Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

 

ROMAN (reeditare) publicat iniţial sub titlul Ursa Mare, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986. 10.00 RON   Formular de comandă

Citiţi un fragment din carte Repere critice

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dincolo de Arania (fragmente)

PROLOG

Există undeva, în drumul ocolit către Arania, o mină părăsită, o salină uitată; şinele decovilului s-au ascuns în pământ ruginite şi rupte din traversele putrezite, năpădite de bălării, de volbură şi păducel, de ghinariţă şi pălămindă. Turmele care au târlit cândva pe coastele roşcate ale dealurilor, printre râpi şi surpături încercate de vânturi şi ploi s-au mutat demult sau poate că nici n-or mai fi existând, că turmele, ca şi oamenii, se nasc, trăiesc şi mor, se risipesc în cenuşa depărtărilor şi pier odată cu semnele făcute să le afle, să le adune şi să le ţină laolaltă.

Casa cu trei ziduri, baraca aceea sărmană proptită în coasta muntelui, s-a risipit şi ea spulberată de cutremurătura cea mare, eu însumi am văzut-o pierind, rupându-se şi coborând spre temeliile ei, fărâmându-se-ntr-o pulbere albă dincolo de care nu se mai putea zări nici o frântură de cer. Am văzut pământul ondulându-se ca valurile mării şi ruptura dealului fugind după maşina bezmetică în care omul cu cizme încerca disperat să se salveze, apăsând până dincolo de podea acceleratorul, am văzut spaima din ochii lui dilataţi şi degetele înţepenite pe ebonita volanului, dinţii mestecau nisipul pierzaniei şi buzele i se albiseră de pulberea care înnecase văzduhul. Am văzut baraca pierind, cufundată în rana adâncă ce se deschisese cum ar deschide cineva pântecele fierbinte al planetei, am văzut liniile de decovil cum se ridicau în văzduh, se răsuceau asemenea cârceilor de viţă-de-vie, le-am văzut strâmbându-se şi căzând blegi sub ţărână ca nişte sfori putrede, ca nişte aţe încovrigate de arsură; pământul se zguduia din temelii şi Radu Nicanor apăsa pedala acceleratorului muşcând nisipul vântului; roţile spulberau pulberea roşie a deşertului şi un muget din adânc acoperea cu neînţelesurile lui totul.

Umbra frasinului nu moare odată cu frasinul, avea să-mi spună Sim pe când căutam fuioarele blonde în pădurea copleşită de umbrele nopţii. Aveam să înţeleg mult mai târziu de ce umbra supravieţuieşte copacului şi înţelesul acela n-ar fi fost întreg fără înţelesul pe care-l dau azi prăbuşirilor pe care le-am adunat.

Oamenii locului spun că mina părăsită există şi nimeni nu încearcă să tăgăduiască încrederea lor, dar eu am văzut-o cufundându-se-ntr-o prăpastie cum nu se mai aflase până atunci, am văzut lama buldozerului trecând şi nivelând rănile scoarţei, am văzut maşinile fertilizând ogoare şi păşuni. Ierburile verzi răsărind în locul râpilor haotic deschise în epiderma de argilă a Terrei, am văzut flori şi fluturi, dar dansul acelor fluturi albi şi roşii, negri cu pete galbene sau galbeni cu pete violet n-am avut cum să-l tălmăcesc altfel decât ca pe un fapt unic şi pieritor, ivit şi pierit înainte de a-i fi desluşit înţelesul, căci dacă nimeni până acum n-a descifrat înţelesurile unui dans de fluturi, nimeni până azi n-a putut dovedi că dansul fluturilor ar fi lipsit cu desăvârşire de înţeles. Casa aceea, spun oamenii că există, dar eu am văzut-o pierind şi spun şi eu că există pentru că mintea mea a văzut-o şi ea s-a reînjghebat în spaţiul imaginaţiei mele cu toată şubrezenia fiinţei sale fără de timp. Acolo trăieşte ea şi e poate mai important să fie acolo, pe pânza închipuirilor mele, decât dacă ar fi aievea, realitate palpabilă, însă neştiută decât de guşterii şi salamandrele dintre pietre şi bălării.

Hăul vânăt îl împresura de pretutindeni. Nu era sus, nu era jos. Numai o sferă imensă de indigo în care Ishtar şi Neba se apropiaseră aşa de mult că păreau doi ochi deschişi în imensitate. Dincolo de Soare strălucea, alb-verzui, Marduk. Ninib părea aproape nemişcat de cealaltă parte a bolţii. Nergal, luminat de o roşeaţă perfidă tremura ameninţător.

Bătrânul Artemie a aşezat sarica jos şi, înainte de a se culca pe bâtă, cum îi era obiceiul, a mai privit odată spre apusul cu nori învăluriţi. Întotdeauna privea cerul înainte de a-şi îndoi chiar şi pentru o clipă genunchii, privea cerul de la răsărit la apus, aşa cum îşi priveşte un gospodar grădina şi, după ce se asigura că toate sunt rânduite şi mişcătoare în rânduiala ce le-a fost hărăzită, îndoia genunchii numai cât să se aşeze pe iarba uscată şi căuta printre nori sau dincolo de nori, Carul Mare.

Omul de lângă el îşi trecu asemenea privirile peste albeaţa scămoşată a bolţii şi întrebă cu glasul ars de liniştea în care bătrânul se lăsase cuprins:

- Vine?

De nicăieri nu se auzea vântul, nici o frunză şi nici un fir de iederă nu se clintea, furnicile parcă nu mai mişunau în junglele lor de iarbă şi muşchi, gâzele nu-şi agitau minusculele aripi. Dar vântul încă nu murise cu totul, norii de sus lunecau mânaţi de puterile lui nevăzute, luna se furişa printre caierele albe şi chipul ei palid, bolnăvicios, îngăduia o suferinţă grea şi secătuitoare de vlagă. Era o lună rece şi duşmănoasă, când şi când îşi ascundea chipul sub perdeaua norilor, parcă ar fi vrut să vadă fără a fi văzută, să stea nemişcată pe boltă, şi toţi cei ce o văd să creadă că ea lunecă grăbită spre altele şi îndepărtatele ei rosturi.

- Poate că vine, răspunse bătrânul, trăgând un colţ de sarică pentru a-şi înveli mai bine umărul stâng.

Oile sunt toate cu faţa la deal, vesti Ioil. Spune Teodul că, la miezul nopţii el şi cu fraţii vor fi neîndoielnic acolo unde e nevoinţa să fie. Numai tu să le spui care e rostul cel nou.

Bâta bătrânului se acoperi de un polei alb de la soarele care luneca dincolo de Gutin şi strălucirea ei de o clipă făcu să fluture peste fruntea tânărului de alături aripa albă a unei aduceri aminte:

- Ar fi vrut bâta, omul acela plin de fermoare şi epoleţi, ar fi vrut să-ţi cumpere bâta.

Bătrânul Artemie clipi doar odată din ochi şi lăsă gândul să treacă nevămuit. Sigur că ar fi vrut bâta; ei vor tot ce nu au şi ce au le stă cu schinoveală pe inimă şi nu li se află în voie de fel. Ar fi vrut-o numai pentru că bătrânul o ţinea straşnic în mână şi părea una cu bâta, ai fi zis că nu poate fi ruptă de acolo ncicum şi asta nu i-a scăpat neobservat acelui tânăr mestecător de gumă.

- Bună ziua, baciule!

- Bună ziua, i-a răspuns Artemie, dar nu sunt baci.

- Faină bâta dumitale, cât ceri pe ea?

- Bâta e faină, dar eu vânzător nu-s.

- Nu, nu, dar eu vreau s-o cumpăr şi o plătesc bine. Ia s-o văd!

Şedeau la barieră, aşteptând un tren care nu mai venea, omul îmbrăcat de sus până jos în fermoare şi epoleţi se dăduse jos din maşina lui gri-metal, ochii iscoditori şi iuţi ca boabele de piper se opriseră pe bâta bătrânului.

- Dă-mi să mă uit un pic la ea, că n-o mănânc, mai zise omul cu fermoare şi întinse mâna.

- Ca să te uiţi la ea te las, dar de vândut, n-o vând.

Orăşeanul era blond şi scund, pletele îi cădeau pe frunte, avea buzele mari, cărnoase, chip de om jovial care ştie să afle şi să preţuiască traiul cel bun. Ochii albaştri, curaţi, priveau cu o blândeţe ştiutoare, numai centru lor, deschizătura cea mică făcută spre întunericul dinăuntru, numai centrul acela era negru, strălucitor şi avea o vioiciune rar întâlnită. Îi plăcuse bâta. Îi plăcuse pentru că, zicea el în gând, are o solemnitate a ei, parcă ar fi o cârjă apostolică, măciulia noduroasă se lustruise perfect ca o tigvă de fildeş, toată tulpina era de un alb curat, lustruit fără altă voinţă decât răbdătoarea trudă zilnică a tovărăşiei cu mâna voinicească a celui sau celor care de ani şi ani au purtat-o.

- Şi zici că n-o vinzi? Îţi dau o sută!

Artemie răsplăti oferta cu o tăcere aspră şi întoarse capul, mutându-şi privirea de pe chipul omului blond, care se oprise din mestecarea gumei sale şi căta cu neruşinată provocare către bătrân.

- La urma urmei e un simplu lemn, eu îţi dau pe ea preţul unei oi. Cât costă o oaie? Cinci sute? O mie? Îţi dau o mie de marafeţi.

Nu-şi putea explica încăpăţânarea bătrânului.

- Eu am zis că vânzător nu sunt.

- Nu glumesc deloc, uite mia!

Şi, scotocindu-se-n portofel, apucă un pumn de sute şi i le întinse:

• Zece bătrâne, leafa unui profesor pe trei săptămâni.

Bâta o pusese la subsuoară. Ţinea într-o mână portofelul şi în alta banii. Bâta era într-adevăr un simplu băţ şi înverşunarea moşneagului părea zăludă. Omul în blugi mai scosese din portofel un ghemotoc de sute.

- Hai, două mii! Tot nu-ţi ajunge?

Prinsese gustul licitaţiei, îl umilea indiferenţa moşneagului, chipul i se înroşise şi, fluturând bancnotele, parcă vroia să acuze ignoranţa comercială a bătrânului sau lipsa lui de onestitate, adică ce vei fi pretinzând pentru un astfel de băţ? O avere? Nu-ţi ajung două mii? Pădurea face în fiecare an mii şi mii de beţe, ai timp să-l ciopleşti, să-l lustruieşti până scapără, ce pretinzi? Cât să-ţi dau să te mulţumească?

- Ascultă, domnule dragă, zise bătrânul, luându-şi bâta şi punându-o iar în poziţia ei de cinste, eu nu ştiu ce meserie ai dumneata, nu ştiu cu ce te ocupi.

- Sunt scriitor, zise omul plin de fermoare şi epoleţi. Vorba fusese aruncată ca încă un plus la miză în licitaţia la care nu înţelegea că trebuie să se lase bătut. Scriu romane, scriu cărţii.

- Scrii cărţi, aşa dară, eşti scriitor. Bine, domnule dragă, dacă cineva, un nevolnic, ţi-ar cere să-ţi faci de ocară scula cu care scrii, condeiul acela, stiloul, sau cum îi zici dumneata, dacă ţi-ar arunca acolo-n obraz un pumn de bani, dumneata ţi-ai vinde unealta?

- Peste chipul omului, cuvintele ultime căzură ca o ploaie fierbinte, boabe de aur îi împodobiră fruntea şi obrajii iar dinspre apus venea zuruind din toate fiarele sale trenul mult aşteptat. Zvâcnetul roţilor peste îmbucăturile şinei trecea izbit, tocănind cu duritate, măcinând locul acela făcut să rămână acolo şi ducându-se mai departe. Alte roţi veneau din urmă şi altele, mereu altele, vagoanele zburau iţind în jur vârtejuri de aer zurlit. După ce, ca o pasăre obosită de zbor, liniştea se reaşeză peste încrucişarea drumului vechi cu calea de fier, omul cel tânăr şi blond, strâns în fermoar şi epoleţi, ambală cu putere motorul, făcând să se tulbure iarăşi văzduhul. Dar bătrânul şi oile sale se aflau deja cu faţa la deal.

Neba luneca încet spre discul incandescent şi Ishtar se bucură văzând flăcări galbene şi viorii înflorindu-i pe chip. Apoi globul arzător pieri acoperit de chipul lui Neba şi chiar Neba un timp nu se mai văzu, furată de noutatea fără de sfârşit a jocului… Ishtar luneca pe calea care ei i se părea aceeaşi, numai celorlalţi mereu alta. Apoi simţi în spate privirea albastră a Terrei. Niciodată nu se apropiase aşa de mult şi Ishtar tresări speriată.

Ioil se aşeză cuminte lângă bătrânul Artemie şi, cu voce domoală, spuse ca şi când ar fi vrut să nu tulbure nici seninătatea bătrânului, nici creşterea tăcută a firelor de iarbă:

- Dacă vine, poate că ar trebui să fim cu toţii laolaltă şi să-i aducem cu noi şi pe fraţii din Colţi.

Cerul se făcuse de noapte, Muru ţinea urechile drepte şi nările-n vânt.

- Zic mai bine să laşi pacea sufletului să te cuprindă că pază mai bună şi paznic mai treaz decât liniştea sufletului nu se alfă, mai zise Artemie, şi ochiul lui părea căzut în somn. Dar nu dormea, şi nimeni nu-l văzuse dormind de când se arătase pe văile dintre Cubleşul Mare şi Gutin. Aşteptarea bătrânului era altfel decât a celorlalţi, semnele lui veneau dintr-o ascultare altfel rânduită.

- El ştie? Cuteză să întrebe Ioil.

Artemie răspunse ţinând mai departe ochii închişi, rezemându-se ciobăneşte în bâtă:

- Ştie, dar undele cutremurelor nu sunt toate de un fel.

Între timp, Neba apăruse din nou cu flăcări violete pe celălalt obraz. Soarele începuse să lumineze fierbinte. Numai Ishtar întoarse nepăsătoare privirea spre albastrul tremurător al Terrei .

Ioil se culcase cu faţa în sus şi privea cerul. Artemie adăsta coborând pe o altă scară a gândurilor.

- Poate că vine dinspre apus, presupuse şi se rosti cu sfială Ioil.

Când grecul Pytagora din Samos a aflat că radical din 2 este un număr iraţional, s-a bucurat aşa de tare că a jertfit pe altarele zeilor şaizeci de boi.

Ioil nu ştia dacă spusa lui Artemie are legătură cu gândul despre undele zguduirilor sau cu cel care trebuia să vină. Când boii se tem şi rag de spaimă, înseamnă că pe pământ urmează a se da la iveală un adevăr.

Dar de când se afla rânduit în ascultare la bătrânul Artemie, nu-şi mai îngăduia necuviinţa unor astfel de observări.

 

 

PARTEA INTÂI

Fiica Vesalomului

1.

R adu a adus în clasă un atlas. Hărţile cerului trebuie citite în gând. Între Alpha Centauri şi Terra este o distanţă de numai patru ani lumină. Cassiopeea cu cele cinci stele ale ei formează un W sau un M, depinde cum îţi suceşti gâtul sau oglinda telescopului. Radu Nicanor mă întreabă de ce n-am scris darea de seama a grupei, aproape că uitasem, poporul stelelor este mai numeros decât al furnicilor, decât al boabelor de grâu, decât al firelor de nisip.

- Unde te trezeşti tu şi ce ai de gând? Până când să tot trag de tine?

Va trebui să acceptăm că acum douăzeci de mii de miliarde de ani universul nu avea formă, galaxiile nu existau, nici stelele, nici planetele. Universul, sau ce va fi fost atunci, era de o monotonie dezarmantă: hidrogen şi heliu, atât! Cineva, (ei, asta e, cine?) a bătut în darabana cerului bing-bang! a scăpat jos un creion şi când s-a aplecat să-l ridice, apele nopţii s-au tulburat, moleculele s-au izbit între ele una de alta, cap în cap, s-au ciocnit şi s-a iscat o încăierare pe cinste, bing-bang ! heliul şi hidrogenul s-au înfuriat la culme, s-a declanşat reacţia în lanţ şi explozia care a împrăştiat la miliarde şi miliarde de ani lumină materia aceea răvăşită în mii de alte forme. Va trebui să-mi procur o nouă pereche de ciorapi, bine ar fi din bumbac şi, dacă s-ar putea găsi o culoare deschisă, apropiată de cea a costumului… Ce distanţe, Dumnezeule! Ce distanţe! Eu va trebui să mă duc până la Vulcana Pandelii pe jos, autobuzul s-a suspendat încă din toamna trecută, ultima traistă de ovăz am dat-o lui Savu acum două luni, când a trebuit să-mi care geamantanul la gară. Cum să dau ochii cu Ramona şi să-i spun că am uitat ce mi-a cerut? Dinu a fost prins pe când încerca să dosească un buzunar cu seminţe prăjite de floarea soarelui sau de dovleac, procurate cu mare greutate de la ţigănci; s-a produs un bing-bang şi toată materia universului a explodat, adică a sărit în afară, asta a fost explozia. Apoi implozia, universul se cufundă într-o gaură neagră, dispare în sine, se prăbuşeşte în el însuşi. Imaginaţi-vă o sferă mai mică decât centrul ei, da, e posibil! Universul intră şi iese din neant. Poate că la prânz are să ne dea din nou linte cu sos alb, dar trebuie să recunoaştem că această armonică uriaşă la care cântă cu voioşie domnul acela, într-un tempo largo-largissimo, bing! treizeci de mii de miliarde de ani, bang! Alte treizeci de mii de miliarde de ani, bing-bang! bing-bang! Lasă dracului chitara aia în pace că m-ai înebunit, spune-mi şi mie la ce e bună viaţa asta, una peste alta între un bing şi un bang sau între un bang şi un bing , ce ne rămâne, cu ce ne alegem? asta e întrebarea, şi al naibi să fiu dacă n-avea dreptate deşteptul acela care spunea că totul e dragoste-naştere-moarte-dragoste-naştere-moarte şi tot aşa, asta n-ai s-o spui în darea de seamă, acolo trebuie să precizezi clar cine şi-a făcut şi cine nu şi-a făcut datoria, care e coeficientul recuperării deşeurilor, până când vom mai fi codaşi, cât va mai trebui să mai tragem unul de altul spre a ajunge cu toţii fruntaşi, măi tovarăşe, măi!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

REPERE CRITICE

 

"Nicăieri n-a pus până acum Daniel Drăgan mai multă imaginaţie, grijă pentru scriitură şi atenţie artistică decât în Ursa Mare , roman realist şi roman alegoric într-o sugestivă interferenţă de planuri. Drumul spre imaginar parcurs de Simion traversează periodic calea de un realism exact a lui Radu. Probabil cele două personaje sunt şi proiecţii ale autorului însuşi, caz în care primesc şi funcţia simbolică de a rezuma "principiul poetic" al noii orientări a prozatorului"
Laurenţiu Ulici (1989)

 

Ştiind bine scrisul lui Daniel Drăgan, la apariţia în 1984 a volumului de povestiri Mărgele roşii, ce înmănunchea vreo duzină de piese lucrate cu o vădită migală, atenţia mi-a fost reţinută mai cu osebire de povestirea Drum spre Arania . Aşezată la finele cărţii, ea mărturisea năzuinţa secretă a autorului de a-şi înoi stilistic şi tematic registrul narativ. A fost nevoie însă de scrierea a două romane – Ursa mică (1985) şi Tare ca piatra (1986), care, de altminteri, dezvoltă urzeala faptică a nuvelelor Stăpânul şi Ultima tinereţe a Mariei Suru , ambele integrate în substanţa aceluiaşi pomenit volum de povestiri – pentru ca Daniel Drăgan să zăbovească în Ursa mare (1988, reeditat în 1995 sub titlul Dincolo de Arania ) la împlinirea unui deziderat reclamat de urgenţa logicii interne a scrisului său.

Şi dacă romanul Tare ca piatra desfăşura rectiliniu ideologia unei ficţiuni realiste, interesată de figurarea conştiinţei celebrului „revoluţionar de profesie” (vezi în acest sens şi ciclul romanelor Doi ori doi, Oceanul, Podul ) Ursa mică era, în context, în multe privinţe, un roman simptomatic, tranzitoriu, mai special. Părăsind pe alocuri stilul indirect, liber, în favoarea confesiunii şi mărturiei autobiografice cu privire la anii de ucenicie şi formare şi etalând un neaşteptat şi orgolios interes pentru ontologia dublului, prin Ursa mică Daniel Drăgan se posta – oricât ar părea de riscată observaţia noastră – la zona de atingere cu formula narativă a „şcolii prozatorilor târgovişteni”. Experimentând o alterare moderată a unei maniere scripturale verificate, soldată cu rezultate mai mult decât stimabile, Ursa mică se constituia într-un necesar prag de sprijin pentru viitoarea, extrem de ambiţioasă în toate, construcţie care este Ursa mare . Deşi Daniel Drăgan lasă să se înţeleagă că Ursa mare ar putea fi elaborată înaintea Ursei mici, confruntând datele la care au fost lucrate nuvelele-mamă, anume Drum spre Arania (1983) şi Stăpânul (1982), rămân încredinţat că nu greşesc, desluşind atare configuraţie dialectică a înnoirii scrisului său.

Fiind spuse toate acestea, e cazul să divulg cititorului pentru care motive Ursa mare îmi pare un roman deosebit, superior din multe puncte de vedere tuturor celorlalte scrise de autorul nostru.

De la bun început trebuie arătat că naraţiunea din Ursa mare , care sare cu dezinvoltură de la una la alta, amestecând faptele, timpul şi locurile, ba chiar şi personajele, după jocul absolut liber al unei memorii ce caută nu atât cronologia şi întâmplările, cât înţelesul lor mai adânc, este, în fond, o confesiune născută din dorinţa fierbinte şi nevoia imperioasă a personajului-narator de a se afla pe sine şi de a şti cine este. De aceea, povestea de dragoste şi ură care „i-a unit şi i-a dus la pierzanie, pe fiecare altfel, pe fiecare altundeva”, pe Radu Nicanor şi Simeon Petrineac, cele două personaje, ale căror baterii sufleteşti sunt încărcate cu o energie atât de diferită, configurează parabola şi simbolul unui eu scindat în chip fatal între rigoarea pozitivă a acţiunii practice şi fascinaţia infralogică a misterului şi miraculosului, două feţe ale aceluiaşi dramatic act de cunoaştere, „între care – o spune fără înconjur autorul – mi-a fost dat să mă zbucium şi să îngheţ existând”.

De-abia la acest nivel al mizei şi dezideratului ideologic al cărţii, de altfel deseori afirmat referenţial (de notat premiera), înţelegem corect împletirea caleidoscopic, savantă, plină de poezie, a realului cu fantasticul, latura mitico-magică a imaginarului căruia Daniel Drăgan îi acordă un credit însemnat în noua sa compoziţie.

Precum la Mircea Eliade citat nu tocmai întâmplător (pag.51), mitul e înţeles ca un precedent ontic faţă de modurile realului. Tocmai de aceea, analizându-şi facultatea care îl face suspect în ochii celorlalţi: „de a comunica intim cu spaţiul şi timpul, de a simţi dincolo de învelişul comun al lucrurilor, partea lor de taină şi de neînchipuit”, Simeon Petrineac consideră că nimic din toate acestea nu e primit printr-o instrucţie specială, „ci totul am avut fără a şti, am avut mai dinainte în mine”. Secţiunea omnia mea mecum porto (tot ce e al meu port cu mine), rostită prin gura Vesalomului, unul dintre cele mai aureolate de mister personaje, exprimă aceeaşi idee legată de „caracterul nemistic al cunoaşterii”, şi care situează neştiutul posibil al fantasticului în complexitatea poetică a oricărui act de comprehensiune şi luare în stăpânire a lumii. „În haosul besmetic, bântuit de atâtea spaime şi îndoieli ale istoriei, aflarea sensului existenţei presupune recuperarea şi descoperirea părţii eterne a fiinţei, a acelei encalve atât de primejduite a „fiinţei unice”, care, poate, tocmai datorită perpetuei torsionări n-a contenit vreodată să afirme valorile fundamentale ale adevărului şi vieţii. „Cunoaşterea însăşi, opinează Simeon Petrineac – alteregoul narator-autor – ar trebui să fie rodul care „atestă iubirea”. Dacă iubire nu e, se susţine de atâta amar de vreme – o ştim, atunci nimic nu este.

Fără a stărui neapărat asupra implicaţiilor ideii exprimate de Sim, nu poate să ne scape faptul că în întregime, de la un capăt la altul, romanul e străbătut de o tensiune vital-sufletească plenară şi stenică (numită undeva „erosofie”) prin care reţelele epicului (cât este) devin inefabile, iar opilaţiile telurice inevitabile se şterg aproape cu totul.

În cadrul imaginarului roman de iubire – în accepţia pe care o preluăm de la cei vechi care nu despărţeau iubirea de cunoaştere -, Ursa mare verifică în felul ei contribuţiile teoretice mai noi după care „funcţia fantasticului” rezidă într-un supliment de suflet, capabil el singur să înfrumuseţeze dacă nu să şi îmbunătăţească lumea.

Aş vrea să mai observ aici două chestiuni legate de romanul lui Daniel Drăgan. Prima se referă la acurateţea stilistică a edificiului epic, coagulat, după părea noastră – aşa cum am şi arătat – mai curând sub specia inefabilului decât a mortarului gros prozastic. Cunosc şi eu ingerinţele SF-ului în aria fantasticului, rolul potenţator pe care îl au adesea speculaţiile asertorice ale ştiinţei (anticipaţia) asupra miraculosului mitico-magic. Până la un punct, Daniel Drăgan exploatează de o manieră fericită, ideală, chiar aş putea spune, funcţia amintită a SF-ului pentru ca mai apoi, vizibil să se lase furat de o dezvoltare logistică preponderent ştiinţifico-fantastică. Consecinţa e o hibridare şi alterare a ductului stilistic care, dacă nu impietează prea mult asupra valorii ansamblului, pe porţiuni mici devine supărătoare, tocmai pentru că opune deschiderii poetice un pozitivism îngust, trucat.

A doua chestiune pe care am promis să o mai discut vizează rolul de grilă pe care îl joacă fără discuţie prologul romanului; iar atenţia pe care i-o acord nu face decât să sublinieze calitatea unui experiment tehnic deosebit de valoros.

Concentrând câteva elemente ale viitoarei dezvoltări romaneşti - criptică cam tot pe atât cât e de densă şi distinctă -, secvenţa liniară a cărţii instituie o lectură de un fel special, restrictivă şi neinsumabilă pe orizontală a întregului. Indeterminarea categoriilor de spaţiu şi timp, ca şi ambiguitatea relaţiei personaj-narator-autor, sunt primele restricţii sesizabile care investesc prologul cu funcţie de grilă. Pe de altă parte, diseminate aparent fără altă logică în afara aceleia quasi-fizice a textului în text, cele câteva descrieri ale configuraţiei planetelor conservă şi trădează la rându-le nevoia de a crea o paratextualitate pură, capabilă să reactiveze mistica raporturilor dintre mersul astrelor şi inconştientul colectiv. Fără acest deziderat care întregeşte rolul de grilă al prologului şi antrenează de la bun început naraţiunea în fantastic şi imaginar, cu dificultate s-ar putea accede în intimitatea semică a „romanului” propriu-zis.

În final, Ursa mare ne apare ca o izbândă deplină a eforturilor de schimbare la faţă a scrisului unui romancier ambiţios.

Ştefan Ghilimescu, în Figuri ale romanului, Editura Domino, 1997