Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web edituraarania.arania.ro

 

ROMAN coperta: Horaţiu Manea   10.00 RON Formular de comandă

Citiţi un fragment din carte Repere critice

 

 

 

 

 

 

Ciuma bolilor (fragment)

 

Capitolul unu

Ciuma boilor a intrat în sat pe Drumul Dopceanului, cu trei săptămâni înainte de Sfântul Ilie, pe când soarele uscase izvoarele, secătuise iazurile, iar târâtoarele – salamandrele, şerpii, râmele – ieşeau de sub pietre şi de sub mărăcini, gonite de uscăciunea de dedesubt, căutând sălaş mai umed, umblând smintite de secetă până mureau, uscându-se în drumurile lor fără salvare. Pe potecile prăfuite rămâneau pieile scorojite, strivite sub copitele vitelor care şi ele se uscau şi se descuamau fărâmându-se. Primele semne ar fi trebuit să-i sperie pe logofani, sa-i facă mai precauţi, însă o încredere mioapă în destinul lor pus la adăpost de pronia grijulie îi făcea să ignore avertismentele naturale şi chiar să se amuze de semnalele al căror sens nu se străduiau nicicum să-l desluşească.

A fost mai întâi un curcubeu ciudat care-şi proptise coarnele pe Dealul cu Plopi şi pe Măgura Neagră, când se ştie de când lumea că un curcubeu adevărat se reazemă cu un corn pe Colţul Ciutei şi cu altul pe Vârful Galben, şi asta n-ar fi fost mare minune, dar curcubeul s-a produs fără pic de ploaie şi chiar fără nor, adică un curcubeu din senin, dacă a mai văzut aşa ceva un om de la facerea lumii şi până acum. Logofanii s-au minunat, au zis uite, mă, ce chestie, să juri că e curcubeu! şi chiar era curcubeu, numai că ei nu aveau ochi să vadă şi nici minte să judece. Dumnezeu ne zâmbeşte, a zis Costică Alexe, frecându-se la ochi să vadă mai bine. După cum e pus curcubeul, ne zâmbeşte însuşi dracu', a ţinut să completeze Lukas.

La vremea când ar fi trebuit pusă-n pământ sămânţa cucuruzului, s-a stârnit un vânt cu fluturi mărunţei care-ţi intrau în ochi, în urechi, în gură şi aveau un gust clocit, numai bun să-ţi provoace scârbă. Câteva zile mai târziu a fost surprins dincolo de pălanul morarului bătrânul satului, Moş Chivu-Flit, adică pe el în chema Mişu Chivu, dar fusese poreclit Flit pentru că avea o pompă cu zemuri otrăvitoare, numai bune de stârpit muştele de prin bucătării şi moliile de prin culcuşurile lânoase. La peste o sută douăzeci de ani, cât pretinde el că ar avea, moşul a fost găsit dincolo de pârleazul iazului cu pantalonii în vine, călărind o vădană focoasă, Fira Surului, pe care flăcăii încă nu izbutiseră s-o mulţumească. Moşul se gândise să-ncerce şi el. Logofanii l-au luat cu huo, adică tocmai tu să faci asta, boşorogu' dracului! dar s-au găsit şi unii care au zis lasă-l, mă, că poate aşa o fi scris, să spele un moşneag ruşinea satului.

N-a trecut mult timp şi, la sorocul când ciobanii trebuiau să trimită primele putini cu brânză de la oile duse-n păşune montană, în sat au ajuns vreo şaizeci de piei de oaie, toate zdrenţuite, cu vorbă de la stână că lupii şi-ar fi făcut de cap şi adio brânză. S-au mai întâmplat la vremea aceea şi nişte tehno-minuni, aşa le botezase Savu Alexe, ăl de vede peste tot numai ozeneuri. La casele cu număr par au început într-o seară să clipească becurile, adică se stingeau şi se aprindeau de parcă cineva s-ar fi jucat la întrerupător. Nu se juca nimeni şi era de mirare că numai la casele ale căror numere erau cu soţ. În seara următoare au clipit becurile de la numerele fără soţ şi tot aşa vreo săptămână, când unele, când altele, fără ca specialiştii de la Electrica, veniţi cu aparatură de măsură şi control să poată detecta vreo anomalie. Fenomenul a dispărut aşa cum apăruse, fără nici o explicaţie, şi tot aşa a apărut altul. Pe ecranul televizorului de la Misici din casă (că nu era televizorul lui, ci al concubinei sale, telefonista), în timpul unui meci de fotbal, a apărut chipul lui Moş Chivu-Flit făcând şugubăţ cu ochiul şi zicând: cu-cu! Nimeni n-a vrut să creadă, nici chiar cei care văzuseră cu ochii lor, aveau impresia că li s-a părut, că a fost o halucinaţie. Dar în seara următoare fenomenul s-a repetat chiar la televizorul cu antenă parabolică al lui Werestoy, pe când clienţii de sub umbrar priveau pătrunşi de interes un concurs de frumuseţe de la Miami. S-a ivit tot aşa chipul zbanghiu al moşului care a făcut cu ochiul şi a zis: cu-cu! Toţi cei de faţă şi-au lăsat paharele şi sticlele de izbelişte şi s-au năpustit acasă la Moş Chivu-Flit să dea ochi cu el, cel adevărat, şi să vadă cu ochii lor ce şi cum. Moşneagul era la privată şi se văita că e constipat de două săptămâni şi-l dor hemoroizii. Nimeni nu mai înţelegea nimic.

Toate astea, venite ca o avalanşă de minuni necurate, ar fi trebuit să-i zgâlţâie pe locuitori, măcar atât cât să le trezească grijile adormite, să-i sperie şi să-şi afle rostul de a se feri, cât mai era încă timp, din calea altor nenorociri ce începuseră să-i caute. Şi nu s-au speriat ei nici când a năvălit în bătătura Werestoyului un guzgan cu botul umflat, cu o guşă mare cât varza, ce se umfla şi se dezumfla după cum gâfâia rozătorul. Oamenii se adunaseră la cazanul de fiert horinca şi comentau învrăjbiţi pe tema numărului de fumuri la care se produc mărgeluţele pe marginea interioară a paharului. Turcu o ţinea morţiş că, cu cât este mai tare licoarea, cu atât sunt mărgeluţele mai multe şi mai stăruitoare. Turcul nu era turc, era şi el de-o naţie cu ceilalţi, însă neamul lui fusese poreclit aşa, porecla s-a transformat în nume şi acum atârna de gâtul lui ca o podoabă ceachiră. Când spunea şi el ceva, consătenii nu-i dădeau crezare, nu-i dădeau dreptate nici când o merita şi nu-l credeau nici când bietul om grăia adevărul. Acum însă chiar că nu prea era adevărat ce zicea el, pentru că vechii producători de horincă – pasămite mai ştiutori – susţineau că numai la cincizeci de fumuri se fac mărgeluţe, cincizeci, nici mai mult, nici mai puţin, şi tocmai atunci a năvălit printre picioarele lor guzganul. Venea dinspre grajdurile în care bivolii încă mai primeau la ieslea uscată câte un sfert de vadră de tărâţe, uite-l, mă! Mica jivină s-a izbit de piciorul Turcului, apoi a sărit peste surcelele de la gura sobei, a trecut printre picioarele Savului, a dat să intre sub o laviţă părăsită şi s-a întors. Parcă uitase ceva, parcă nu mai ştia unde a plecat. Guşa i se umfla şi i se dezumfla, semn că vietatea respira grăbit. Werestoy a pus mâna pe-o rangă, cu care făcuse pârghie să ridice cazanul, a prins fierul şi a vrut să lovească jivina, dar a înţepenit aşa, cu fierul ridicat. Guzganul s-a uitat în ochii lui şi a început să amuşineze, mişcându-şi mustăţile. S-a aşezat cu burta pe pământ şi a stat încremenit, odihnindu-se. Zât! a făcut Savu, să-l sperie, şi a izbit cu bocancul într-o butie goală, dar guzganul nu s-a speriat. A zvâcnit un pic pe loc şi nu s-a mai clintit. Cineva a luat un băţ şi a încercat să-l întărâte. Dă-i ceva să bea, i-o fi sete, a mârâit Lukas. Cel cu băţul a început să-l gâdile, apoi l-a întors cu burta în sus. Guzganul mişca din picioarele subţiri, ca un gândac răsturnat, şi logofanii se amuzau zgândărindu-l. L-au răsucit iarăşi, ca să poată umbla. El a făcut câţiva paşi mărunţi şi istoviţi. Un glumeţ i-a turnat horincă pe bot. Vietatea a strănutat. Nu-i place, mă, nu-i place, vrea mărgeluţe. Turcu a zis să-l lase în pace, să vedem unde-ar vrea el să se ducă. Nu vrea nicăieri, a zis Lukas, e nehotărât. Dă-i la cap şi gata! a decis Savu, simţind că hârjoneala se prelungeşte prea mult. Oamenii l-au mai privit un timp în tăcere, aşteptând de la prizonierul lor un semn, şi semnul nu venea. Ăsta vrea să moară, mă, vrea să moară şi nu ştie cum.

Trei zile mai târziu a năvălit pe uliţa satului un taur imens. Nu ştia nimeni al cui este pentru că nimeni nu avea un taur atât de mare. Peste spinările logofanilor a trecut un vânt rece. Întâlnirea cu taurul a rămas de pomină şi multă vreme cei şapte bărbaţi care l-au văzut n-au îndrăznit să povestească nimănui întâmplarea, necum să descrie înfricoşătoarea vietate. A trebuit să se întâmple apoi alte şi alte lucruri de spaimă şi fapte dincolo de fire, a trebuit să vină şi să treacă peste sat, cu întregul ei convoi de nenorociri, ciuma boilor (şi a vacilor, deopotrivă!) până când cei şapte, unul câte unul, au prins grai şi au început să povestească, fiecare altfel, cele văzute. Cei şapte erau, în ordinea intrării în scenă, următorii:

Misici , agent veterinar, priceput la cai, vaci, oi, boi, dar şi la oameni, cel mai informat logofan, aducătorul de veşti. Căsătorit nelegitim cu telefonista şi prezent întotdeauna acolo unde se întâmplă ceva.

Werestoy – băcan şi cârciumar, atent la cum funcţionează pe plan local legea cererii şi a ofertei, investitor precaut, proprietar al unei antene parabolice TV cu care momeşte pe concetăţeni sub umbrarul grădinii sale de vară să vadă „posturi străine” cu emisiuni deşucheate şi să guste ispititoare licori alcoholice. Când cârciumarul se uită după fâşneţele filiforme cu buricul gol, consoarta – grasă şi cu mustăcioară neagră peste buza de sus – închide cu discreţie ochii.

Peter Lukas , fost preşedinte de colhoz, fost şef de depozit la Forestiera, apoi iar preşedinte de colhoz, agricultor, proprietar a cincizeci de ovine, zece porcine, şase cabaline şi soţ nărăvit al Rosei, nevasta-trompetă, dotată cu glas de patru mii de decibeli, auzibil de la un capăt la altul al satului. Lukas e „liber cugetător”, nu merge la biserică, fumează ţigări cu filtru şi bea pe datorie. El zice că pe vremea comuniştilor era mai bine, că se dădea televizor color şi butelie numai la ăia de meritau, nu la toată prostimea.

Laie Turcu , stupar, spiţer de ocazie şi fost viitor meteorolog – adică a făcut un curs de şase săptămâni şi urma să fie angajat operator la staţia meteorologică, dar staţia nu s-a mai înfiinţat şi el s-a întors la stupii săi, la cei care-i mai rămăseseră, pentru că vânduse mai mult de jumătate în aşteptarea jobului meteorologic. E însurat cu Maria-Magdalena, o femeie tăcută, care umblă cu capu-n pământ de ruşinoasă ce e, dar este pofticioasă. Anul trecut a prins-o bărbată-su în grajd, giugiulindu-se cu cine? Tot cu Moş Chivu-Flit, ăla de se giugiuleşte din când în când şi cu tânăra vădană Fira Surului. Turcu n-a bătut-o, i-a zis doar mai dă-te şi la bărbaţii în putere, că dacă te puneai sub unul mai tânăr ca mine nu-mi părea rău, dar sub boşorogul ăla flecar, mă umileşti. Sudalmele n-au potolit-o, pentru că numai cu o săptămână înainte de apariţia taurului turbat, bărbată-su a prins-o iarăşi cu acelaşi moşneag, în acelaşi grajd, molfăindu-se în aceeaşi iesle cu fân, lângă bivolii care priveau îngăduitori. De data asta, încornoratul n-a mai zis decât iapa dracului, fă ce vrei! Are cu ea doi copii şi mai are în sat alţi doi, cu alta, la care-i dă pensie alimentară. Despre ce face nevasta lui nu este din cale afară de curios, dar altfel e o fire iscoditoare şi mereu are ceva de zis. Mai ales când e vorba de corupţia funcţionarilor publici. Lae Turcu este interesat de politica mondială şi speriat de perspectiva globalizării. Poartă blugi şi e abonat la revista Plai cu boi .

Savu Alexe a urmat liceul seral, dar s-a-mpotmolit la bacalaureat. Pasionat de OZN şi literatură science fiction , scrie fel de fel de articole la ziare şi reviste. Nu-l publică nimeni. Crede că este persecutat pentru că nu are pile şi redactorii sunt corupţi. La un concurs radiofonic de ufologie a primit ca premiu un ceas deşteptător. A scris o nuvelă SF intitulată Amorul quasarilor. Părintele Râureanu, singurul care i-a citit-o, i-a spus: măi, Alexe, tu ai fantezie cu carul, mă, dar n-ai minte deloc.

Mitu Roth , morar fără moară, venit de prin părţile dunărene cu mici afaceri comerciale, vânzând ici, cumpărând dincolo, s-a însurat cu o săsoaică de la care a luat numele şi religia, sperând să ia cândva şi moara, dar n-a mai apucat, că i-au luat-o comuniştii înainte şi el a trebuit să slujească drept motorist până la epuizarea tehnică a utilajelor. Are un fiu vitreg în Australia. Primeşte cărţi poştale ilustrate, iar la Crăciun câte o sută de dolari. Mai are trei fiice descurcăreţe care nu-i dau bătaie de cap. Una dintre ele a absolvit facultatea de ştiinţe economice şi a lucrat doi ani la oraş. Acum stă mai mult pe la şosea. Face semn cu mâna şoferilor de TIR, le zâmbeşte şi se plimbă cu ei. Mitu Roth este aproape nelipsit sub umbrarul de la cârciuma lui Werestoy. Bea acolo rachiu de caise şi fumează ţigări fără filtru, aprinse întotdeauna de la bricheta altuia.

Miron Duţu , celibatar convins, este înalt, brunet şi joacă popice. Anul trecut a câştigat la Pronosport zece mii de lei, cu care a mai cumpărat un bilet. Cu acela n-a mai câştigat nimic. Om vesel şi repede săritor la treburi care nu-l privesc, mereu doritor să dea sfaturi de care nimeni nu are nevoie şi generos când e vorba de avutul altuia. Este oricând gata să vorbească orice cu oricine, fapt pentru care i se mai spune şi Trăncănici. S-a înscris la Martorii lui Iehova, dar numai patru săptămâni, că l-a certat părintele Râureanu. I-a zis că este sectar. El n-a ştiut în ce sens pretinde părintele că el este sectar şi s-a ruşinat. După care s-a întors la biserica strămoşească. Buda lui este căptuşită cu femei goale de prin reviste. Lumea zice că a fost ciripitor, adică informator la securitate, însă el se jură că nu.

Aceşti şapte logofani au fost surprinşi de eveniment în centrul satului, la locul unde se termină Uliţa Gării şi începe Drumul Dopceanului, colţ cu Suişul Brazilor şi Uliţa Morilor. Adică la un loc de răscruce, care adună în cele patru colţuri cele patru instituţii fundamentale, fără de care satul n-ar mai fi ceea ce este: primăria, biserica, şcoala şi cârciuma. Iată primele lor relatări. Zic primele, pentru că, pe măsură ce timpul trece, fiecare îşi mai aminteşte câte un detaliu sau uită altul, aşa încât în anul următor, portretul taurului nu va mai fi acelaşi.

Misici : Eram călare pe motoretă, mă oprisem la uşa crâşmei să-l anunţ pe Werestoy că au telefonat ăia de la depozit să restituie ambalajele, altfel nu mai primeşte marfă decât la schimb. L-am strigat, şi el a ieşit în prag. Tocmai atunci am auzit în spatele meu ropot de copite şi am crezut că vine garda financiară. Dar nu era garda. Este un cal, mi-am zis eu, crezând că se apropie cineva călare. Zgomotul a crescut. Este un armăsar, mi-am zis. Dar zgomotul a crescut şi mai mult şi mi-am dat seama că sunt mai mulţi cai, sau că e altceva şi am dat să mă întorc. Atât am avut timp, să trântesc motoreta în drum şi să mă arunc pe uşa cârciumii înăuntru, la adăpost.

Werestoy : I-am văzut coarnele şi m-am speriat. Treceau de streaşina bisericii. Şi între coarne se învârtea, ca sfârleaza, un glob. Nu era o stea, era un glob violet, un fel de balon cu fumuri albăstrii în care se vedeau uliţele satului până dincolo de postul de jandarmi şi chiar chipiul plutonierului pe când juca table cu stagiarul. Dihania se năpustea spre noi ca o vijelie. Când a pus o frână, a stârnit nori de praf, şi în aer s-a răspândit miros de ferodouri arse. Am vrut să trag oblonul, dar nu mai era timp. Prin ceaţa tulbure l-am zărit cum se cabrează, pune botu-n pământ, stă o clipă aşa, scoate un fum negru pe nări şi înfige cornul în motoreta lui Misici pe care o saltă cum ar sălta o jucărie. A dat cu ea de pământ. Roţile s-au făcut opt. Adică optzeci şi opt, că erau două. Tocmai atunci a pleznit şi balonul dintre coarnele lui. S-a spart ca o băşică de viţel, ca un balon de săpun. A împroşcat cu stropi zidurile caselor şi ferestrele.

Peter Lukas : Avea şase picioare. Le-am numărat: Şase. Copitele erau de-o juma' de metru. Groase şi negre. Ziceai că sunt cizme îmbumbate şi parcă aveau dâre verticale, de puteai crede că sunt şireturi. Scurmau ţărâna drumului şi scoteau scântei. Greabănul era mai gros decât burta şi tremura. Sub burtă avea nişte fudulii, domnule, cum să zic, să mă ierte doamnele aici de faţă, nişte coaie, adică nişte testicule vreau să zic, mai ceva decât pepenii. Şi ce sabie roşie se ivea dintre ele, ce sabie, domnule, nu vă mai spun! Fenomen mondial. Păcat că n-am avut aparatul să-l pozez.

Laie Turcu: Nici vorbă de copite. N-avea deloc. Erau căzute. Şi coarnele se fărâmau de parcă erau din cenuşă. Cioturile picioarelor sângerau. Şi erau patru, nu şase. Curgea din ele o zeamă galbenă, un puroi amestecat cu sânge. Muştele şi tăunii îi scobeau carnea şi el suferea. Mişca din picioarele ciunte să se apere şi n-avea cum. Ochii îi erau roşii, bulbucaţi şi lăcrimau. A strănutat o dată şi parcă a împroşcat cu gloanţe. Erau dinţii care i-au zburat din gură şi au spart geamurile la case şi au făcut găuri în tencuiala zidurilor, se poate vedea. Îi curgeau balele continuu, ca dintr-un jgheab, şi plângea. Plângea ca un copil.

Savu Alexe : Unii zic că s-a arătat de pe Drumul Dopceanului, dar nu-i aşa. L-am văzut cu ochii mei venind pe Uliţa Morilor. A ieşit din apă, din iaz, altfel cum? Nu avea nici fir de păr, nici pene. Am crezut că e spân, dar nu era. Avea solzi. Doar solzi. Tot trupul lui era acoperit cu plăcuţe metalice. Aşa am văzut eu la televizor o fiinţă galactică. De motoretă nu ştiu nimic. Nu era acolo. Poate că nici n-a fost. Ştiu că taurul s-a ridicat în două picioare şi a scos un sunet groaznic. N-am desluşit cuvintele. Parcă ar fi zis vă omoooor . Sau poate a zis doar moooor. Curgea apa de pe el, şiroaie. S-a scuturat. Coarnele erau turtite pe ceafă, abia se vedeau. Nici vorbă de glob sau de balon. Nimic. Doar la gură făcea băşici mari când respira. Băşicile nu se spărgeau. Se ridicau în văzduh, aşa cum se ridică prin apă nişte bule de aer. Bolboroseau. Ai fi zis că, pentru el, aerul nostru e un lichid şi că în plămânii lui e altceva, o altă consistenţă. Nu, ochii nu i-am văzut. Mi-a fost teamă să mă uit în ochii lui, să nu mă hipnotizeze. Dar cred că avea ochii albaştri, ca-n Solaris II.

Mitu Roth : Tocmai ieşisem de la cârciumă şi mă îndreptam spre moară să văd când repară ăştia motorul, că nu mai aveam făină de mălai şi nici huruială pentru porci. Am zărit mai întâi un nor de praf. Ca atunci când vine prefectul să ne spună cu cine să votăm. Da' era şi zgomot. Zgomot mare. Nu doar din copite. Era ceva ca nişte şenile, adică zuruiau. Sunet de fierăraie, domnule, parcă se deplasa un tanc. Când a apărut, m-am tras deoparte, să nu mă strivească. Avea o viteză de cel puţin 150 la oră şi când a frânat s-a făcut gaură în cocoaşa drumului. I-am văzut nările. Scoteau aburi negri ca nişte eşapamente de camion, când accelerează şi iese motorina nearsă. Ochii erau patru, doi câte doi, roşii şi scânteiau. Ziceai că este arc voltaic de sudură electrică. Am făcut congestie oculară. Trei zile m-au durut ochii şi vedeam violet.

Miron Duţu : Eu am alergat la Sică Vânătoru', să vină cu puşca. Are o puşcă Geco înregistrată cu acte legale şi încă una Cugir, mai nouă, pe care o ţine pregătită pentru mistreţi şi carnivore mari. Sică era-n şură, tundea oile. Purta un cojoc flendurit pe la umeri, dar cred că-i ţinea de cald, pentru că era încă răcoare în şură şi el m-a-ntrebat ce vreau, dar nu s-a oprit din tunsul acelei oi pe care o ţinea zdravăn între picioare. I-am spus eu cum a venit monstrul acela apocaliptic, un adevărat pericol public, pot pentru ca să spun, cum s-a repezit la bietul Misici, că l-a luat în coarne şi l-a aruncat drept în cârciuma lui Werestoy, apoi a început să-i mănânce motoreta de parcă era făcută din coceni de porumb. Trosneau ţevile de cadru între măselele lui ca oasele de găină între fălcile câinelui nostru Azor. În primul moment, Sică Vânătoru' a încremenit cu foarfeca-n mână, oaia s-a smucit dintre braţele lui şi a zbughit-o, lăsând peste picioarele bietului Sică un şuvoi de căcăreze fierbinţi. Apoi Sică şi-a dat seama de primejdia care plana asupra satului nostru şi a răspuns pozitiv apelului meu. Dar până să ia puşca din cutie, să-i bage glonţ pe ţeavă, taurul dispăruse. Cum a dispărut şi în ce direcţie, cu ce intenţie, habar n-am. Să spună Turcu, el încă se mai afla acolo cu nădragii uzi. Eu am intrat repede în cârciumă să nu mă reclame careva şi am cerut palincă.

Capitolul doi

Î n sâmbăta următoare, la malul iazului, a fost găsit hoitul taurului, jumătate în apă, jumătate pe mal, sfâşiat de câini, împuţinat de gângăniile care roiau pe el, înnegrindu-l. Era un taur de dimensiuni normale, fără copite, cu ochii scoşi, cu maţele întinse de-a lungul apei. Petele mari şi roşii de pe trup, umflăturile purulente de sub încheieturile picioarelor nu au impresionat pe nimeni, până când Misici a înţepenit stând pe vine şi privindu-le de ziceai că nu se mai satură de admiraţie. Ce-ai, mă, ce-ai găsit? Dar Misici a încercat să zică ceva şi silabele i s-au morfolit în gâtlej. A sărit în sus, a privit la ceilalţi cu ochii speriaţi şi a luat-o la fugă spre sat cât îl ţineau picioarele strigând: ciuma, ciuma boilor! Vine peste noi ciuma!

Pe cât era Misici de speriat, pe atât erau ceilalţi de relaxaţi.

– Ăsta e un prost, nu vedeţi? Ciuma! Care ciumă?

– S-a speriat de hoitul unui bou. De parcă ciuma ar veni aşa...

– Adică cum? Cum ar trebui să vină o molimă pentru ca să fie ciumă? Şi de la ce? întreba nedumerit Savu Alexe, ufologul local. Că doar pe lumea asta fenomenele toate au o cauză. Dacă e să fie ciumă, să fie, că a mai fost. Dar de la ce?

– Adică cum de la ce?

– Adică din ce cauză. Că doar trebuie să existe ceva ca să se întâmple ceva, ca să apară o chestie care nu fusese. Păi nu?

– De la viruşi, încearcă să explice Mitu Roth. Vine morbul ciumei, adică virusu', vine tiptil-tiptil, că nici nu-l vezi, aşa e de mic, muşcă boul de fund şi gata ciuma.

– Da' virusul ăla trebuie să vină şi el de undeva. De unde? Că ciumă n-a mai existat de o jumătate de veac. Poate chiar mai mult.

– N-a fost ciuma, da' a fost virusu'. A stat ascuns, adormit, amorţit şi a aşteptat cu răbdare. Acu' se scoală, se-ntinde, îşi dezmorţeşte oasele, simte că i s-a făcut foame şi pleacă la vânat. Pune ochii pe-o dobitoacă şi harşti! rupe din ea. Şi cum dă de bine, se-nmulţeşte virusul şi gata ciuma!

– Vorbiţi prostii, decide Miron Duţu. Ciuma e o femeie. Am văzut eu pe o icoană veche. Sfântul Haralambie izbăvitorul şi, la picioarele lui, şedea prăbuşită, adică învinsă, o femeie cu o coasă. Pe burta ei scria clar: ciuma.

Ufologul rezistă şi insistă:

– Ce femeie, domnule, ce femeie? Cum o femeie? Pe icoana aia era o metaforă.

– Ba era o femeie, am văzut cu ochii mei. Vine o femeie cu coasa.

Mitu Roth nu renunţă la originea microbiologică a molimei:

– Este aşa: există un cazan mare, asta e omenirea. Şi în cazanul ăsta colcăie o ciorbă cu miliarde şi miliarde de viruşi, de bacterii, de gângănii microscopice. Unele sunt active, altele nu. Şi ălea de nu sunt active pot să zacă în ciorba aia o mie de ani. Apoi se întâmplă ceva, nu ştiu ce, şi buuum! o chestie şi, deodată, virusul care era adormit se trezeşte.

– Chiar aşa, fără nici un motiv?

– O fi având el un motiv, da' nu ni-l spune nouă.

– Femeia, femeia este motivul, sare din nou Miron Duţu. Ea stârneşte viruşii, îi agită, îi întărâtă. Şi viruşii atât aşteaptă. De cum se trezesc, se aruncă pe noi.

– Adică pe boi.

– Adică pe tine, ha-ha-ha!

Aveau logofanii şi încă mai au o dispoziţie sănătoasă, folositoare – cred ei – speciei lor, de a ignora primejdia; de a face să devieze în comic orice discuţie serioasă despre fapte sau pericole autentice. Chiar şi suferinţele cele mai dure se exorcizau cu bancuri răsuflate, cu snoave şi istorioare hazlii. Ha-ha-ha era refrenul cu rol de concluzie la toate discuţiile şi controversele mai mult sau mai puţin filosofice. Apare o primejdie? Primul gând al logofanului este s-o ignore. Dar ca să poţi ignora ceva, îţi trebuie ignoranţă şi în ţinutul logofanilor, produsul acesta se pare că există şi proliferează în proporţie mai mult decât satisfăcătoare.

– Eu tot nu mă dumiresc cum e posibil aşa, una două, hop ciuma boilor. Cine-a mai auzit?

Într-adevăr, nu se mai auzise de ciuma boilor decât în povestirile celor bătrâni, şi aceia uitaseră să spună cum vine şi cum se prezintă pentru a fi recunoscută şi tratată după cuviinţă teribila maladie. În confuzia care se crease, oamenii au găsit cu cale să mai cugete înainte de a lua o hotărâre.

– Hotărâre? Ce hotărâre să iei? Sper să nu fie ciumă. Dacă nu e, e bine. Dar dacă e, n-ai ce să mai hotărăşti. E ciumă şi gata. Nu te-ntreabă nimeni. Asta nu se pune la vot.

Şi totuşi, logofanii se îndreptau spre umbrarul lui Werestoy. Picioarele îi duceau spre cârciumă fără să-i mai întrebe. Nimeni nu zisese hai la Werestoy şi, totuşi, fără să-şi dea seama, cu toţi mergeau exact acolo. Unii făceau pe grozavii, erau curajoşi, nici vorbă să se teamă de ceva. Alţii începuseră să fie bănuitori.

– Dacă e ciumă, ne-am ars. Sper să nu fie, zicea Culiţă Nan, dar dacă este, va fi vai de noi. Asta nimic nu iartă. Nimic.

– Aşa o fi fost odată. Când era bunica fată. Acum, cu atâtea antibiotice, nu mai poate fi dracul chiar aşa de negru, încerca să dea obştii curaj Miron Duţu.

Dar parcă în sufletul fiecăruia începuse să bată un vânt siberian.

Capitolul trei

C hiar în seara aceea au fost alese cele şapte Marii. Toate femei măritate. Nici o vădană, nici o fecioară. S-au adunat la casa Turcului. Fiecare aducea sub braţ câte un snop de cânepă. Războiul de ţesut l-au dat jos din pod şi l-au montat în camera de la drum, casa mare, cum se zice în sat. Au dus snopii de cânepă în cameră, tot acolo au băgat şi meliţa şi vârtelniţa. Maria-Magdalena a Turcului, cea tăcută şi cu capu-n pământ a adus două ulcioare cu apă, iar când soarele a atins muchia dealului dând să apună, Maria lu' Pintea a tras zăvorul. S-au închis toate cele şapte Marii. Bărbaţii lor, dar şi alţii, mulţi ca la nuntă, au rămas pe prispă, prin bătătură, pe la poartă. Nimănui nu-i ardea să se depărteze. Acu-i acu'! a zis Mitu Roth. Gândurile lor erau la ce se petrecea înăuntru, la ce fac femeile acolo, în secretul şi muţenia lor. Imediat s-a auzit tocăitul mărunt al meliţei şi bărbaţii parcă vedeau snopii de cânepă topită cum se frâng sub cuţitul de frasin, cum cad resturile lemnoase ca să rămână fuiorul fibrei textile curat şi o femeie ia în tăcere fuiorul şi-l trece prin pieptene, alta îl pune-n furcă şi toarce-n tăcere fir subţire şi mângâiat între degete, alta îl răsuceşte de pe fus pe ţeavă şi ţeava trece la urzitor. Altă ţeavă se duce la suveică şi spre miezul nopţii războiul de ţesut va începe să mişte spata, iţele vor sălta zvelte şi vor începe să bată ţesătură, să se ivească pânza diafană din care femeile – într-o tăcere desăvârşită, aşa cum cere rânduiala străbună pentru a nu tulbura vraja – vor croi cămaşa, o vor decora cu râuri şi musculiţe, o vor coase, şi la răsăritul soarelui vor mişca zăvorul uşii. Cele şapte Marii vor ieşi afară cu cămaşa în băţ şi vor anunţa victorioase: gata! Va fi prima vorbă rostită după ce în tot cursul nopţii – teribilă pedeapsă! – ele nu avuseseră voie să spună nici măcar un singur cuvânt, nici o singură silabă, nici un singur sunet. Pe două lemne puse în cruce vor purta cămaşa ciumei în alai mare până la marginea satului, la drumul pe unde pleacă şi pe unde vine ciurda de la păscut. Cămaşa ciumei va fi aninată în par s-o vadă molima de departe, să se sperie sau poate să se îmbuneze, şi doamna ciumă nu va intra în sat, va reveni la miezul nopţii, fără s-o vadă nimeni, va-mbrăca bucuroasă cămaşa care i-a fost sortită şi va pleca spre alte îndepărtate meleaguri, iar ei, cu toţii, bărbaţi şi femei, vor răsufla uşuraţi.

– Basme! rosteşte neîncrezător Mitu Roth.

– Superstiţii, completează sever Peter Lukas.

– Ştii tu un leac mai bun? interoghează Lae Turcu.

– La 1205 a fost molimă şi cămaşa n-a avut nici un efect. Nici în 1653, nici în 1752, şi nici la 1874, avertizează Savu Alexe, devoratorul de literatură ştiinţifico-fantastică.

– Ai fost pe vremea aia tu aici să vezi şi să ştii? îl chestionează suspicios Lae Turcu.

- Am fost la părintele Schneider şi am citit în Cronica satului , care se păstrează în biserică. Scrie tot. În 1845 au murit absolut toate vitele, nu s-au salvat decât găinile, pisicile şi iepurii de casă. Cămaşa ciumei a rămas aninată în par la marginea satului până s-a înnegrit de uitare şi a putrezit, că nimeni nu s-a apropiat de ea. Nici ciuma.

 

 

REPERE CRITICE

 

O splendidă monografie satirică a României de oricând este ultimul roman al lui Daniel Drăgan, Ciuma boilor. Autorul s-a detaşat aici de orice versiune id ilică asupra „sufletului românesc”, prezentându-l în ceea ce are el mai aberant. Nicicând nu am citit o proză mai cinică, mai caustică, scrisă de un român despre români. România întreagă este un sat în care logoreea şi invidia sunt duse până la ultima consecinţă: crima instituţionalizată.

Mircea Ardeleanu (2004)

În Ciuma boilor Daniel Drăgan are viziunea macabră a unei societăţi în care zicala “Să moară şi capra vecinului” a devenit măsura tuturor lucrurilor. Scrisă într-un stil dur, tăios, dar nu lipsit de simţul umorului, cartea vorbeşte despre spiritul autohton fară să folosească eufemisme. Fluent şi captivant, romanul Ciuma boilor, având ca punct de plecare un pretext ritualic, este şi o interesantă carte de etnopatologie.

Mona Mamulea (2004)

 

Creatorii de spaţii ale realului magic sunt rari în literatura contemporană. De la celebrul sat Macondo al lui Gabriel Garcia Marquez până la celebra (în spaţiul românesc) Vladie a lui Eugen Uricaru, creatorul de literatură preferă să construiască portrete psihologice, portrete de grup (psihosociale) şi mai puţin să facă trimitere la fascinanta lume a etnopsihologiei şi imagologiei. Daniel Drăgan şi-a propus prin Ciuma boilor şi Diavolul, aproapele nostru să demareze un asemenea proiect etnopsihologic : studiul ţinutului logofanilor.

Situarea acţiunii celor două romane în acelaşi ţinut (al realului magic) aduce cu sine o primă cheie a lecturii, cea a decriptării portretului etnopsiho-logic al românilor. „ Starea normală a românului este lipsită de sentimentul gravităţi existenţei ”, ne av ertiza Mircea Vulcănescu. Iar Daniel Drăgan construieşte tocmai acele î ncercări, în plan acţional, care ar putea scoate în evidenţă lipsa de consistenţă a trăirilor, superfi-cialitatea sentimentelor unui popor ascuns, acoperit, volatil: o epidemie de ciumă, respectiv o „descindere” a diavolului. Sunt încercări grave care pot zugrăvi în culori tragice alte spaţii spirituale. Dar ţinutul logofanilor este ferit de tragic. Nu prin lipsa provocă-rilor, ci prin lipsa de reacţie proporţională cu provocarea. Şi printro fascinantă incizie (auto)ironică a autorului în pântecele viermuind de păcate al unei societăţi hedoniste. [...]

„ A fi român înseamnă a fi o fiinţă cu multă apă în sânge ”, nota Cioran. Şi e firesc ca diluarea aceasta de suprafaţă să se producă. Dar în adânc, românul rămâne hâtru, perspicace (isteţ), invidios (nu ranchiunos), leneş şi nepăsător. Ca şi cum veacurile şi civilizaţiile care se succed n-ar putea să îl scoată din hibernare, n-ar putea nicicând să îl schimbe. De altfel, tot Cioran avea să ofere modelul omului inteligent: „ În România, tipul omului inteligent unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispre-ţului, de negativitate superficială. ” Bietul diavol Marcel ca de victima acestui capriciu subiectiv al societăţii logofane. Să ne amintim că tocmai acest „arhetip”, leneşul perspicace, în persoana unui Păcală, Dănilă Prepeleac sau Ivan Turbinca (devenit român prin contaminare culturală) îl amăgeşte de-a lungul veacurilor pe diavol. Diavolul se dă bătut ori de câte ori întâlneşte un spaţiu spiritual mai degradat. Dar (auto)ironia au-torului ne ţine astfel departe de tragedia culturii sufocate de civilizaţie. Cum au făcut, la rândul lor, ironiştii români inspiraţi de puterea creatoare a acestui spaţiu. (Auto) ironia ne salvează de la deznodământul neantului. Nu avem vacuum spiritual, ci o încărcătură (o sarcină) orientată atipic.

Deşi într-un spaţiu apropiat de lumea slavă, diavolul lui Daniel Drăgan nu-l copiază pe Woland. El este departe, cum spuneam, de puterea acestui demon bulgako-vian. Este un diavol-slujitor , asemeni lui Mefisto. “ Slab de înger ”, ar zice românul neaoş. Diavolul (civilizaţia) se lasă prins, aşadar, în capcana logofanilor, lanţul candelabrului din biserică, reprezentând simbolul credinţei / culturii române. Civilizaţia se împiedică tocmai aici. Cu toate că Marcel este mai apropiat structural de diavolul din Faust , Daniel Drăgan nu abandonează linia bulgakoviană (ambele teritorii se găsesc la o depărtare inaccesibilă de împărăţia luminii) sau cea hoffmaniană (“magnetismul”). Dacă la Bulgakov această depărtare conferă puteri lui Woland, la Daniel Drăgan ea conferă “autonomie” spaţiului cultural al logofanilor. Românul, prin cultura găunoasă care îl defineşte, suplineşte marea absenţă a lui Dumnezeu (Nietzsche devine redundant în acest spaţiu). Absenţa preotului din Diavolul, aproapele nostru subliniază marea absenţă. Dacă la Hoffmann “magnetismul” induce teama de neprevăzut, la scriitorul braşovean “magnetismul” devine doar o cale ironică de abordare a discursului, o modalitate de punere în scenă. Pe de altă parte, faţă de Sathanael al bogomiliştilor, care păcăleşte, creând Raiul, Marcel este cel păcălit. Demonii, la români, sunt personaje năstruşnice, dar nu foarte inteligente. Şi nici nu inspiră groază.[...]

O altă cheie importantă în descifrarea textului este dată de apelul la cercul vicios magic . În Ciuma boilor acţiunea se derulează regresiv, ca pe faţa ascunsă a benzii Moebius, dând senzaţia unui continuum temporal şi a unei săgeţi a timpului orientată mereu spre înainte. Dar dacă ciuma intră în sat cu trei săptămâni înainte de Sfântul Ilie (20 iulie), adică dacă acţiunea începe în 30 iunie, ea se încheie printr-o ploaie care spală tot, în ajun de Sânziene (24 iunie), adică în 23 iunie. Cu alte cuvinte, acţiunea se încheie cu o săptămână înainte de a începe. Diavolul, aproapele nostru debutează cu montarea antenei parabolice şi se încheie cu acelaşi lucru. Ca şi cum tot ceea ce s-a întâmplat se poate înscrie pe o buclă temporală care se închide în punctul din care începe.

Prin cele două romane, Daniel Drăgan ilustrează o lume distinctă: un spaţiu la care nu poate avea acces oricine. Un spaţiu care pare permeabil dar care, pentru a-şi conserva identitatea, îşi ascunde după carapace ţesuturile moi. Şi ce e bun, şi ce e rău. Ferindu-le de epidemiile veacului şi de tentaţiile civilizaţiei. Or, complexi-tatea acestei lumi reliefate este condiţionată de complexitatea lumii interioare a autorului. [...]

Fantasticul presupune, în primul rând, convertirea unei lumi la instabilitate. Ironicul înseamnă îndepărtarea perspectivei de concluziv, de rigiditate. În acest context, să construieşti un spaţiu cultural stabil şi impenetrabil, chiar dacă nu un spaţiu al valorilor ridicate în rang de civilizaţie, dar care valori, în condiţiile fluctuaţiei axiologice de la bursa mondială, reuşesc să îşi p ăstreze verticalitatea şi potenţa, iată în ce constă talentul lui Daniel Drăgan. Care, dublat de o fantastică plăcere de a povesti, oferă un splendid spectacol al naşterii unei opere. În fond, nu oricine, apelând la fantastic, poate să realizeze acea schimbare de regim interior, de pulsaţie. Şi nici nu poate oricine să apeleze la tăcere ca la un spaţiu vibratil purtător de mesaj, de undă de îndoială (de undoire , la Cioran), de alternanţă între zâmbetul (auto)ironic, iluminarea subită şi fantezia creatoare de arealuri populate. Pentru lectorul acestor lucrări se duce adevărata luptă cu demonii: erotismul, spaima şi ezitarea induse în pagini atrag cititorul, îl magnetizează, îi dau chip în lumea miraculoasă a logofanilor, în timp ce ironia îl îndepărtează. Şi atunci, din această rupere de sine, fiecare cititor îşi crează sub numele de Marcel propriul său demon. Şi propria sa diavoliţă îi aţâţă simţurile. Percepând diferit personajele, lumea miraculoasă a logofanilor se deschide: o întrepătrundere de universuri iau naştere, prind chip, în actul lecturii. Acesta este marele merit al lui Daniel Drăgan.

Adrian Lesenciuc (2005)