Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

JURNAL 10.00 RON   Formular de comandă

Citiţi fragmente din carte Repere critice

 

 

 

 

 

Firele de iarbă ale Americii (fragmente)

[........]

22 februarie 2002. Există un poem de Radu Gyr care, de câţiva ani, îmi revine obsedant în memorie: Întoarcerea lui Ulise . Există un complex, al soldatului întors de pe câmpul de luptă, căruia psihologia modernă îi acordă o preocupare atentă, legată de întoarcerea din război a soldaţilor americani care au luptat în Vietnam, a ruşilor întorşi din Afganistan, a soldaţilor din Bosnia şi Kosovo. Martor, părtaş sau chiar făptuitor al multor orori, soldatul păstrează în memorie – vii mereu – zgomotele, umbrele şi luminile bătăliilor, scenele de groază la care a asistat sau pe care le-a făptuit el însuşi. Ulise vine în Itaca şi e primit sărbătoreşte, aclamat ca un rege reîntors victorios pe tronul cuvenit, dar ochii lui privesc în gol, el nu vede fastul ce-l întâmpină, nu aude urarlele ce-i sunt adresate pentru că sufletul şi conştiinţa lui au rămas pe câmpul de luptă, la Troia. (“Eu am rămas sub zidurile Troiei ...”). Acum mi-a readus în memorie acest poem, prietenul meu V.S. plecat din ţară în martie 1988, stabilit în America unde eu credeam că şi-a găsit liniştea, libertatea, bucuria de a exista, de a crea, de a trăi.

Prietenul meu a cunoscut închisorile comuniste, a fost torturat psihic şi fizic, umilit, batjocorit. În menghina medievală a securităţii i s-au zdrobit nu doar degetele de la mâini şi picioare ci şi sufletul. Trăia în Sibiu dintr-o pensie de infirmitate care nu-i ajungea nici pentru plata luminii electrice, iar puterea lui de muncă şi sănătatea fuseseră istovite deplin şi definitiv în temniţă. L-am admirat pentru curajul lui, pentru neînduplecarea pilduitoare. Când a plecat mi-a dat un telefon. Vocea îi tremura de o fericire suspectă: “Adio, îmi spunea, nu ne vom mai vedea niciodată!” Am crezut că vrea să-şi pună capăt zilelor. Am strigat în receptor: Sorine, stai, ascultă... El a închis. L-am căutat. Nu mai era în Sibiu. Am început să bănuiesc şi să mă bucur. În ianuarie 1990 am primit un alt telefon. Din Philadelphia: “Bravo bătrâne, aţi făcut treabă bună, nu vă lăsaţi!” Apoi n-am mai auzit nimic despre el până acum câţiva ani, când i-am întâlnit numele într-o broşură scoasă de colegii lui de la Brukenthal. Am reintrat în legătură şi mi s-a părut blazat, sau înstrăinat, sau plictisit. N-am ştiut ce se întâmplase. Zilele trecute l-am sunat. I-am spus ca sunt în America.

- Definitiv?

•  De câteva luni. Plec peste patru săptămâni.

•  Vreau să te vad!

•  Vin până acolo.

•  Nu, nu veni! Vin eu. Cu cine mai eşti?

I-am spus. Zilele trecute m-a sunat.

•  Sunt în Iowa City!

•  Vino aici! Şi i-am spus unde.

•  Nu, nu vin. Vino tu. Te-aştept la restaurantul chinezesc.

Şi m-am dus. Era mult mai bătrân de cât m-aşteptam. Avea privirea tristă şi un tremur discret.

- Habar n-ai cât rahat este aici!

- În America?

- În diaspora. Între români. Umblă lefegii securităţii printre noi ca păduchii!

- Ce vor?

- Ce-au vrut întotdeauna. Să ne sugrume. Să nu avem cuvânt. Nici aici să nu avem cuvânt. Să ne strivească! Toata diaspora e împânzită. Nu mai e unul în care să ai încredere

- Şi preotul?

- Popa? Popa e primul dintre turnători. Tu te spovedeşti la el, el se spovedeşte la ambasador, ambasadorul se spovedeşte la Cotroceni. N-ai cu cine vorbi. Toţi sunt o apă şi-un pământ.

Ne-am despărţit după vreo patru ceasuri în care n-am izbutit să-i îmblânzesc privirea.

- Te-au cumpărat şi pe tine! Păcat, îmi spunea. Ai uitat cum te-au batjocorit comuniştii? Ai uitat cum şi-au bătut joc de viaţa ta, de talentul tău?

- N-am uitat nimic, dar nu văd care este problema .

“Eu am rămas sub zidurile Troiei...” suna versul lui Radu Gyr.

Da, mulţi au rămas sub zidurile Troiei sau au luat zidurile cu ei în spinare, şi le poarta prin lume ca o închisoare din care nu mai pot ieşi. Nefericirea prietenului meu mă zguduia şi nu-mi da somn. El a fugit din lagărul cu sârmă ghimpată al dictatorului şi a venit în ţara libertăţii. Dar nici aici nu e liber. El a luat cu el toate spaimele pe care nu şi le poate smulge din memorie, din cuget, dintre sentimente. Îmi amintesc de marile mişcări greviste din Valea Jiului din anul 1983. Securitatea nu avea în faţa solidarităţii minerilor nici o putere. Nimic nu-i putea corupe, nimic nu-i putea dezbina. Dar un gând diabolic, o soluţie mefistofelică a spart în câteva zile unitatea minerilor, a făcut ţăndări solidaritatea lor şi toţi, ca un roi de albine ameţit cu fum, au căzut în plasa dictatorului. Cum s-a procedat? Subtil. Cu bani. Nu mituind, nu cumpărând, ci băgând zâzanie. S-au dat prime. Nu pe merit. Aiurea! Cui nici nu te-ai fi gândit. Şi au început vorbele: Ăla? să ia primă ăla? Ăla care... Ce-ai cu mine, mă? Las' ca ştim noi de ce te plăteşte. Pe mine, mă? Poate pe tine...În diaspora română agenţii serviciilor secrete au lucrat cu foarte diferite metode, şi cu spor. O jumătate de veac au lucrat, şi poate încă mai lucrează. Otrava, glonţul, bâta pe de o parte. Pe de alta parte zvonul, insinuările, provocările, înscenările, plastografiile... Şi solidaritatea românilor, câta era, n-a mai fost. Şi unitatea românilor, câta era, nici ea n-a mai fost. Temniţa comunistă funcţiona pe toate meridianele globului. Funcţiona în virtutea inerţiei, dar şi cu vicleana pricepere a celor interesaţi. Nu ştiu daca si astăzi mai umbla cineva cu otrava, cu glonţul, cu bâta, dar cu insinuările nu mai trebuie sa umble nimeni. Vorbele rele umblă singure şi oamenii se lasă învrăjbiţi din te miri ce.

Ce pot să fac pentru prietenul meu, nefericit în ţara fericirii? Ce pot să fac pentru aceşti soldaţi ai eliberării care nu mai izbutesc să se întoarcă de la Troia? America e ţara libertăţii, da, dar nu pentru oricine. Cine asupreşte pe altul, cine încalcă libertatea cuiva nu poate fi liber. Dar nu poate fi liber nici cel căruia soarta i-a pus în spinare o temniţa cumplită de sub care niciodată singur nu se va putea elibera. El va rămâne pentru totdeauna un prizonier? Un infirm? Experienţa nu-mi îngăduie să dau un răspuns pozitiv nici sub forma unei vagi presupuneri. Şi cine şi cum ar putea sa-i ajute? Întrebarea aceasta declanşează alte şi alte întrebări .

26 februarie 2002.

Din New York, M.N.Rusu îmi cere urgent o fişă bio-bibliografica. I-am spus să-şi ia de pe Internet. Nu poate accesa site-ul Araniei, are un server cu probleme, trebuie sa-l depanez eu. De ce-ţi trebuie aşa urgent fişa mea bio-bibliografică? Se bâlbâie, se codeşte, până la urmă îmi spune: Vroiam să-ţi facem o surpriză . New York Magazin consacră o pagină poemului tău “Continentul Whitman”. M-au rugat să scriu o prezentare.

Accesez eu site-ul, copiez ce-l interesează, trimit prin e-mail, dar tocmai fişa bibliografică nu se transferă. O copiez de mână şi fac mai multe omisiuni. Omit Hohote mari auzind, Ursa mare , iar la Zgubilici şi Scândurica rămâne Scândurica cu S mic. Apar tot felul de probleme cu corectura prin telefon, internetul nu are diacriticile româneşti, apar confuzii şi, în cele din urma, îmi scrie:

 

“Draga Daniil,

Doua ore am stat pe telefon cu Grigore Culian. Mi-a citit toate trei textele. Am făcut îndreptările necesare. Îţi este dedicată o pagina întreaga de revistă. Sper să iasă aşa cum mi-am imaginat, chiar mai bine, cu ajutorul lui Grigore, care s-a implicat total. Joi dimineaţa îţi trimit revista overnight . Mulţumesc pentru glosar. Culmea este că în copilăria mea, la Iclodul Gherlei, şi peste deal, în satul tatălui meu, aceeaşi senzaţie o aveam despre mirosul de seară care plutea peste aşezare. Amestec savant de lapte cu fum şi lumini de lămpaş dulce cu fotoghin.(Am să-ţi spun ce înseamnă acesta) Îţi doresc odihnă creatoare. Mâine o luam de la capăt cu Jurnalul. Aferim!”

 

În ziua urmatoare MNR imi scrie:

“Joi, 14 martie, ora 7 pm., sunt la Los Angeles la “Seara Petru Popescu” pentru a scrie reportajul evenimentului. Nu vii şi tu? Lasă ca nu se mişcă Bogata de la locul ei. Tot acolo o să o găseşti, cu oi şi cu vaci cu tot. Livia mă jumuleşte de dolari, n-ai grijă, maică-sa nu-i dă de loc. Însă cu computerul mă şantajează, cică nu are timp de pierdut cu prostiile mele ! Time is money! Trebuie să-i plătesc cinci dolari pentru fiecare depanare. Ia banii, se duce în camera ei, îi pune bine, şi abia apoi vine şi îmi deblochează ce e blocat. Habar n-ai cât de independenţi sunt copiii noştri aici, mai ales formaţi la şcoala de aici. Ea e la Privat School . Ne costă de ne arde. Am devenit şi eu nervos că nu mi-a telefonat că întârzie. Sunt curios ce ai scris despre Chicago. Turbez ca Silvia Cinca nu-mi raspunde, se vede ca a ajuns patroană mare de editură sau patroană de editură mare. O să vadă ea pe dracu', dacă n-are grija să fie cu şaua pe redactorii de acolo! Tot n-am găsit Oceanul ei. Ce mă fac? În mod sigur va apare la suprafaţă după ce pleci. Dar nu pleca, ce dracu' să faci în România, când vezi cât ai de scris şi de văzut aici! Poftă bună! Am pus Scândurica la locul ei, fi-ţi-ar scândurica să-ţi fie!

Dragul meu,

Sunt uluit de ce-mi spui despre editura ta, Arania. Mă şi mir cum rezişti cu atâţia cenţi pe ora. Categoric că în acest caz câştigul este cel moral şi literar, de partea ta, dar până când poţi merge aşa? Dar tabăra de la Bogata, cum o sponsorizezi, cu ce bani dacă editura nu-ţi aduce decât praful de pe toba? În fine, să lăsăm acest dialog pentru interviul pe care am să ţi-l iau la Braşov, pentru . New York Magazin , un număr din luna Mai. Sănătoşi să fim !

[........]