

sună-n mine ca doar eu să-l aud

ploile cosmice cad peste brazi

sufletu-mi este rece şi ud.

 

 

 

REPERE CRITICE

 

„Trecerea” în subtext (de Adrian Lesenciuc)

Raportul dintre materia poetică şi „materia mundi” (Eugen Negrici) este, cel mai adesea, o constantă sau o variabilă liniară pe parcursul unei singure lucrări. Metatextualitatea a introdus o altă perspectivă, în dauna continuităţii expresiei, dar perceperea diferită în subtext, după o familie de funcţii – asemeni unei vederi simultane, din mai multe puncte exterioare procesului – este o raritate a peisajului liric.

Transfigurarea şi sistematizarea nu sunt percepute doar separat ca în ceea ce priveşte perpetuarea şi primordialitatea: „ E simultan cu sine şi succesiv / ca verbul la infinitiv ” ( Oul ), într-un volum de versuri care îşi propune un excurs filogenetic, de la stadiul de pitecantrop: „ Scoarţa pământului crapă / cojile cad / trece pitecantropul şi toacă / liniştea razei ce linge / urmele copitelor mari în băltoacă ” ( Trece ), până la stadiile actuale – Daniel Drăgan, „ Hohote mari auzind ”, Editura Arania, 1995 (anul dă garanţia calităţii, cala vinurile nobile).

Între cele două părţi, prima, fără direcţionalitate, a doua cu imprimare clară a ritualului „trecerii”, schimbările perspectivei survin lent, gradual. Autorul induce, cititorul culege, aşteaptă, degustă (sensurile induse se conturează mallarmean): un sens, în fiecare poem, al evoluţiei, o direcţie clară, un vector director. Staticele inserţii şi structurările, ordonările (climamentele lucreţiene) din partea I deschid o altă perspectivă în partea a doua. Autorul reglează debitul discursului şi imprimă unitatea structurală, uzând de „artificiul” versificării doar pentru a face lobby poeziei (oarecum şifonată în contemporaneitate) şi nu într-o demonstraţie de „artizanat” impusă. Altfel spus, nu himerele estetice obligă ritmul din poeme, ci doar ordonarea orizonturilor ontonomice pe clase de valoare: „ Pulberea albă frige potecile / umărul morţii reazimă coastele digului / fiara pândeşte, ascultă / cum taie în oase fierăstraiele frigului ” ( Neîmplinita vânătoare ). O inserţie baladescă, un conturat Levant al lui Ştefan Augustin Doinaş.

Tot treptat se realizează şi impunerea registrului. Mărturie a solemnităţii în „trecere” stă însuşi titlul celei de-a doua părţi. Iar autorul îşi concentrează atenţia asupra distorsiunilor şi disonanţelor externe: un joc secund în spatele liniei impuse cititorului tot mai absorbit de curgerea ideii, imprimă, ca în palimpsest, suprapunerii aparent formale diferite alte noi înţelesuri. Fundalul freamătă, deşi se propune gravitate în afirmaţii („hohote mari auzind”) – o necontrolată polifonie, într-o sublimă valorare. Nu aceeaşi ambiguitate predomină şi linia de fond: claritate a parcursului, direcţie conturată. Doar o oarecare ruptură cu cititorul, o fragmentare a actului care se reia cu fiecare nou poem, o repetabilă linie impregnată, un ritm din ce în ce mai alert. Fundalul aparţine unui „eu moderator”, în transcriere a mesajului receptat de poetul-medium. Ocultarea subtextuluie precedată de iniţierea în subtext: poemele aldine din cele două cicluri („ În freamătul pădurii ”, „ Aţi văzut un om fericit? ”). Faţă în faţă cu realitatea, cititorul se poate lăsa dus, după structura mecanică bine consolidată: „osia de os” a lumii, deci aglomerări materiale în plan director, în mişcarea de revoluţie a contextului. Se detaşează un ax al concretului, o „consistenţă materială” la care se raportează întreaga mişcare; capcana se poatew trece rumegând cu nesaţ revoltătoarea sentinţă quijotescă, „ ce nu e vis e minciună ”. Odată prinzând între buricele degetelor axul, poetul roteşte, imprimă ritmul, râde sau plânge, „hohotele” împart, deopotrivă, jubilarea şi depresia. Somptuozitatea terifianţei s-a instaurat.

Altfel privind, în dezordonata intenţie din „ Precum bătrânii arbori ”, omul natural, tradiţional, migrează în ritual al trecerii spre omul cosmic. Raportarea la valorile satului ridică implicit omul la rang cosmic, ba, mai mult, universul e pus în ipostaza de a copia: „ Punct sau celulă voi urma să exist / lent balansându-mă golul şi plinul (n.a. în aceeaşi linie deschisă de Democrit, Leucip şi Lucretius) / pipăind formele în care fidel / planeta îmi copiază destinul ” ( Perpetuum 3 ). De reţinut, în mitul trecerii, ipostazierea lui Cain şi efectul Doppler al îndepărtatelor cuvinte, trecătoarele („ Prin vers ”), insolită transfigurare a „ icoanei stelei ce-a murit ”.

În croiul textului, rezonanţa fonică lasă loc rezonanţei semantice. Armonia de înţelesuri, în aceeaşi formalitate a planului director, în leagănul silabelor pentru cititorul leneş, pentru a-l determina pe Daniel Drăgan să adere la logo-ul cioranian: „ A fi înţeles este o adevărată tragedie pentru autor ”. Se instaurează în subtext o semiotică volatilă, un limbaj nonverbal, în contextul mutualităţii în exprimare, a acordului comun, deci, cu cititorul rafinat: „ Temniţa semnelor s-a prăbuşit / semnele-ncearcă să zboare / semnele ţipă semnele mor / efemeride solare ” ( Mănuşa de plumb ). În plus, nu se inserează reflexivitatea, aşadar nu se diluează (din contră, creşte) concentraţia compoziţiei lirice.

 

Note la paradigma lirica a infidelităţii (de Mona Mamulea)

(text publicat în „Gazeta de Transilvania”, sâmbătă–duminică, 16–17 decembrie 2000)

 

Fratricidul explicit (Cain) şi, am adăuga, paricidul nelămurit, dar tacit (Odip), vor să contureze, cum vom vedea, un anume tip de relaţie instituită între poet şi materia sa primă (sursa sa, marfa sa), cuvântul Supunând interpretării noastre produsul estetic, ne vedem obligaţi să părăsim sfera esteticului, restrânsă la raportul sensibil subiect–obiect, reciclându-l pentru alte zone valorice: religioase, morale etc. Şi – de ce nu – teoretice. Ca să discutăm esteticul, este nevoie, aşadar, să părăsim esteticul; o părăsire în vederea dobândirii care nu face figură solitară în istorie.

Orice şcoală artistică (şi de oricare alt tip) este negarea unei şcoli anterioare. Orice model cultural nou instituit este refuzul deliberat al celui imediat anterior. Orice alegere în materie de cuvânt înseamnă o imanentizare, o aneantizare a cuvântului propus pentru ordinea imanentului, după cum orice alegere este echivalentă cu părăsirea asumată a tuturor opţiunilor virtuale. Discipolul îşi trădează – spornic – maestrul (a se vedea cazul Aristotel), cunoaşterea trădează natura. Istoria se compune din astfel de „superbe infidelităţi” – cum le numea Noica, întreaga istorie culturală a umanităţii ar putea fi rescrisă din perspectiva trădării. Ataşamentul nostru pentru prototipuri şi cazuri exemplare ne întoarce el însuşi la discursul poetic ca atare: „Am plecat spre departe şi spre nicăieri / mereu între ziua de mâine şi ieri / Am trecut prin vers înfricoşat, nestatornic, / neobservat ca secunda prin ornic. // Nu mă căuta în cuvântul în care demult nu mai sunt / păstrează-i fiorul de creastă cu soare şi vânt / răstoarnă-i clepsidra cu pulbere prefăcută în vis / l-am părăsit în clipa în care l-am scris” ( Prin vers ). Şi continuă poetul Daniel Drăgan: „El a rămas unde e de când lumea. / Eu sunt trecătorul în mers”. Cuvintele se revendică, iată, de la un model absolut, inteligibil, etern, abstract în cel mai înalt grad (precum „numărul” pythagoreic): Cuvîntul. Cuvintele însă nu sunt altceva decât cópii mincinoase, corupte, nestatornice, mai mult sau mai puţin conforme modelului lor supraterestru. „Nu tremur de teamă, nu tremur ci urc / treptele-n vină săpate. / Am ucis un cuvânt, am ucis că minţea / ziua murea şi-aveam ziua în spate”.

Astfel se pune problema în Hohote mari auzind . Concesiile şi retractările telurice vor veni mai târziu, cu Discursul mistic – veritabil prilej pentru doctrinarii inflexibili de a-şi exersa vocaţia rigoristă. Până atunci însă, perechea Cuvânt–cuvinte vorbeşte despre un prototip transcendent, prin definiţie nereprezentabil, şi căzutele sale „reprezentări”. Este raportul Lege – chip cioplit, Unu–multiplu, Infinit–limitat, Fiinţă–fiinţare, Abstract–concret etc. Cuvintele nu spun despre Cuvânt mai mult decât ne spune numele unui Principiu despre Principiul însuşi ori atributele divine despre divinitate. Focul luat drept Principiu nu poate fi echivalat cu numirile sale. Nici chiar focul ca non-principiu nu este identic cu ceea ce-l desemnează ("Focul şi numele lui / Neidentice / Îmi aţineau calea / De o mie de ani"). De la Herder încoace (cu premise în disputa medievală dintre realişti şi nominalişti), cuvintele nu mai au drept referinţă realul, realitatea nu mai poate fi captată cu ajutorul limbajului. Folosind numele lucrurilor, discuţia nu mai conduce la o concluzie despre lucrurile însele. Lucrul dat cunoaşterii mele este altceva decât Lucrul în sine. Identitatea de structură – profesată de Aristotel – dintre planul ontic (universalul), planul logic (definiendum-ul) şi planul lingvistic (cuvântul) s-a compromis şi, odată cu discreditarea acestui izomorfism, se creează şi premisele care conduc la actul suprem al revoltei: cuvântul este simbolic ucis, iată o consecinţă firească, el de mult nu mai dă seamă de Cuvânt ori, cel puţin, de Realitate. Ideea corespondenţei cuvânt–realitate devine o metaforă şi, dacă ar fi să-i dăm credit lui Wittgenstein, cuvintele sunt nici mai mult nici mai puţin decât simple etichete, utile – e drept –, practice, dar care nu spun nimic despre natura lucrurilor, după cum eticheta „scule” pusă pe o cutie nu ne spune nimic despre materialul şi provenienţa a ceea ce găsim înăuntru.

Cuvântul–nume, prea uman şi prea puţin divin, este pe rând întrebat, pipăit, părăsit, eliminat. Fidel în infidelitatea sa, poetul notează: „Trebuia să-l strivesc / Peste mine urca / strigătul muntelui, negru şi lung / muntele vârful în cer legăna / eu trebuia să-l ajung. / Se făcuse târziu se făcuse tăcut / ceasul de pâclă cobora peste lume. / Am ucis un cuvânt, am ucis un cuvânt / simt cleiul de sânge pe nume /.../” Cea mai înfricoşătoare temere: clipa („Fata nebună a trecut scăpărat / ca lumina scânteii pe cremene. / Numai clipa lăsată-n privire / numai clipa / îndrăzneşte să-i semene”). Cel mai mare deziderat: deconspirarea adevărului nud („Adevărul a ieşit din cuvinte / şi umblă gol”). Poetul–Odip, poetul–Cain din Hohote mai auzind nu are acces la esenţe decât în măsura în care extermină formele lor contextuale, accidentale.