Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

 

 

DISCURS MISTIC   coperta: Horaţiu Manea 2 ediţii (reeditare în 2004)   10.00 RON Formular de comandă

Citiţi fragmente din carte Cuvânt înainte: Lumea ca viziune mistică (Niadi Cernica) Repere critice

ARANIA a editat în 1999 şi o versiune audio: Caseta de 90 de minute sau albumul cu 2 CD-uri. Discursul mistic este rostit de autor cu un fond muzical compus de Marius Ciulică si interpretat de cvartetul Arania. Cele doua CD-uri pot fi comandate prin Formularul de comandă (cu specificarea: CD) Preţul: 14 RON

 

 

 

Clipa de apoi (fragmente)

 

I.

C ând am plecat de la voi am luat înflorita câmpie şi livezile pline de roade rotunde trecând în memorie rostul şi creşterea lor fără să ştiu că din clipa aceea pentru mine vor dăinui

când am plecat de la voi am luat în tăcerea adâncilor nopţi siderale lumina rotundă a sânilor tăi fără să ştiu că numai tactilele gândului răsucit către ora plecării vor mai putea vreodată s-atingă acel dumnezeiesc relief

când am plecat de la voi prizonier voluntar al vitezei cu care m-am desprins de Pământ auzeam glasul tău desfăşurat ca o imensă modulaţie cosmică alergând după nava care pe neştiutele căi definitiv mă purta

când am plecat de la voi glasul tău făcând cercuri concentrice pe suprafaţa tăcută a cerului negru aşa cum pe lacul liniştit un copil cu o piatră aruncată-n oglindă descătuşează văluritele rotundele unde glasul tău venea după mine sporindu-şi nebuneşte iuţeala s-ajungă să mângâie ca un viers de sirenă

nu pleca! ...nu pleca! ...nu pleca!

să înduplece pânzele corăbiei mele stelare timpanelor mele asemeni întinse şi dornice să-ţi capteze mesajul pe care-l lua în căuşul memoriei fără a-i urma înţelesul

nu pleca! ...nu pleca! ...nu pleca!

în cardinala secundă care a separat veşnicia ca un ecuator universul în cardinala secundă când am plecat de la voi să număr nevăzutele porţi ale trecerii mele spre moarte glasul tău era tremur de frunză clipocit de izvor freamăt de mânz dezlegat în câmpie sunet de iarbă pe buzele coasei vin rubiniu picurând în pocale boare de vânt peste curţile-ncinse de nemiloasele arşiţe

glasul tău era zvon de ciută în rariştea fagilor chemare ce urcă asemenea sevelor în tulpinele vii să explodeze apoi în culorile sângelui glasul tău era strigătul ultim al vieţii

nu pleca! ...nu pleca! ...nu pleca!

el vibra în membranele sufletului meu şi sufletul se zbătea înlănţuit de mult mai severe porunci.

III.

M i-am pus în memorie tot ce-am ştiut mai frumos cântecul cântecului cântarea cântării flautul de dor şi de os

ordinea mare şi ordinea mică a lucrurilor nu mi-au strivit în uitare tulburătoarea chemare

mugurul vieţii roua limpede a dimineţii - lacrimă după zburdalnice jocuri de noapte din livezile coapte cerul cu lună şi flaute nepieritoare în mine se-adună

uneori nu mai ştiu cine sunt şi ce vreau sunt o pasăre zburătoare sau o furtună aripă pierdută de un înger căzut în fântână amnar scăpărat din uitare buzdugan în prăvălire aspru şi greu

sau poate numai ecoul unui cântec al meu...

IV.

A poi,

proiectat în abisul de spaimă al nopţilor veşnice am uitat să aud glasul tău şi strigătul disperărilor noastre şi am început să număr nevăzutele porţi ale trecerii mele spre moarte

pixul şi rigla fizicianului abacul lui electronic îmi arătaseră cu mult înainte sfera imensă a lumii cum se contractă şi uimitoare devine mai mică decât propriul ei centru

căzută prăbuşită spre miezul imaginat şi real al imensităţii galaxia se răstoarnă simetric în ea materia se despleteşte în alte răsfrânte şi multiplicate neziceri cerul îşi reface desenele în interiorul nevăzut al substanţei dincolo de particulele cele mai fine care la rândul lor şi ele compun marele cosmos pentru cosmosul mic pe care nesfârşit îl conţin

pixul şi rigla fizicianului abacul lui elctronic îmi arătaseră demult formula acestor prăbuşiri şi explozii compunerea şi descompunerea cosmică a materiei dar niciodată nu mi-am imaginat că le voi privi ca pe un spectacol galactic fiindu-mi dat să particip la el

VII.

[…….] ...

XI.

Există o înţelepciune a sedimentelor care acumulează răbdătoare milenii şi le ţine presate ca-ntr-un ierbar filă cu filă până la noi aşezări rânduite de focuri ulterioare

există o cuminţenie a pietrelor care se mişcă încet foarte încet pentru a nu face să tresară de spaimă gândurile mereu bănuitoare ale omului pentru a nu pune pe fugă sunetele mici care le înconjoară

există un sentiment al rocilor o simpatie a lor unele faţă de altele atunci când alcătuiesc înfăţişări trainice peste care acceptă privirile tale posesive ca şi când ţi-ar permite să le adori să le apropii să-ţi asumi culorile şi vârstele lor ce se adună şi se recompun în vârstele tale

există şi un sentiment al rocilor faţă de om şi unul al omului faţă de realitatea răbdătoare a rocilor

ele pot fi auzite la ceasuri de linişte mare când glasul omului şi glasul pietrelor se unesc în neauzire ca o taină fără sfârşit ce se adună în sine pentru că tot ce există în afară de ea şi de Dumnezeul care le-a creat le este lor de prisos

există sentimente care trec peste noi

vin de departe şi se duc dincolo de clipele noastre părelnice sentimente care leagă văzutul cu nevăzutul şi modesta tăcere a munţilor cu neiertătoare stihii

există sentimente cu nume frumoase date de om în cunoaşterea sa

şi sentimente care n-au nume proprii pentru că numele lor este unul singur

numele Celui ce le-a creat

XIV.

L a sfârşitul mileniului doi după Hristos ţăranii din satul Bogata şedeau în biserica lor de piatră roşcată aşezaţi ca pentru o veşnică dăinuire în jilţurile mari de stejar încrustate cu legende biblice ca nişte faraoni şedeau tăcuţi şi eterni fiecare cu jilţul său fiecare cu legenda lui biblică de puteai crede că sunt puşi acolo ca paznici ai unor mistice tâlcuri săpate adânc în tăria lemnului nepieritor

mândri şi demni şedeau ţăranii din satul Bogata asemenea sfinţilor din fresca absidei şi chipurile lor arătau că veşnicia nu-i înspăimântă că nu se tem de nimeni şi de nimic

fii ai lui Dumnezeu iubiţi de Dumnezeu puşi acolo pe tronurile lor împărăteşti de însuşi Creatorul Suprem

părintele Cândea arătase patriarhului din vremea aceea desenele acelor jilţuri cu legende sculptate

- nu sunt strane de ţară a strigat patriarhul ca de o impietate cutremurat astea sunt tronuri împărăteşti!

m-am dus apoi în satul acela să-nvăţ purtarea şi puterea credinţei

i-am văzut pe ţărani cum înfig plugul în brazdă netulburaţi de stihiile lumeşti trecătoare convinşi că ei sunt acolo de când lumea şi cât va fi lumea ogorul şi plugul vor fi ale lor

fii ai lui Dumnezeu iubitori de dreptate neînfricaţi peste coarnele plugului neînfricaţi în stranele lor de stejar ca nişte faraoni ai creştinătăţii convinşi că ei or ţinut fusele când Demiurgul o ţăsut veşnicia în satul acela al lor!

XX.

Şi prinţul acela danez căta în găvanele goale din care privirea bietului Yorick plecase de mult

covârşit de-ndoială şi de logica tristă a celui de al treilea exclus nu găsea alt răspuns la-ntrebare decât o altă-ntrebare tânjind după iluzia somnului fără sfârşit în care nimeni şi el mai ales nu s-ar fi putut niciodată încrede

să dormi să visezi

vărsată-n veşnicia stelară materia visului nu are nimic din ce nu a fost frământare a clipei trăite şi clipa trăită se dilată peste marginea somnului dincolo unde e numai atâta cât fiecare a creat pentru el

dincolo!

unde nu sunt două destine la fel

să dormi să visezi

muşcat de ispitele morţii liberat de poverile trupului păgubit de fericirea deşartă să dormi să visezi

dincolo

dincolo de rodul strădaniei tale de sporul fiului şi al trecerii prin paradisul şi infernul terestru neascultător al poruncii divine să te smulgi din carcasa de carne şi os mai înaintea chemării şi să alergi furişat prin porţile deschise pentru alţii un evadat din chingile clipei spre libertăţile desăvârşite ale veşniciei nerostind vorba pe care nimeni nu a cerut-o dar multora le-ar fi fost de folos

şi bucuria credinţei s-o lepezi nerăspândită în lume ca pe o sămânţă pe nedrept condamnată la nerodnică soartă

ca să dormi să visezi?

să visezi tocmai nerodnicia bobului de grâu şi netămăduirea rănilor sufleteşti de care Domnul ar fi vrut vrednic să fii

să dormi să visezi

seminţele neduse la fruct cu zeii aceia timizi gemând nenăscuţi în împietrirea de gluten şi amidon cântecele strivite pe corzile harpei înainte de a se fi iscat în aşteptarea cuminte şi tot ce-ar fi putut să se nască şi nu s-a născut din făptuitoarea cunoaştere a Domnului Dumnezeu

să dormi să visezi

oamenii fug disperaţi către moarte cu o lăcomie devoratoare

tu, fiule

trăieşte încet

când iei în braţe trupul iubitei ia-l pentru totdeauna aşa-l vei găsi dincolo de pădurea zilelor tale şi dragoste mare te aşteaptă acolo netulburată în veci ca aceea pe care tu însuţi ai ştiut să o dai

tu fiule trăieşte încet dăruieşte-ţi fiecare bătaie de inimă fiecare gând şi tot ce atinge braţul tău fă dar pentru fiinţa iubită

nici un bănuţ care-ar putea semăna bucurie nu-l lăsa necheltuit pentru iubirea supremă care dincolo te-aşteaptă luminată de harul dumnezeirii

şi vorbele

atenţie mare la vorbe

atenţie

când vorbeşti fii stăpânit de o grijă întreagă fiecare vorbă a ta trece de nori fiecare vorbă a ta trece-n spaţiul galactic vibrează-n sori şi planete iar când tu însuţi vei veni între stele

vei fi nevoit s-o auzi

XXI.

C ând cei ce mă iubeau pe planeta flămândă unde mi-a fost dat să mă nasc strigau după nava stelară ce mă ducea către galaxiile morţii

nu pleca! nu pleca! nu pleca!

glasul lor era glasul iubirii dar voia plecării nu de ei hotărâtă era o poruncă divină semn că timpul ce-mi fusese generos dăruit pentru gestul tămăduirii celor nefericiţi pentru cântecul ce altora le era dătător de putere pentru cuvântul înzestrat cu harul zidirii

timpul dăruit mie

luase sfârşit

Înainte de moarte trebuia să-mi umplu cu dragoste sufletul şi plămânii şi pântecele şi muşchii braţelor şi palmele şi totul trebuia să fie numai dragoste

să-mi umplu cu lăcomie şi buzunarele şi-n pumni şi-n dinţi să iau cu mine cât mai multă iubire cât mai multă şi adevărată iubire singura avere ce poate fi trecută uşor peste vămile morţii

târziu am aflat şi firave erau braţele mele şi sufletul deja obosit

paşii tociseră cărări neumblate viforul se zbătuse în pletele mele o sută de ani spinii stepelor sterpe îmi sfâşiaseră tălpile setea îmi uscase plânsul şi glasul

arşiţe şi întunecate zguduiri îmi apăsaseră umerii

dar ochii

ochii continuau să vadă minunile Domnului şi gustul iubirii nu m-a părăsit niciodată

slavă Ţie Bunule slavă Ţie!

mă doare azi floarea pe care n-am dăruit-o cui merita şi cuvântul pe care nu l-am rostit cuvântul cu care aş fi putut lumina o privire cu care aş fi bucurat un copil cu care aş fi fericit o femeie cu care aş fi mângâiat jalea unui sărac

mă doare cuvântul pe care nu l-am rostit şi durerea aceasta e plata mea partea mea de infern pentru păcatul ce s-a făptuit prin nefacerea binelui cu care tu Doamne m-ai dăruit!

mă doare jocul nejucat

că este ca un dar frumos pe care l-am lăsat să-mi cadă din mână ca un fruct al dumnezeirii pe care l-am lipsit de cuvenita cinstire şi l-am lăsat nevolnic să lunece să putrezească în iarba sălbatică a nimănui

dar tot ce-am iubit

puiul acela de om zborul de ciută fulgerul păstrăvului în limpezimea izvorului foşnetul frunzelor nimbul roşcat al norilor în amurg zbuciumul neostoit al oceanului şi freamătul de zeitate flămândă al femeii

toate

mi-au luminat clipa şi clipa aceasta o vărs în veşnicia pe care mi-ai dat-o şi veşnicia se umple cu o singură clipă

Doamne,

aceasta e marea Ta bunătate!

voia Ta Doamne

mă străbate de la un capăt la altul al lumii de la un capăt la altul al fiinţei de la un capăt la altul al memoriei de la un capăt la altul al uitării de la un capăt la altul al durerii din care ţâşneşte ca o fântână veşnică iezerul speranţelor împlinite

voia ta Doamne

străbate ca un ax universul şi coboară din galaxii în abisul mateiei până dincolo de jocul protonilor făcând şi desfăcând atomii şi asemeni lor împărăţiile mugurii pomilor împerecherea melcilor fotosinteza

statornicia legislativă a stupilor de albine a termitelor a stolurilor de păsări călătoare invazia algelor dansul nupţial al păunilor iureşul nestăvilit al miliardelor de specii de viruşi

armonia ecosistemelor

cântecele harpistului şi culorile din paleta fâlfâitoare a fluturilor

toate sunt voia Ta!

voia Ta Doamne veghează asupra războaielor şi le istoveşte asupra ciumelor şi le stinge asupra iubirilor şi le dă tinereţe

voia Ta Doamne veghează asupra păcatelor mele şi mă saltă pe mine păcătosul deasupra lor lăsându-mi deschise ferestrele mântuirii

nimic nu e mai frumos mai cuprinzător şi mai bun decât voia Ta Dumnezeule!

ea e binele binelui bunătatea bunătăţii mintea omenească nu concepe ceva mai perfect mai frumos şi mai bun decât voia frumuseţii şi perfecţiunii Tale Dumnezeieşti

facă-se voia Ta Doamne precum în cer aşa şi pre pământ

XXXI

P lecând de pe Terra lăsam în urmă glasul tău chemător

nu pleca!... nu pleca!... nu pleca!

plecând de pe Terra luam în spaţiul veşniciei îmbrăţişările tale vârstele iubirilor noastre buchet în veci trăitor Doamne cât de multă bucurie mi-ai dat şi cât de multă bucurie am părăsit pe pământ

netrăită

[….]

 

 

 

REPERE CRITICE

"Daniel Drăgan a marcat profund şi definitiv evoluţia literaturii noastre din ultimele decenii prin activitatea sa în domeniile prozei, poeziei, jurnalisticii şi producţiei editoriale. Este un autor mereu prezent în conştiinţa publicului de cele mai diferite orientări estetice ca mare animator şi organizator al vieţii literare, dar mai ales un entuziast încredinţat că imanenţa şi transcendenţa cuvântului fac lumea mai bună. Numeroşi scriitori din câteva generaţii, cunoscuţi prin faptul că opţiunile lor în cele mai variate domenii ale spiritului sunt profund diferite, au beneficiat de dăruirea totală a lui Daniel Drăgan în serviciul valorilor care ne unifică pe toţi.
Clipa de Apoi confirmă admirabila sa evoluţie literară, amintindu-ne că o adevărată existenţă umană este, în conformitate cu străvechile legi morale ale românilor, o proexistenţă. Găsim în această carte o poezie reflexivă, inspirată de marile întrebări ale omului de azi şi dintotdeauna, o bunătate învăluitoare care ne cucereşte de la prima lectură, dar mai ales o atitudine religioasă plină de sfială în raport cu misterele existenţei.
Este o poezie de mare densitate ideatică şi metafizică, realizată de transfigurări diafane ale realului şi ca o succesiune de simboluri ale sacrului capabile să catalizeze în noi şi să întreţină cele mai înalte aspiraţii spirituale. Poeţii şi teoreticienii literari care au vorbit de lirica de concepţie Die Gedanken Lyrik - ar putea fi mulţumiţi de modul cum Daniel Drăgan înţelege să ilustreze azi înaltele şi severele lor exigenţe estetice.
Mihail Diaconescu (1999)

Discursul mistic Clipa de apoi e un exemplu rar de poezie religioasă, în care fervoarea e asumată deopotrivă solemn şi intim. Avem în el deplina mărturie a credinţei şi suprema îndrăzneală a unei viziuni noi şi sincere.daniil Drăgan s-a retras în lume pentru a ajunge la Dumnezeu.
Niadi Cernica (2000)