Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

 

ROMAN coperta: Nicu Ion Constantinescu 15.00 RON   Formular de comandă

Citiţi un fragment din carte Scurtă prezentare Repere critice

 

 

 

 

 

 

 

Diavolul, aproapele nostru(fragment)

1.

Că şi-a cumpărat o parabolică sau doar că a încercat să şi-o monteze escaladând acoperişul şubrezit, că achiziţia râvnitului instrument era un vis al tânărului dascăl şi că s-a lăsat călăuzit de visare mult prea neatent la fenomenele fizice, tocmai el, profesor de fizică licenţiat, descălecat în ţinutul logofanilor graţie ajutorului discret al unchiului său, deputatul, că era încă marcat de euforia debutului didactic cu flori de la elevi, discursuri de la părinţi şi profesori, urării în versuri, sau că umblau prin aer duhuri nedetectabile tulburând echilibrul înţelegerii, iar el a devenit victimă, în ciuda temeiniciei studiilor sale materialist-dialectice, de-o fi fost una, de-o fi fost alta, cert este că domnul profesor Damian Adamescu a fost depăşit de situaţie, cum bine avea să remarce mai târziu ufologul local.

Încă de când a despachetat parabolica sosită prin curierul rapid şi s-a văzut singur în faţa a zeci de agregate electronice şi organe de asamblare, bucşe, cleme, role şi inele, cabluri şi dispozitive de reglaj, plus motoraşele de rotire, discul strălucitor, risivărul şi telecomanda, s-a imaginat ca la un examen, singur candidat şi singur examinator. Gândi că poate ar fi fost mai bine să cheltuiască douăzeci de euro şi să lase complicatul montaj în seama furnizorului. Dar orgoliul de tânăr specialist s-a răzvrătit în el şi Damian Adamescu a zis nu, asta o fac eu, sunt profesor de fizică, la atâta lucru mă voi pricepe, am să citesc instrucţiunile, voi proceda metodic şi răbdător.

Şi chiar s-a priceput, pentru că parabolica a fost montată corect, funcţionează bine, 42 de staţii în sistem digital, inclusiv Discovery, Eurosport şi CNN trepidează nevăzute cu milioane de biţişori, gata să invadeze ecranul, însă momentul acela când, pe creasta acoperişului de ţiglă răscoaptă, a zis gata! şi a încercat să coboare, momentul acela i-a marcat existenţa ca şi când soarta l-ar fi atins în creştet cu un mic şi delicat buzdugan.

Era o zi cu soare blând, o lumină portocalie se aşeza pe acoperişuri şi chiar pe plopii fără soţ de pe drumul Dopceanului. Soarele luneca fără nici o grabă spre Aluniş. Dinspre Turzun venea o boare proaspătă cu miros de conifere mângâiate de vânt. S-a uitat în jos, către streaşina spre care urma să coboare şi i-a văzut chipul. Era ea, adică i s-a părut că e ea. N-o văzuse niciodată şi parcă o ştia de când lumea. Îl privea în ochi. Îl privea cu ochii ei mari, negri, albaştri, verzi sau poate că spaima privea prin ochii ei strigători, ajută-mă! i se păruse lui că aude şi chiar a auzit, buzele ei au rostit chemarea. El înlemnise pe creasta cu ţigle răscoapte, vechi de o sută de ani, gata să crape la cea mai mică atingere. Nu-şi dădea seama dacă visează sau nu. Întinse mâna spre femeia care voia să urce târându-se pe burtă, cu grijă şi spaimă. Era departe, chiar lângă streaşină. Urcase foarte puţin. Cu degetele delicate se agăţa de ţiglele de mai sus. Picioarele căutau ceva să se sprijine, gesticulau în gol a neputinţă periculoasă. Ar fi putut să lunece în orice clipă şi să se prăbuşească între fiarele ruginite ale unei gospodării în paragină. Chiar îl cuprinse spaima că femeia va cădea şi se va zdrobi în dinţii unei grape abandonate sub streaşina şurii, nu! zise el, nu te mişca, ai să cazi! Profesorul abia atunci observă că este goală, că femeia care venea spre el era un biet trupşor de fată, un copilaş aproape. Ochii mari, luminoşi îl priveau cu o disperare blândă. Trupul delicat, abia desprins din adolescenţă, părea că s-a ridicat din apă. O rouă proaspătă îi strălucea pe umeri. De-ar fi fost lângă ea ar fi ridicat-o într-o mână, însă era departe şi ea striga, ajută-mă! cu voce de înger, îşi zise el, dându-şi seama că nu auzise niciodată un înger vorbind. Nu ştia cum este o voce de înger, dar dacă îngerii au glas, glasul lor aşa ar trebui să sune cum a sunat glasul acelei femei care se zbătea pe buza morţii, strigând cu voce stinsă ajută-mă! Întinse încă o dată mâna spre ea şi asta a încurajat-o. Cu o mişcare abilă micuţa femeie zvâcni în sus. A fost ca un salt de felină. Era acum mai aproape de el şi de vârful casei. I se desluşeau bine cârlionţii blonzi rostogolindu-se pe spatele arămiu, sânişorii ca două mere se striveau pe asprimea ţiglei, dar el încă se întreba dacă visează sau nu.

Ştia că se află pe casa Emanuellei, gazda lui insinuantă, generoasă şi insistentă, dar până la urmă femeie de treabă, la locul ei. A rugat-o să-i îngăduie să monteze pe acoperiş antena şi ea s-a bucurat, o parabolică? Extraordinar! Şi a zâmbit aşa cum zâmbeşte ea, cu o mie două sute de înţelesuri, poate că ai să mă inviţi şi pe mine la un film frumos. Poate! El s-a urcat pe casă cu antena parabolică şi era de la sine înţeles că nu s-a dus acolo să doarmă, sunt treaz, îşi zise el, şi încercă să se ciupească de braţ. Dar braţul lui era gol, adică unde ar fi trebuit să fie mâneca nu era nimic decât pielea şi, dincolo de piele, ar fi trebuit să fie muşchii cu care îi plăcuse de atâtea ori să se laude pe când ieşea din sala de forţă, poftim! însă muşchii aceia nu mai erau acum nicăieri.

Avea o senzaţie de frig şi o ameţeală vagă-l făcea să piardă orientarea în spaţiu. Încercă să-şi pipăie trupul. Se sperie văzând că nu are trup. Era o imagine şi ea se spulbera la atingere întocmai ca oglinda tremurătoare a unei ape. Ajută-mă! îi zise femeia şi el iarăşi întinse mâna fără să ştie că întinde numai imaginea unei mâini spre o femeie care poate că şi ea tot o imagine este, o iluzie, un eres. Poate că e vis, nu-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, aveam o antenă. Dacă aş atinge antena ar însemna că sunt treaz. Soluţia este să ne întoarcem la lucrurile concrete, să pipăim materia. Femeia asta nici nu există, mai apucă el să cugete şi tocmai atunci o văzu lângă el, prostule! tu nu mă auzi când te strig? I se aşezase în braţe şi el o cuprinsese cu totul, o strângea la piept.

Când s-a întâmplat asta şi cum a ajuns în braţele lui? Damian încerca să recapituleze întâmplările, să refacă succesiunea faptelor. Nimic nu se lega cu nimic. Femeia îl cuprinsese într-o îmbrăţişare completă. Departe de a fi o iluzie, o plăsmuire a stării lui de confuzie şi halucinaţie senzuală, femeia era o prezenţă sigură, materială, concretă. Trupul cald se lipise de el. Simţea parfumul de iarbă udă al părului ei şi propriul său trup începu să existe, muşchii veniseră la locul lor, sângele circula prin picioare, prin braţe, prin vintre. Jugulara bubuia în gâtlej. Auzea inima bătând cu putere. Inima lui, inima ei ?

– Ţi-e frică ?

El o întrebase pe ea, sau ea îl întrebase pe el ?

Îşi dădu seama că este gol, asemenea ei, trup pe trup, piele pe piele, buze pe buze. Cred că visez. Este un vis fragil ca o boare. Dacă vreau, mă trezesc, şi dacă mă trezesc, femeia nu va mai fi. Şi de ce să nu fie? Dacă este, de ce s-o alung? Dacă visez, de ce să nu aspir mireasma întreagă a visului înainte de a se fi spulberat?

Se făcuse noapte cu stele şi erau tot acolo, pe cornişa aceea, într-o legănare liniştită a lumii care plutea sub ei. Pe linia orizontului vibra lumina lăptoasă a zorilor îndepărtate. Conturul dealurilor flota într-o instabilitate blândă, părând că se ridică şi coboară lent. Femeia îl strângea în braţe, el o strângea la fel, topindu-se şi renăscând în încleştarea care îi unise fără ca el să se mai întrebe dacă îmbrăţişarea este aidoma şi dacă va dura până când? Trăia un vis şi accepta visul. Ar fi vrut să-l provoace, să-l ţină aproape, temându-se de marea lui fragilitate, să nu mă trezesc, Doamne, fă visul acesta să ţină mai mult, să nu se termine, să nu se spulbere; lasă nebunia clipei să curgă prin mine şi pe mine lasă-mă să mă risipesc în văzduhul acesta al Tău.

– Te-am văzut de când ai trecut peste podul de lemn. Ştiam că eşti tu, şopti femeia, şi lui nu i se părea nimic ciudat că aşteptase acolo sau poate dincolo de pod. Crezuse că el nu va mai veni niciodată sau că nu se va mai întoarce la locul acela, pedalând pe bicicleta cu pinioanele neunse, cu ghidonul strâmb şi roata din spate excentrică, şchiopătând ca un şontorog, asta în cazul că o bicicletă excentrică poate să şchiopăteze ca şontorogii. În părul zburlit, nepieptănat din vara trecută, se vedeau resturi de floare de fân, luate din şura în care dormise, poate din ieslea îndestulată a calului pe care îl călărea, fără să-l ştie nimeni, pe furate, dus hoţeşte fără căpăstru până în poienele bătute de razele lunii cu argint curat, încălecat acolo pe deşelate şi stârnit din călcâie să zboare peste apele împletite ale pârâiaşului sunător. Poalele cămăşii îi fâlfâiau în zbor ca două steaguri obosite în luptă.

– De ce taci?

El îşi căuta bicicleta, pedala-n gol, că lanţul se târa în ţărână. Îşi căuta bicicleta pedalând în gol, trecea pe sub scările de beton ale silozului şi alerga de-a lungul digului înţelenit de ciulini şi pălămidă, printre pietroaie imense, şi se întindea apoi în nisipul umed ascultând corul broaştelor şi al greierilor ascunşi prin ţipirig. Decanul striga la el, sau poate la ei, că se aflau acum în Aula Magna , freamătul juvenil electriza atmosfera, metafizica este un nisip mişcător, domnilor studenţi, vă veţi cufunda în ea şi veţi pieri dacă nu veţi izbuti să menţineţi spiritul analitic în stare activă. Se produce o invazie a logofaniei, batalioane de entităţi nonexistente desantează în vidul decompensării şi dacă vă scapă din mână ghidonul bicicletei veţi sfârşi inevitabil rostogolindu-vă ca dovlecii de pe creasta acoperişului. El strânse atunci şi mai tare la piept trupul gingaş al femeii ca pentru a ascunde de ochii decanului ezoterica entitate, nu, n-am să-i dau drumul, fie ce-o fi!

Sigur că nu poate fi adevărat, e o iluzie, şi tocmai de asta nu vrea să se desprindă din vis. Are ceva ce nimeni nu i-ar fi putut da, ceva ce nu există în viaţa reală, şi el niciodată nu şi-a închipuit că va putea să existe. Dar iată că există acum, în aiuritoarea înfăţişare, ceva inefabil, irepetabil şi imposibil de explicat. Femeia zâmbi ştiutoare. Aşa i s-a părut lui, că ea zâmbeşte astfel pentru că ştie şi el ştia că femeile ştiu întotdeauna lucrul acela tainic pe care niciodată bărbaţii nu-l vor afla, ceva ieşit din neasemănarea lor iniţială şi definitivă. Şi din dorinţa lor devoratoare, a lor? numai a lor?

– Nu mă duci nicăieri?

Se luminase de ziuă şi, în curând, ograda vecinilor, uliţa şi satul întreg se vor umple de freamăt. Cocoşii strigau cu hărnicie teribilă. Bivoliţele lui Badiu slobozeau când şi când sunete grave ca şi când tubele unei orchestre al cărei concert sta să înceapă solfegiau să se pună de acord cu universul sonor ce ar fi urmat să se dezlănţuie. Un câine a lătrat scurt, două hămăiri repezite ca un protest, ca un avertisment, o supărare că va fi fost trezit prea repede din somn. Îi răspunse la fel de arţăgoasă altă voce canină, din cealaltă parte a satului, şi apoi alta. Frecându-se la ochi cu dosul palmelor, apăru în pragul casei sale Miron Duţu, cel despre care se zice că în tinereţe ar fi fost ciripitor la securitate, dar el neagă cu străşnicie şi nici nu mai ştii ce să crezi. După ce se frecă la ochi, Duţu făcu un căscat lung, cu o gură cât şura de peste drum a lui Mitu Roth. Plescăi de câteva ori şi se întinse dezmorţindu-şi şalele. Se scărpină după ceafă, coborî grebla degetelor spre zona lombară şi apoi o duse la subsuoara stângă, unde s-ar fi părut că se ascunde un purice sâcâitor. Privi în jur să se asigure că saivanul oilor este tot acolo, coteţul păsărilor nu s-a mutat din loc, butucul de tăiat lemne cu toporul înfipt gospodăreşte este la locul lui. Apoi ridică ochii spre cer. Mă vede! gândi fulgerat de spaimă profesorul de fizică, gol puşcă pe acoperişul casei, strângând la piept o femeie, goală şi ea, m-a văzut! Dar Miron Duţu, cel gata oricând să vorbească cu oricine despre orice, fapt pentru care i se şi spune Trăncănici, se mai scărpină încă o dată la umărul stâng, după care se duse lângă pălan să se uşureze. Nu m-a văzut, încercă să se mângâie cu speranţa Damian şi se gândi să se ascundă cumva, dar n-avea unde nici cum. Duţu slobozi în turul nădragilor ceva cu zgomot dezarticulat de tubă spartă. M-a văzut, m-a văzut şi se face doar că nu ştie nimic. Cunosc eu specia asta de zvonişti răi şi pârâcioşi. Fac pe niznaiul ca mironosiţele, ei nu ştiu nimic, n-au văzut, n-au auzit şi te toarnă cu o satisfacţie drăcească, comparabilă numai cu prostia care coace în căpăţânile lor. Va spune la toţi. Muierile îşi vor da coate, babele vor morfoli în gingiile lipsite de dinţi năzdrăvănii gogonate. Emanuella cu siguranţă se va scandaliza, copiii de şcoală vor afla inevitabilul şi proful de fizică va ajunge cuca răutăţilor, batjocura tuturor. Vor arunca în el cu pătlăgele acre şi ouă clocite. Va fi cazul scandalos al cancelariei, deliciul presei avide de tot ce este obscen. Urmează alertarea inspectoratului, demiterea, oprobiul, poliţia, atentat la pudoare, tribunalul, nenorocirea cu o mie şi una de feţe!

– Ar trebui să coborâm, spuse el precipitat femeii, dar din gâtlej nu ieşi nici un sunet. Încercă să repete zicerea şi, la fel! Asta sporea şi mai mult starea lui de confuzie şi spaimă. Nu mai am glas? Se întâmplă deseori în vis. Dar acum este realitate. Cea ce trăiesc eu acum este realitate. Cocoşii, câinii, bivoliţele şi însuşi Trăncănici, uşurându-se lângă pălan, sunt o realitate, cea mai nesuferită realitate. Cu siguranţă că trebuie să cobor, chiar femeia mi-a zis adineauri, nu mă duci nicăieri? Adică şi ea îşi dă seama că nu putem rămâne la nesfârşit pe cornişa de ţiglă arsă. Trebuie să cobor, dar cum? Va trebui să fac eu doi paşi, pe lângă trupul hornului, pe unde am venit şi, de acolo, ţinând-o de mână, să o aduc pe femeie încet-încet lângă mine. Apoi mă voi lăsa încetişor, cu grijă maximă, spre marginea unde mă aşteaptă, desigur, scara.

Acum avea să se producă al doilea mare şoc din noaptea acestor neaşteptate întâmplări. Când încercă să ridice mâna cu care strângea la piept ciudata vietate, mâna sări la loc şi se lipi cu străşnicie de trupul femeii. Încercă să-şi desprindă cealaltă mână. La fel. Ca un magnet de o forţă teribilă, trupul său era atras de trupul femeii (sau invers!), adică erau aşa de strâns lipite unul de altul încât o dezlipire se producea cu efort imens şi nu dura mai mult de-o secundă. O sudoare rece îl îmbrăcă pe tânărul profesor de fizică. Ce mă fac?

Uitase de câtă vreme sta încremenit pe cornişa de ţigle arse, uitase de strigătele cocoşilor, de grohăitul porcilor şi de Duţu, cel care se uşurase lângă pălan, uitase de spaima consiliului profesoral, de corul bârfitoarelor strânse ca ciorile pe la porţi. Uitase de toate, şi de sine uitase, pentru că se afla cu el femeia şi un parfum de castane coapte, o senzaţie de lunecare blândă, de ameţire frumoasă. Da, senzaţia! Ademenitoare. Plăcută. Trecând prin toţi porii lui, prin porii ei, de la el la ea, de la ea la el. Trupurile primeau, unul din altul, fluidul cald şi totul devenea o plutire. Erau aproape şi ar fi vrut să fie şi mai aproape. Erau lipiţi şi ar fi vrut să fie şi mai lipiţi. Braţele lui o cuprindeau ca un cleşte şi braţele ei se încolăceau în jurul gâtului lui; piciorul ei fierbinte vibra între picioarele sale, piciorul lui fierbinte între picioarele ei; două trupuri contopite şi ar fi vrut să fie un singur trup. Simţea că se apropie o clipă fatală, o explozie se va produce şi visul se va spulbera ca un balon umflat în delir. La naiba cu babele şi consiliul profesoral, cu muierile bârfitoare, cu Duţu, cu toţi! Ea vibra, şi el trebuia să o pătrundă acum, imediat, cât mai curând, înainte de a se rupe cerurile, de a se prăbuşi lumea, de a se sfârşi visul şi, cu visul, întreg universul.

Profesorul este un om decent, cu respect faţă de legea morală care de mii de ani guvernează comunitatea. E înzestrat cu simţul onoarei şi al răspunderii profesionale. El ştie că, mai mult decât cei mulţi, el are misiune educativă şi ochii logofanilor îl monitorizează atent, ca pe un exemplu personal, pretinzându-i comportament fără cusur. Bine-bine, ar spune logofanii dacă ar şti ce i se întâmplă bietului profesor, cum poate un om corect şi exemplu pentru alţii să viseze muieri goale pe acoperiş? Ce-i trebuie lui astfel de vise? Şi dacă aşa năzbâtii îi trec prin cap înseamnă că nu e un om normal, are frustrări şi frământări secrete sau poate că este de-a dreptul obsedat. Chiar dacă s-ar întâmpla cuiva, unui bărbat onorabil, să se afle aşa, nitam-nisam, în faţa unei femei dezbrăcate, bărbatul acela, dacă nu e un violator, un maniac sau un chinuit de preocupări obscene, îşi pune mâna la ochi, întoarce capul cu bun simţ, închide ochii, da, închide ochii! adică refuză să participe la ceva indecent, sau, cel puţin, dacă n-are încotro, ia o pătură, un cearşaf, un ziar şi acoperă goliciunea femeii, nu o lasă să provoace tulburarea simţurilor, nici lui, nici altora. Fapta profesorului de a visa ce a visat, şi apoi atitudinea lui, nesăbuinţa cu care s-a prins în joc îl arată ca pe un om slab, dacă nu chiar pervers, un om care nu merită titlul de cetăţean onorabil şi cu atât mai mult nu-l merită pe cel de dascăl, educator al celor mici şi exemplu de urmat pentru cei mari. Căci ce e mai rău pentru un om responsabil el însuşi cu moralitatea decât să încalce legea morală, să devină contrariul a ceea ce ar trebui să fie. Dacă Miron Duţu n-ar fi avut ochii împăienjeniţi de somn când a ieşit să se uşureze lângă pălan, dacă ar fi văzut grozăvia, tocmai astfel ar fi judecat şi judecata lui ar fi trecut cu siguranţă din om în om, iar logofanii ar fi condamnat cu străşnicie destrăbălarea noului venit.

– Că din două una, ar fi strigat Miron Duţu, condamnând cu aprigă mânie preacurvia, ori e nebun de legat, ori ne crede fraieri. Cum adică s-a pomenit cu muierea în braţe? Ce, el este de mucava? Şi individa, paraşutista, este autocolantă? E din lipici, din clei de prun?

Damian se gândea cu groază la eventualitatea că Duţu, totuşi, l-a văzut şi, ca orice informator profesionist şi împuţit de câte secrete poartă în târtiţă, s-a prefăcut că nu ştie nimic, n-a observat nimic, dar întorcându-se în casa lui cu miros de ebonită arsă, a pus mâna pe telefon. A mieunat în receptor o parolă spurcată şi a început să toarne ce a văzut el cu ochii ăia holbaţi de prea multă vigilenţă, adică profesoraşul Damian Adamescu, pripăşit în ţinutul logofanilor şi acceptat din milă şi cu intervenţii la liceul local face striptis pe acoperiş, ba chiar şi sex total, în văzul lumii, cu o fiinţă extraterestră, paraşutată de agenturile musonice interesate în destabilizarea meteorologică a tânărului nostru continent european. Acum poliţia studiază cazul, se constituie echipa de intervenţie, staţiile radio bâzâie în văzduh, mascaţii îşi trag pe chip cagula, iau armele de pe rastel şi se aruncă în maşinile lor 4x4 din plină viteză, dotate cu gume antiderapante. Dintr-o clipă în alta, vor izbi cu picioarele-n uşă. Ce-am să le spun?

Damian era convins că Miron Duţu, spionul şi trăncăniciul satului l-a văzut. Nu putea să nu-l vadă. Chiar faptul că nu zice nimic este o probă de profesionalism. Tăcerea lui îl defineşte ca spion de meserie, viclean şi fără scrupule. Gândea Damian că, văzându-l aşa cum l-a văzut, oricare om normal s-ar fi mirat şi, dacă glasul nu i-ar fi pierit de uimire, ar fi scăpat un sunet, un cuvânt, ceva venit dinlăuntrul lui. Ar fi zis: Doamne, ce mai e şi asta?! sau l-ar fi acuzat pur şi simplu, l-ar fi admonestat: ce faci, mă, acolo, nu-ţi e ruşine? sau l-ar fi huiduit. Dar un spion nu huiduie obiectul investigaţiei. Îl ignoră. Adică se face că-l ignoră, dar fixează pe el ochiul iscoditor, un radar special, o undă secretă şi înregistrează totul ca să toarne, să vândă şi să trădeze.

Numai că bietul Miron Duţu nu l-a văzut. Cu toată privirea lui vulturiană, cu toată vigilenţa lui de sorginte just-proletară, Miron Duţu n-a văzut nimic pe acoperiş. Nici nu s-a uitat într-acolo. El n-a privit cerul, că era prea sus pentru el, şi nici ce era imediat sub cer. Doar saivanul, acareturile, câinele trezit din somn şi dând din coadă. S-a uşurat lângă pălan, s-a scărpinat pe burtă şi pe spinare, după care a intrat iarăşi în odaia lui cu miros de ebonită arsă, cum zice Damian, dar de fapt cu alte mirosuri mai domestice, mai fiziologice şi mai greu de suportat. Cu toată experienţa, cu toate talentele şi simţurile pe care Damian şi nu numai el i le atribuie, Miron Duţu a ratat ocazia, n-a observat situaţia, habar n-avea de cele ce se întâmplau la ceasul acela plin de mister şi s-a dus să se culce ca orice ţăran pe jumătate adormit, păzit de un câine care dă liniştit şi mulţumit din coadă.

Către amiază îşi aminti că nu s-a dus la şcoală. Şedea pe pat şi femeia culeasă de pe acoperiş dormea la pieptul lui. Din când în când ofta în somn. Sau tresărea. Damian Adamescu privea la fiinţa aciuită în braţele sale cu o ciudă duioasă, cu o milă pe care nu şi-o putea reprima. Îi spun directorului că am fost bolnav, că am leşinat sau că o mătuşă din partea mamei a trecut pe lumea cealaltă şi-a trebuit să merg la parastas. Inventez o scuză. Cu directorul m-oi descurca cumva, e destul de tăntălău să mă creadă sau, dacă nu mă crede, este destul de coruptibil ca să se prefacă a mă fi crezut. Nu el este problema. Problema este la mine în braţe. Ce-am să mă fac cu necunoscuta? Cum scap de ea? Nu ştiu nici cum o cheamă. De unde vii, femeie? Din care veac? Te-a coborât din nori Sfântul Ilie cu hârzobul? Călătoreşti cu parapanta sau călăreşti o coadă de mătură, cum? Din care colţ de lume vii şi ce intenţii ai? Cum ai ajuns pe casa Ellei goală puşcă? Asta e ţinuta ta de drum, sau ţi-ai devorat hainele înainte de a te cocoţa pe ţiglele arse şi de a te arunca asupra unui om care nu are altă vină decât că a încercat să te ajute să nu te prăbuşeşti şi să te zdrobeşti în dinţii de fier ai unei grape care zace sub streaşina casei din celălalt veac? Pielea ta fină mă electrizează, părul tău mă îmbată, buzele tale sunt arsura fiinţei mele şi mă tem că sunt pe punctul de a face nebunia supremă şi neprevăzută, îndrăgostindu-mă, da, îndrăgostindu-mă catastrofal, şi nu de o fiinţă normală, cu haine pe ea şi acte-n poşetă, ci de o nălucă pe care n-am dorit-o, n-am chemat-o, dar se aruncă în braţele mele cu toată arşiţa verii în ea. Şi ce e ea de fapt? O nimică fasticarisantă venită de nicăieri şi care mă târăşte cu o viteză cosmică spre niciodată. Încă nu-mi dau seama dacă sunt treaz sau nu, dacă visez, dacă m-am îmbătat cu razele soarelui sau m-am tâmpit de când pedalez în lumea asta pe o bicicletă cu lanţul rupt.

Orice început are şi un sfârşit. Nebunia va trebui cumva să înceteze. Femeia se va desprinde de mine şi eu de ea. Vom fi iarăşi doi, nu unul, şi vom fi diferiţi. Nu vom mai atârna unul de altul, nu vom mai depinde unul de altul, fiecare îşi va recăpăta libertatea iniţială. Si cum va fi atunci? Şi cum va fi fără ea? Cine-mi poate spune că nu voi tânji după această dulce povară, că nu voi suferi dorind să o recapăt? De-aş şti măcar cine este, ce vrea. Cărui fenomen, la urma urmei, răspunde forţa aceasta teribilă care ne ţine uniţi, nu ne îngăduie să ne despărţim, şi mai ales care nu ne lasă să vrem să ne desprindem?

Damian trăia cu spaimă situaţia stranie în care se găsea şi se temea în acelaşi timp de mişcările ireversibile. Cum poţi renunţa la ceva ce ştii că nu vei mai putea nicicând recăpăta? Şi totuşi spera să se separe, să fie liber, să poată ieşi din casă fără teama că va fi lapidat cu pietre de logofanii pudibonzi. Să poată păşi liber între oameni, să se întoarcă la catedră, să se salute cu colegii şi cu oamenii din sat, să încaseze amărâta aia de leafă şi să plătească chiria şi ratele la computer şi televizor. Aşa cum sta acum, strângând la piept micuţa vietate, n-avea nevoie nici de apă, nici de pâine, nici de ciupercuţe cu usturoi. N-avea nevoie să doarmă, să cânte, să umble, nu avea nevoie de nimic. Avea trupul acela în braţe, şi el ţinea loc de orice. Nu se putea dezlipi de ea nici o secundă, dar nici nu era convins că ar vrea să se desprindă.

2.

Î n ceasul acela confuz, de îngăduitoare oboseală, bântuit de feromonii nostalgiei, ai regretului şi ai disperării, nedezmeticit din visul care-l lega şi-l cufunda în situaţii nebănuite, avea încă timp să reia temele obsesiilor sale gospodăreşti, învăţate pe de rost de atâta pritocire. După un mariaj eşuat încă înainte de a începe şi după alte două iubiri ratate îşi spunea, repetând, a câta oară? că el este sortit unui destin solitar, că este şi va rămâne un burlac incorigibil, incapabil să găsească parteneră onorabilă, potrivită ambiţiilor sale, că nu există nimeni cu care să clădească o casă sigură şi nimeni care să vrea să se mărite cu el, adică să-şi lege viaţa de un experimentator sărac şi lipsit de şansă, deci toată viaţa lui va fi un celibat cu miros de naftalină şi mucegai, aşa precum îl caracterizase cândva colegul lui de cameră, Zăroiu, ceva între lingoare şi carbaxin. Femeia fără nume şi fără nici o identitate din braţele sale, fiinţa aceasta despre care nu ştia nici măcar dacă este realitate sau himeră, era singura alternativă la destinul de veşnic celibat, azi aici, mâine nimeni nu ştie unde, hăituit de concursuri pentru catedră, examene de definitivat, grade profesorale, apoi, în viitor, de masterat, de doctorat, şi chiar de temele lui predilecte la care dacă apucă să se gândească o dată pe lună i se pare grozav. Au rămas departe, foarte departe, subiectele lui năucitoare şi fără speranţă, ca nebunia alchimistului, câmpul magnetic, camera obscură şi glanda pineală, teme fascinante despre care a ţesut cu Zăvoianu proiecte nebuneşti în nopţi târzii, în interminabile discuţii şoptite pe platforma de deasupra căminului studenţesc. Pe atunci viaţa i se părea un hipodrom de concurs, o competiţie captivantă. Acum aproape că a uitat de scăpărătoarele idei care luceau în nopţile albe ca puzderia stelelor cerului, de visurile sale de cercetător, de om de ştiinţă, ce rahat! Orice soldat poartă în raniţă un retevei despre care crede că e baston de mareşal şi termină prin a-l pune pe foc, într-o noapte rece, pe un câmp pustiu, sub un cer cu stele ostile. Visurile de savant ale Adamescului s-au rarefiat şi au dispărut ca un abur, le-a uitat şi le uită în fiecare zi câte puţin. Dar nu poate uita teroarea ratelor la magazinul de electronice, dificultatea de a obţine o carte sau o pereche de pantofi, întotdeauna ori una, ori alta. Douăzeci de ani va trebui să strângă bani pentru apartament, poate chiar pentru o rablă de maşină, îmbrăcându-se cu haine de second-hand, făcându-şi sandviciurile doar cu margarină sau cu untură, că este mai ieftină, şi aşa mai departe, foarte departe, până la sfârşitul lumii. Ăsta e drumul singurătăţii lui. În opoziţie, fata de pe acoperiş, traiul în doi, nedezlipirea, nedespărţirea, singurătatea împerecheată, năucitoare azi, ucigătoare mâine, cine ştie ce va mai ieşi din acest mister tulbure şi dubios! Dar între cele două variante – ori cu fata, ori fără ea –, nu el e pus să aleagă, ci o soartă de care nu ştiuse nimic până azi, o forţă neidentificată, necunoscută cursurilor şi tratatelor cu care s-a luptat până acum. O astfel de forţă obscură va să hotărască în locul lui ce variantă îi va fi dat să urmeze. Şi parcă tocmai pentru a încurca toate socotelile, pentru a-i tăia orice retragere, pentru a-l împinge într-un hăţiş de încurcături ameţitoare, femeia atârnată de gâtul lui era când uşoară ca fulgul, când apăsătoare ca o piatră de moară, da, grea ca o piatră de moară, micuţa femeie culeasă de pe acoperişul fierbinte! Ce să fac cu ea? Cum să mă desprind?

Ca şi când i-ar fi auzit gândurile, femeia îl strânse şi mai tare în braţe, cu o mişcare lascivă, făcându-l să uite cât era de contrariat. Nu mă pot rupe! Dar oare vreau să mă rup? Nu cumva imposibilitatea vine tocmai de acolo, că ceva din fiinţa mea nu doreşte desprinderea? Ridică o mână pentru a vedea cât de repede mâna ridicată este puternic atrasă de umărul femeii de care se eliberase cu efort. Şi, precum era de aşteptat, mâna zvâcni rapid, întorcându-se pe trupul de pe care plecase, cu un sunet ca un plescăit moale, de catifea! se gândi el, dacă două foi de catifea izbite una de alta ar putea emite un sunet, sunet de catifea! şi dacă ar exista o ureche capabilă să recepţioneze un astfel de sunet, sunet imaginar, necunoscut de lume până azi! Plescăitul acela indescriptibil, moale, catifelat şi ireal începu să-l amuze pe Damian. Repetă de mai multe ori gestul şi, de fiecare dată când palma lui era magnetic atrasă, producând sonorităţi catifelate, plici! pe trupul adormit al femeii, ea strângea şi mai tare pleoapele, ca şi când ceva plăcut, foarte plăcut, s-ar fi întâmplat în adâncul trupului ei, bucurându-o. Damian se lăsă purtat de jocul acela bizar şi mâinile lui, când una, când alta, se depărtau şi erau iar sorbite de atracţia trupului îmbrăţişat. Plici! Plici! Plici!

Apoi el a simţit ventuza buzelor ei şi s-a lăsat sorbit şi a sorbit furat de un joc hidraulic, da, profesorul de fizică trăia fenomenul de circulaţie a fluidelor şi absorbţia vidului, el însuşi părea un fluid sorbit şi sorbitor, de ce nu vorbeşti cu mine? întrebă ea într-o scurtă pauză de respiraţie.

– N-am cum. Tu dormi tot timpul, şi când te întreb ceva nu-mi răspunzi. Cum te cheamă?

În loc de răspuns ea culese cu vârful limbii o broboană de sudoare de pe fruntea lui.

– Asta e roua minţii tale, conţine săruri fosfatice, mai vreau! Voi, oamenii, aveţi secreţii ciudate. Este bine să fii om? Îţi place?

El nu părea surprins de întrebare şi încercă să formuleze un răspuns, dar femeia, sau ce va fi fost, fiinţa aceea micuţă, continuă cu observaţiile sale care puteau fi năucitoare pentru altcineva, dar pentru Damian Adamescu n-aveau nimic exploziv.

– Sunteţi nişte fiinţe imposibil de definit, nu ştiţi niciodată care vă sunt dorinţele, vă schimbaţi de la o clipă la alta şi când totuşi identificaţi o dorinţă, faceţi totul pentru a o zădărnici. Ce este astăzi la mare preţ, mâine e-n derizoriu. Cu voi nu se pot încheia afaceri durabile.

– Crezi că noi, oamenii, n-avem un cod de valori, o structură morală? Ce vrei să spui?

– Când găina mănâncă un vierme, omul mănâncă găina. Vântul, când bate, nu ştie unde ajunge.

Damian a încercat să spună ceva despre condiţia supravieţuirii, despre conştiinţa caleidoscopică a umanităţii, dar în secunda următoare mica vietate dormea. El încerca să reconstituie traseul faptelor de la antena parabolică până la acest acum confuz şi lunecător, şi de aici, mai departe, spre ce?

 

 

 

 

REPERE CRITICE

 

Într-un sat al cărui vis imposibil este să intre în rândul municipiilor (trimitere la „spaţiul mioritic”, cu drama lui europeană), descinde diavolul, dispus să îndeplinească pe loc orice dorinţă. „Desantul” se produce în lipsa preotului – marele absent –, fapt care face posibilă extravaganta hierofanie.

Eşti Faust şi ai totul de cerut – de aici începe povestea lui Daniel Drăgan. Putere, cunoaştere, bogăţie şi plăcere – iată cele mai dezirabile bunuri –, toate oferindu-se absolut gratuit, căci acest Mefisto nu vrea nimic în schimb, nici chiar umbra pe care i-o ceruse lui Peter Schlemihl –, cu atât mai puţin sufletul.

Dar nu poţi încheia „afaceri durabile” cu oameni care nu vor nimic concludent… Transpus în context românesc, pactul de provenienţă nordică îşi pierde relevanţa, iar statutul tragic se deplasează de la personajul uman la Celălalt – non-uman –, care are totul de oferit, dar care devine patetic şi de prisos în condiţiile în care nu i se dă şi un partener pe măsură, unul cu competenţe faustice. Raportul bizar, neprevizibil, se încheie, astfel, printr-un bâlci într-o biserică goală. Faust-ul românesc este un anti-Faust – pare să fie miza acestei scrieri conduse cu eleganţă, cu inteligenţă şi (auto)ironie, despre o mentalitate atât de căzută în inerţia materiei brute (exemplar semnificată de maldărul de limuzine de lux putrezind inutile pe străzi), o mentalitate atât de prăvălită deja în neant, în vacuum spiritual, încât nu mai are nevoie de diavol ca s-o prăbuşească.

Mona Mamulea

 

O scriere de mare impact, cu o temă neabordată până acum în spaţiu literaturii române, Diavolul, aproapele nostru este un roman surprinzător, spiritual şi captivant. Cinismul din romanul precedent al lui Daniel Drăgan, Ciuma boilor, îşi găseşte aici o fascinantă dezvoltare, într-o construcţie plină de gravitate, dar încărcată totodată, de umor şi erotism.

Mircea Ardelean

 

Creatorii de spaţii ale realului magic sunt rari în literatura contemporană. De la celebrul sat Macondo al lui Gabriel Garcia Marquez până la celebra (în spaţiul românesc) Vladie a lui Eugen Uricaru, creatorul de literatură preferă să construiască portrete psihologice, portrete de grup (psihosociale) şi mai puţin să facă trimitere la fascinanta lume a etnopsihologiei şi imagologiei. Daniel Drăgan şi-a propus prin Ciuma boilor şi Diavolul, aproapele nostru să demareze un asemenea proiect etnopsihologic : studiul ţinutului logofanilor.

Situarea acţiunii celor două romane în acelaşi ţinut (al realului magic) aduce cu sine o primă cheie a lecturii, cea a decriptării portretului etnopsiho-logic al românilor. „ Starea normală a românului este lipsită de sentimentul gravităţi existenţei ”, ne av ertiza Mircea Vulcănescu. Iar Daniel Drăgan construieşte tocmai acele î ncercări, în plan acţional, care ar putea scoate în evidenţă lipsa de consistenţă a trăirilor, superfi-cialitatea sentimentelor unui popor ascuns, acoperit, volatil: o epidemie de ciumă, respectiv o „descindere” a diavolului. Sunt încercări grave care pot zugrăvi în culori tragice alte spaţii spirituale. Dar ţinutul logofanilor este ferit de tragic. Nu prin lipsa provocă-rilor, ci prin lipsa de reacţie proporţională cu provocarea. Şi printro fascinantă incizie (auto)ironică a autorului în pântecele viermuind de păcate al unei societăţi hedoniste. [...]

„ A fi român înseamnă a fi o fiinţă cu multă apă în sânge ”, nota Cioran. Şi e firesc ca diluarea aceasta de suprafaţă să se producă. Dar în adânc, românul rămâne hâtru, perspicace (isteţ), invidios (nu ranchiunos), leneş şi nepăsător. Ca şi cum veacurile şi civilizaţiile care se succed n-ar putea să îl scoată din hibernare, n-ar putea nicicând să îl schimbe. De altfel, tot Cioran avea să ofere modelul omului inteligent: „ În România, tipul omului inteligent unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispre-ţului, de negativitate superficială. ” Bietul diavol Marcel ca de victima acestui capriciu subiectiv al societăţii logofane. Să ne amintim că tocmai acest „arhetip”, leneşul perspicace, în persoana unui Păcală, Dănilă Prepeleac sau Ivan Turbinca (devenit român prin contaminare culturală) îl amăgeşte de-a lungul veacurilor pe diavol. Diavolul se dă bătut ori de câte ori întâlneşte un spaţiu spiritual mai degradat. Dar (auto)ironia au-torului ne ţine astfel departe de tragedia culturii sufocate de civilizaţie. Cum au făcut, la rândul lor, ironiştii români inspiraţi de puterea creatoare a acestui spaţiu. (Auto) ironia ne salvează de la deznodământul neantului. Nu avem vacuum spiritual, ci o încărcătură (o sarcină) orientată atipic.

Deşi într-un spaţiu apropiat de lumea slavă, diavolul lui Daniel Drăgan nu-l copiază pe Woland. El este departe, cum spuneam, de puterea acestui demon bulgako-vian. Este un diavol-slujitor , asemeni lui Mefisto. “ Slab de înger ”, ar zice românul neaoş. Diavolul (civilizaţia) se lasă prins, aşadar, în capcana logofanilor, lanţul candelabrului din biserică, reprezentând simbolul credinţei / culturii române. Civilizaţia se împiedică tocmai aici. Cu toate că Marcel este mai apropiat structural de diavolul din Faust , Daniel Drăgan nu abandonează linia bulgakoviană (ambele teritorii se găsesc la o depărtare inaccesibilă de împărăţia luminii) sau cea hoffmaniană (“magnetismul”). Dacă la Bulgakov această depărtare conferă puteri lui Woland, la Daniel Drăgan ea conferă “autonomie” spaţiului cultural al logofanilor. Românul, prin cultura găunoasă care îl defineşte, suplineşte marea absenţă a lui Dumnezeu (Nietzsche devine redundant în acest spaţiu). Absenţa preotului din Diavolul, aproapele nostru subliniază marea absenţă. Dacă la Hoffmann “magnetismul” induce teama de neprevăzut, la scriitorul braşovean “magnetismul” devine doar o cale ironică de abordare a discursului, o modalitate de punere în scenă. Pe de altă parte, faţă de Sathanael al bogomiliştilor, care păcăleşte, creând Raiul, Marcel este cel păcălit. Demonii, la români, sunt personaje năstruşnice, dar nu foarte inteligente. Şi nici nu inspiră groază.[...]

O altă cheie importantă în descifrarea textului este dată de apelul la cercul vicios magic . În Ciuma boilor acţiunea se derulează regresiv, ca pe faţa ascunsă a benzii Moebius, dând senzaţia unui continuum temporal şi a unei săgeţi a timpului orientată mereu spre înainte. Dar dacă ciuma intră în sat cu trei săptămâni înainte de Sfântul Ilie (20 iulie), adică dacă acţiunea începe în 30 iunie, ea se încheie printr-o ploaie care spală tot, în ajun de Sânziene (24 iunie), adică în 23 iunie. Cu alte cuvinte, acţiunea se încheie cu o săptămână înainte de a începe. Diavolul, aproapele nostru debutează cu montarea antenei parabolice şi se încheie cu acelaşi lucru. Ca şi cum tot ceea ce s-a întâmplat se poate înscrie pe o buclă temporală care se închide în punctul din care începe.

Prin cele două romane, Daniel Drăgan ilustrează o lume distinctă: un spaţiu la care nu poate avea acces oricine. Un spaţiu care pare permeabil dar care, pentru a-şi conserva identitatea, îşi ascunde după carapace ţesuturile moi. Şi ce e bun, şi ce e rău. Ferindu-le de epidemiile veacului şi de tentaţiile civilizaţiei. Or, complexi-tatea acestei lumi reliefate este condiţionată de complexitatea lumii interioare a autorului. [...]

Fantasticul presupune, în primul rând, convertirea unei lumi la instabilitate. Ironicul înseamnă îndepărtarea perspectivei de concluziv, de rigiditate. În acest context, să construieşti un spaţiu cultural stabil şi impenetrabil, chiar dacă nu un spaţiu al valorilor ridicate în rang de civilizaţie, dar care valori, în condiţiile fluctuaţiei axiologice de la bursa mondială, reuşesc să îşi p ăstreze verticalitatea şi potenţa, iată în ce constă talentul lui Daniel Drăgan. Care, dublat de o fantastică plăcere de a povesti, oferă un splendid spectacol al naşterii unei opere. În fond, nu oricine, apelând la fantastic, poate să realizeze acea schimbare de regim interior, de pulsaţie. Şi nici nu poate oricine să apeleze la tăcere ca la un spaţiu vibratil purtător de mesaj, de undă de îndoială (de undoire , la Cioran), de alternanţă între zâmbetul (auto)ironic, iluminarea subită şi fantezia creatoare de arealuri populate. Pentru lectorul acestor lucrări se duce adevărata luptă cu demonii: erotismul, spaima şi ezitarea induse în pagini atrag cititorul, îl magnetizează, îi dau chip în lumea miraculoasă a logofanilor, în timp ce ironia îl îndepărtează. Şi atunci, din această rupere de sine, fiecare cititor îşi crează sub numele de Marcel propriul său demon. Şi propria sa diavoliţă îi aţâţă simţurile. Percepând diferit personajele, lumea miraculoasă a logofanilor se deschide: o întrepătrundere de universuri iau naştere, prind chip, în actul lecturii. Acesta este marele merit al lui Daniel Drăgan.

Adrian Lesenciuc (2005)

 

Excurs în Logofania

Dacă în modernitate ficţiunea – mintea care minte, cum s-a zis, construind astfel în afara a ceea ce fusese deja făcut şi aşezat într-o obştească recunoaştere – îşi propunea închipuirea de lumi noi – va să zică altele decât acelea deja numite şi statornicite - , în modernitatea târzie (sau în transmodernitate) ficţiunea îşi va propune altceva: închipirea de locuri pentru mai propria ei aşezare, altfel spus o locuire în înţelesul ei propriu, anume în vecinătatea impronunţabilului – e vorba, cu alte cuvinte, de universuri care, deşi fac parte din ordinea firească, ni se vor înfăţişa ca improprii, de nerecunoscut. Se ivesc acum acele ţinuturi stranii, ca Macondo în imaginarul realist-magic al lui Marquez, ca Vladia (cum ne avertizează Adrian Lesenciuc) în literatura lui Eugen Uricaru, ca (aş mai adăuga) Râpa Uvedenrode sau Isarlîk-ul barbiliene. Ca Arania, în scrierile mai timpurii, şi ca Logofania, la Daniel Drăgan.

Macondo, Uvedenrode, ca şi Logofania din Diavolul, aproapele nostru (Editura Arania, Braşov, 2005) ar fi, cu vorba aceasta a lui Ion Barbu, “generoase şi libere construcţii ale transcendenţei”. Ar mai fi, apoi, ca în pneumatica din Geneza biblică, şi o lucrare onomaturgică , adică de pronunţare, pe care matematicile o dezbat şi o statuează ca realitate teoretică încă din antichitate: a exista înseamnă aici, în termeni aristotelici, a fi gândit, iar un nume nou în univers e deopotrivă o existenţă nouă acolo. Dar Logofania lui Daniel Drăgan, ca şi celelalte ţinuturi aidoma, mai sunt şi universuri închise, mai precis, cum ar zice un Maurice Blanchot, locuri fără ieşire. Locuri în care – aci finitul şi infinitul necontenit jucându-se – e cu putinţă şi lucrarea diabolică. (O lucrare ce s-ar mai putea numi şi ianusiacă – Ianus, vechea divinitate italică, fiind un zeu al începutului şi sfârşitului, al intrărilor şi ieşirilor, e cel cu două feţe, adică bifrons , el plăsmuind şi cârmuind totul în univers.) Pentru insul măsurat, s-a spus, aşa cum e acesta din lumea noastră sublunară, toate aspectele firii (fiinţările) sunt determinate. Dar dacă într-o încăpere, într-o râpă, într-un ţinut mai larg, chiar într-un deşert, sever comensurate, îşi face apariţia insul nemăsurii, aceste spaţii devin incomensurabile, labirintice, deja infinite. În ele poţi să şi rătăceşti; să te rătăceşti, ca ispitit de o misterioasă şi neliniştită chemare.

În deschiderea cărţii, ca şi la capătul ei, dăm în Diavolul, aproapele nostru peste acest spaţiu – spaţiu literar desigur, pentru că, ne va convinge gândirea barthes-iană, literatura începe odată cu scriitura: ansamblu de ritmuri (le resimţim bine în textul remarcabil al lui Daniel Drăgan), ceremonial evident sau discret, o retorică de o speţă particulară ce exprimă evenimentul altfel decât îl exprimă rostirea naturală ; aici, prin urmare, în acest spaţiu, cum am spus şi cu altă ocazie, între real şi ficţional graniţele sunt suspendate, aci deja lumea naturalului este reînchipuită, căci – nu-i aşa ? - toate universurile vizibile sunt însoţite îm mai lunga ori mai scurta lor petrecere de imaginile lor interioare ce nu pot fi modelate în aspectele lor naturaliste. Iată aşadar acest fragment din spaţiul literar al Diavolului, aproapele nostru : “Este o zi cu soare generos, o lumină portocalie se aşează pe acoperişuri şi chiar pe plopii fără soţ de pe drumul Dopceanului. Soarele lunecă fără nicio grabă spre Aluniş. Dinspre Turzun vine o boare proaspătă cu miros de conifere mângâiate de vânt. Se uită în jos, către streaşina spre care urma să coboare, şi îi vede chipul. Este ea, adică i se părea că e ea. Îl priveşte în ochi. Îl priveşte cu ochii ei mari, negri, albaştri, verzi. Sau poate că spaima priveşte prin ochii ei strigători, ajută-mă ! i se pare lui că aude şi chiar aude, buzele ei rostesc desluşit chemarea. Dar asta s-a mai întâmplat odată ! îşi spune Damian şi înlemneşte pe creasta cu ţigle răscoapte, vechi de o sută de ani, gata să crape la cea mai mică atingere. Nu-şi dă seama dacă visează sau nu (...). Ochii mari, luminoşi îl privesc cu o disperare blândă. Trupul delicat, abia desprins din adolescenţă, pare că s-a ridicat din apă. O rouă proaspătă îi străluceşte pe umeri. De-ar fi lângă ea ar ridica-o într-o mână, însă este departe şi ea strigă, ajută-mă ! cu voce de înger, îşi zice el, dându-şi seama că nu a auzit niciodată un înger, dar dacă îngerii au glas, glasul lor aşa ar trebui să sune, cum sună glasul acestei femei care se zbate pe buza morţii, strigând cu voce stinsă, ajută-mă ! Întinde încă o dată mâna spre ea şi asta o încurajează. Cu o mişcare abilă, micuţa femeie zvâcneşte în sus. E ca un salt de felină...”.

Aici, se înţelege, realitatea naturală a îndurat şi s-a contopit cu realitatea teoretică, realitate a visului, a imaginarului; ea se exprimă acum fără rest prin acestea. Este o realitate fără ieşire, ca însăşi Logofania . În termenii cu care am operat mai sus, fiind închisă, ea este o realitate fără deschidere, fără întoarcere, este infinită. Reîncepi- spunea undeva Blanchot – înainte de a fi început: înainte de a fi săvârşit, repeţi ceea ce ai săvârşit, şi această absurditate ce constă în a te întoarce înainte de a fi plecat vreodată, sau a începe prin a reîncepe este secretul eternităţii ; dar, poate, şi miracolul devenirii. Începutul romanului lui Daniel Drăgan cu, aproximativ, aceeaşi întâmplare onirică descrie tocmai această situaţie paradoxală în care se înfruntă finitul şi infinitul, Diavolul, ca să parafrazez o spusă veche, se iveşte neaşteptat în paradoxuri: aci el creează nesilit ne nimeni, ca într-un joc de copii, lumi care, chiar dacă nu le aşteptam, vor deveni lumile ce ne vor absorbi şi, poruncindu-ne, ne vor conduce.

Ţinutul Logofanilor, invenţia literară a lui Daniel Drăgan, ne trimite la lumea fascinantă a etnopsihologiei şi imagologiei, scrie Adrian Lesenciuc în, probabil, cel mai complet comentariu la opera scriitorului – un eseu (tipărit în revista Aisberg ) ce ar putea să constituie nucleul unei exegeze, al unei monografii. Logofania este, apasă Adrian Lesenciuc, “un proiect etnopsihologic”. Logofanii ar fi, scrie el, un mixonim format din logos şi mocofani , sugerând astfel şi o paradigmă etnopolitică, cristalizată în special în postcomunism. Dar realitatea acesteia s-a iniţiat deja mai devreme, în comunism tocmai, ea conturându-se, am senzaţia, în unele dintre romanele lui D.R.Popescu, în acele topos -uri urbano-rurale (fictivul Pătârlagele, de exemplu), o mixtare a citadinismului cu rusticitatea coruptă, cu efecte de kitsch socioetnic. Astfel de mixonime malefice sunt, se înţelege, rezultatul observaţiei critice şi ironice a creatorului, criticismul salubru nefiind cu putinţă în absenţa eironeiei , a îndoielii şi interogaţiei. Intradevăr: numai ironia bine ţintită, întrebarea dreaptă (precum acestea din Diavolul, aproapele nostru ) izbutesc, iată, să decadă din demnitatea lor teoretică termeni ca logos (spirit, cuvântul făcător) şi phanes – luminosul, dar şi relevantul, sophos -ul elin ce evidenţia, la grecii vechi, apropierea de lumină şi de luminat . În cârciuma lui Werestoy din Logofania , dar chiar şi în biserica părăsită de păstor şi îndrumător, acestea – logosul şi phanes -ul – s-au prăbuşit aptere ca îngerul jumulit de pene în găinaţ, dintr-o naraţiune a lui Marquez. Dar şi aceasta e, totuşi, o devenire, ne avertizează cu voioşie critică şi umor romanul lui Daniel Drăgan.

Logofania drăganiană, ca să revenim, ca loc închis şi, prin aceasta, infinit, ne instruieşte totodată de relaţia omului muritor cu timpul – temporalul fiind şi el o iscusire diabolică. Undeva în carte scriitorul spune acestea a propos de un probabil sfârşit al locului şi al lumii, strivite, ca într-un coşmar, sub civilizaţia ce ruinează – dacă, fireşte, acceptăm că aceasta, civilizaţia, e şi graba de a intra în cronologie, în mersul timpului, care înseamnă totuşi apariţie şi scindare, apoi contenirea; zice aşadar într-o pagină personajul Miron Duţu, “ciripitor la Odioasa Instituţie”: “Iubite părinte (...) Plouă cu limuzine la noi în sat şi nu mai ai loc de ele, nici la budă nu poţi să mergi, că şi în curţile oamenilor, şi pe drumuri, ba chiar şi pe câmpurile unde se legănau valuri-valuri lanurile de grâu, chiar şi pe acolo zac depozitate şi ruginesc şi se fărâmă zdrobite unele de altele maşini pe care altădată ne-ar fi fost mai mare dragul să le vedem, să le mângâiem şi chiar să mergem cu ele, dacă s-ar fi putut. Oamenii au uitat să mai secere grânele, iarba se ofileşte în fâneţele necosite, şi pentru ca asta să nu rămână răul cel mai mare, o nebunie a venit să tulbure minţile sătenilor noştri...”. Această “nebunie” este, după priceperea mea, intrarea în timp, deodată cu evaziunea de la înţelepciunea şi sacralitatea locului. Nebunia semnifică aici: îmbierea, ispitirea timpului. (Nu, defel, ca în dramatica invocaţie goetheeană cu clipa chemată să stea pe loc penntru că e atât de frumoasă.) Fireşte, cum cred, nici spaţiul, locul nu-ţi asigură supravieţuirea; timpul însă, ştim aceasta bine, nu ţi-o va asigura nicidecum. Cu toate acestea, în chip paradoxal, numai locul îţi va garanta creşterea, mersul, deja deveneirea: devenirea ta ca ins, devenirea individuată.

Încă o dată, şi cu acest roman Daniel Drăgan e dramatic-ironic preocupat de condiţia umană, repunând în discuţie istoria omului în, încă, necunoscute căile ei.

A.I.Brumaru

 

 

 

 

Diavolul, aproapele nostru - de Daniel Drăgan

Cu un titlu şocant, Diavolul, aproapele nostru ne aduce în faţă imaginea şi mai şocantă a unui univers bine ştiut, dar radiografiat necruţător. Mefisto apare sub chipul unui simpatic stâlp de cafenea pentru a duce în ispită pe logofani , populaţia Logofaniei , cu care ne-am întâlnit deja în Ciuma boilor, celălalt roman de mare succes al braşoveanului nostru. Şi ce oferă Mefisto? El oferă totul! Este dispus să îndeplinească logofanilor orice dorinţă. Şi ce pretinde el în schimb? Absolut nimic! La prăvălia lui Mefisto totul este gratis . Vreţi plăceri? Vă dau plăceri! Vreţi putere? Vă dau putere! Vreţi maşini? Vă dau maşini! Şi le dă. Acest contract cu diavolul, temă clasică a literaturii universale şi chiar a literaturii populare româneşti (vezi Michiduţă, Stan Păţitul etc.) capătă la Daniel Drăgan conotaţii specifice universului nostru balcanic, unde idealul de viaţă ar fi mica învârteală, trai Neneacă şi - dacă se poate - muncă ioc.

Ce se întâmplă cu logofani când începe să li se dea totul gratis, când, dintr-un nevăzut corn al abundenţei se revarsă asupra lor “împlinirea tuturor dorinţelor”? Vă lăsăm să aflaţi citind cartea. Este o carte pasionantă, cu o fantezie surprinzătoare, scrisă cu satiră amară, cu un umor devastator, iar filonul filozofic, original şi profund, dă trăinicie acestei noi creaţii, capabilă să ne urmărească în gând, multă vreme după ce o citim. Un cronicar apreciase Ciuma boilor ca un adevărat vaccin: „ A nu o citi este ca şi cum nu te-ai vaccina în faţa celei mai mari maladii care a bântuit vreodată umanitatea! ” (Mircea Căprău) Aprecierea poate fi extinsă şi asupra romanului Diavolul aproapele nostru , roman „ ca o suliţă ascuţită şi subţire, aruncată cu mare forţă, tocmai dintr-un Asclepion îndepărtat al minţii şi sufletului”.