DANIEL DRĂGAN *

DRUM SPRE ARANIA / ON THE WAY TO ARANIA

DRUM SPRE ARANIA / WEG NACH ARANIA

[....]

Spre seară a început să plouă mărunt şi ne-am aşezat în jurul mesei toţi trei: Maria, tatăl ei Vesalom, şi cu mine, după ce mi-am dat jos barba şi mi-am desfăcut bandajul de la frunte. La masă servea Vesalom, nu Maria, şi am înţeles că el preparase bucatele. Era bucuros să primească laude pentru aroma dulce a tocăniţei de gutui.

– Noi avem foarte rar oaspeţi, spunea bărbatul mare cât trei, mătăhălosul, fără să lase de înţeles dacă se bucură sau nu de viaţa izolată pe care o duce.

– Până-n război, mai veneau pe aici vânătorii. După ce s-a declarat rezervaţie naturală, n-au mai călcat prin zonă decât expediţiile ştiinţifice sau turiştii singuratici. Acum doi ani au poposit la poarta noastră doi studenţi la arhitectură cu un măgar vopsit. Da, un măgăruş pe care-l cumpăraseră să le care bagajele. Îl pociseră de-a binelea. Au dat pe el cu tempera şi bietul animal era colorat ca un papagal, cu roşu, galben, verde, albastru, toate culorile! L-am băgat în curte, am aruncat cât colo bagajele de pe el şi m-am apucat să-l spăl. Dacă-l mai ţineau aşa, vopsit, câteva ceasuri, făcea blocaj renal. Ce i-o fi apucat să-l vopsească? Nebuni

– Tata n-are simţul umorului.

– Da, pentru mine, ignoranţa e total lipsită de haz. Apoi a venit un fel de voiajor, un achizitor de plante medicinale. Mai vrei puţină tocăniţă? Asta e toată cina. Mai târziu, bem o cană cu lapte şi ne culcăm

M-au dus în altă cameră şi am înţeles că până atunci dormisem în camera unde dormea şi lucra Maria. Eu în patul cel mare, ea pe un divan, la picioarele mele. Mă supraveghea? Cât timp? Câte nopţi

– Aş vrea să plec mâine, în zori

– Foarte bine. Dacă stă ploaia, o să te conduc.

Răsturnând pământul în sectorul hotărâtor al Descărcărilor, prietenii mei se vor fi întrebând acum, de bună seamă, cum şi când şi de ce şi unde a putut să dispară, să evadeze, prietenul lor Simeon Petrineac. Mă răsucesc în aşternut, mă ridic şi privesc pe fereastră, ploaia a stat, Muru doarme încolăcit în jurul cozii. Deschid uşa, trag aerul tare în piept. Muru ciuleşte urechile, vine la mine, se aşterne pe jos, se gudură, îl mângâi şi tac.

Cine este Maria? Voi pleca în zori şi răspunsul nu-l voi avea niciodată. Fără să-mi lase impresia că-mi ascunde ceva, ba chiar răspunzând şi întrebărilor nerostite, Maria mi-a spus doar cât a crezut că este necesar să-i spună călătorului de pripas, cobai de-o săptămână al leacurilor şi descântecelor ei.

– Rafila, adu traista cu ierburi că omul acesta e cu moartea pe el, zisese atunci, cu foarte mulţi ani în urmă, femeia trecută de o sută de ani

Rafila strivea în dinţi o sămânţă de măr. Bătrâna a murit când a căzut peste sat prima zăpadă. Rafila a murit când a născut al patrulea băiat, iar Ghiţă Petrineac a murit ars de viu când a explodat un butoi cu motorină pe care încerca să o dezgheţe iarna cu o tavă de jar dedesubt. Vieţile oamenilor se trec şi se scutură, scurte sau lungi, trec şi se duc, Ramona are astăzi copii, s-a căsătorit cu un ofiţer de artilerie. Radu comandă brigada-n Arania şi eu stau pe prispa unei case în fund de codru, mângâi un câine negru ca murele, pe care îl cheamă Muru şi care m-a găsit zăcând cu capul în jos într-un fund de râpă. Aş fi putut să dispar cu totul, să pier ca geologul acela, dar dacă nu s-a întâmplat aşa, mai are rost să alerg chiar în zori spre Arania? Frunzele ude freamătă lin, picurii ploii se scutură. Fără vânt freamătă frunzele arborilor mari care acoperă casa, fără vânt, parcă doar la amintirea celui care a trecut cândva sau în aşteptarea celui care urmează să vină…

– Am absolvit facultatea acum opt ani, sunt bătrână. Da, da, acum opt ani. La început el a împărtăşit pasiunea mea pentru studiul vechilor credinţe. Majoritatea cărţilor sunt procurate de el şi nu mă întreba cu ce sacrificii. Dar n-am venit lângă tine să mă plâng. Cred că postura de văduvă albă nu mă prinde deloc. Hai mai bine să jucăm un joc. Vrei? Mergem în pădure. Ţine securea. Aşa !

Un joc cu securea? M-a trecut un fior. Dar ochii Mariei luceau în noapte cu blândeţe. Trec coada securii pe sub curea şi, cu securea la brâu, pornesc către miezul pădurii

– Pentru ca jocul nostru să reuşească, trebuie să ai încredere totală în mine. Să faci tot ce-ţi spun şi să nu-ţi fie frică. Mergea înaintea mea Maria şi eu călcam pe urmele ei, aşa cum odată Sim mă dusese într-o altă lume să-mi arate pe buşteanul doborât de trăsnet două cosiţe de fată

– Va trebui, de acum încolo, să te gândeşti la o fată! zise ea şi-şi desfăcu basmaua care-i lega părul la spate, aşa cum se leagă femeile tinere. Trebuie să-ţi pui hainele pe buşteanul acesta, îmi arătă ea, şi îşi aruncă de pe umerii cămaşa ca o rochie sau rochia ca o cămaşă subţire de in. De ce stai? Dezbracă-te

Mi-am pus hainele pe buştean şi m-am apropiat

– Trebuie să faci ce-ţi spune eu, nimic mai mult, nimic mai puţin. Gândul tău trebuie să-ţi însoţească fapta şi doar atât. Mai departe să nu meargă şi nici un pas dincolo de ce-ţi spun eu, nici cu gândul să nu te-ncumeţi să faci. Priveşte la mine

I-am văzut trupul luminos, gol. Ochii ei mă priveau fix. Părul despletit cobora peste umeri. Şuviţe subţiri cădeau peste sâni. Îşi pusese mâinile la ceafă, scutura capul, şi părul tot se revărsa desfăcut pe spate, lăsându-i umerii şi sânii neatinşi

– Ţine securea în mâna dreaptă. Vino spre mine

M-am supus.

– În spatele tău sunt trei copaci. Când am să-ţi spun eu, ai să te-ntorci şi ai să izbeşti cu securea în copacul din stânga. Ce vrei să ţâşnească de acolo? Lapte, sânge sau vin

– Vin

– Întoarce-te şi izbeşte

Am izbit. M-am apropiat la îndemnul ei de copac şi, din rana scoarţei lui, curgea vin. Am pus buzele, am sorbit şi am simţit pe limbă gustul lui

– Priveşte iarăşi spre mine. Ce vrei să curgă din copacul din dreapta ?

– Lapte.

Şi lapte a curs. Luneca pe buza securii şi l-am simţit.

– Ce vrei să curgă din al treilea copac

– Sânge, am zis eu şi m-am speriat de cuvânt.

– Loveşte! Mi-a poruncit, şi am lovit.

M-am dus imediat şi am prins în palmă picăturile. Mi s-au încleiat mâinile de lichidul acela vâscos care lucea sub razele lunii. “Doamne, Dumnezeule! Sânge! Sângele cui? Ce s-a-ntâmplat? Ce am făcut?” Şi m-am întors spre Maria. Dar nu mai era nimeni în spatele meu. Maria! Unde e Maria? Am plecat năuc prin pădure, strigându-i numele, căutând-o cu disperare. Trupul mi l-am lăsat biciuit de crengile care mă izbeau şi mă zgâriau, tălpile mi le-am lăsat sfâşiate, pădurea mi-a răspuns cu liniştea ei adâncă, duşmănoasă, de nepătruns.

8.

C red că am dormit iarăşi mult, foarte mult. Afară e soare. Afară e cald. Sar din pat şi mă îmbrac la repezeală. Caut în jur. Casa e goală. Curtea la fel. Maria! Unde este Maria? Îmi prind capul în mâini. Am visat? Sigur că da. Totul a fost vis. Altfel nu pot concepe şi nici nu poate fi. Alerg spre locul din vis unde, în puterea nopţii, izbisem cu securea în trei copaci. Poate că nici nu există un astfel de loc. Poate-am să caut mult şi bine locul acela.

Dar iată-l! Aici a stat ea. Acolo sunt copacii. Securea stă şi acum înfiptă în cel din mijloc. O pată de sânge prelins acoperă scoarţa

- Fiica mea, domnule Petrineac, este o fire ciudată. Nu mă refer la preocupările, la studiile pe care le întreprinde. Eu socotesc asta ceva normal. Pot spune chiar că nu sunt străin de cercetările ei. Le-am încurajat şi am sprijinit-o într-o anumită etapă. Lucrează aici, în văgăuna asta pustie, pentru că e linişte. E o pădure surdă. Aşa le spuneau bătrânii pădurilor în care nu se auzise niciodată cântatul cocoşilor. Aici ea se poate concentra fără a simţi influenţa perturbatoare a mijloacelor moderne. Are aici o floră bogată, un laborator bine utilat, tot ce-i trebuie. Ai văzut laboratorul? Nu? Păcat. Ar fi meritat să-l vezi.

Îmi spusese asta cu o evidentă notă de regret, ca şi când şansa ar fi fost pierdută pentru totdeauna, ca şi când n-o să ne mai putem vedea niciodată. Ocazia fusese, dar nu mai era

- Nici nu există alt loc unde să-şi fi putut desfăşura mai bine studiile şi experienţele. Cât despre singurătate, este tot ce-şi dorea. Ciudăţenia de care vreau să-îţi vorbesc nu se referă la munca ei legată de lumea vegetală, de vechile credinţe, de practici şi mituri arhaice. Ca tată, îi admir ştiinţa, mă bucur de rezultatele cercetărilor, dar n-o pot aproba întru totul. Are purtări ciudate fiica mea şi, pentru un străin, ele pot părea de-a dreptul necuviincioase, ca să nu zic mai mult. Mi-a spus că te duci azi şi mi-a lăsat o scrisoare. Mi-a zis să ţi-o dau imediat ce te vei scula, pentru că o să pleci şi o să ajungi unde trebuie

Am luat scrisoare şi am deschis-o.

Dragă Sim

Prietenii tăi te aşteaptă şi eu nu-ţi pot oferi nimic din ce-ţi oferă viaţa acolo, în freamătul tulburător şi eroic al Araniei. Dacă aş putea, aş face-o! Te-aş vrăji ca o Circe şi te-aş ţine aici, lângă mine, până la adânci bătrâneţi. Dar tu nu eşti făcut pentru asta. Urmează-ţi drumul. Pleacă spre Miazănoapte şi mergi cu soarele-n spate. Vei ajunge-n Arania la timp. Pe mine, uită-mă!

Nici o semnătură.

- Unde e Maria?

- Care Maria?

– Fiica dumneavoastră.

– Pe fiica mea n-o cheamă Maria.

– Dar cum?

- Ramona.

Cum de s-au întâmplat toate astea tocmai aşa? În această experienţă subită şi năucitoare am cărat după mine bagajul unei vieţi începută într-un fel şi continuată în altul.

– Ai plecat de acasă cu două gânduri şi te-ai izbit de al treilea, îmi spusese Maria, sau Ramona, sau cum se va fi numind.

– Domnule Vesdalom, când v-a dat fiica dumneavoastră scrisoarea pentru mine?

– Ieri la amiază.

– Şi-apoi aţi mai văzut-o?

– Am stat aseară la masă toţi trei.

– Acum unde se află?

– Treaba ei. Nu-mi spune când pleacă şi nici n-o întreb. Nu-i duce grija. Drum bun!

Sim a plecat cu haina pe umăr. S-a întors cu spatele la soare şi a mers fără să ştie. Când a ajuns în Arania, soarele era tot în spatele său. Gara era plină de lume, cu muzică şi drapele. Din megafoane, o voce de fată declama într-un ritm tineresc, entuziast:

– Astăzi, şapte august, soseşte în Arania …