Motto: M-au silit să vizitez locuri sfinte și temple sacre.
Dar n-am găsit un alt loc de pelerinaj atât de frumos ca trupul.
1.
Să vină și tânărul domn!
Tânărul domn eram eu. Ochii mari, negri, cu iuțeală de viezure și lumină de spaimă sub o frunte dreaptă, ca dreasă cu drișca de un tencuitor grăbit. Nasul ascuțit, strâmb, enorm în compoziția feței și coroiat. Buzele congestionate și ferme. Bărbia proeminentă, gâtul lung și ușor înclinat spre stânga, deformație din vremea când, presat de ambițioasa mea mamă, chinuiam o vioară, având eu foarte mult zel și foarte puțină ureche. Porecla din liceu, Gâtosul, sancționa gâtul meu despre care colegii răi spuneau că biata mama ar fi tras cu disperare în pruncie să facă lebădă grațioasă dintr-un gânsac prost ce eram. Cravata ieftină, ca un juvăț, agățată alături de axa imaginară a simetriei, între două colțuri de guler răsucite rebel. Costumul gros, din stofă secuiască, țesută în costițe din lână țigaie, întotdeauna mirosind a oaie udă după ce îl atingeau primele picături de ploaie. Tânărul domn eram eu și apelativul domn era foarte rar folosit în vremea aceea. Oficial, prin decret, funcționa apelativul tovarăș. Domnii sunt la pușcărie! suna o replică șablon, pe care o primeai la telefon, pe ton de țâfnă și amenințare, dacă doreai să vorbești cu domnul... sau cu doamna... Cine folosea cuvântul domn o făcea în intimitate și era fie ironic, fie pedant, fie dorea să exprime, într-un cadru privat, o frondă lingvistică.
Amalia se adresase celorlalți, nu mie. Eu eram persoana a treia, eram el sau dânsul sau dumnealui. Glasul vibrase pentru alții, deși privirea și-o fixase în ochii mei. Sentința era aruncată asupra mea. Parcă aștepta să-mi vadă capul secerat de secure sau ceva care să-i arate cât de adânc reușise să lovească acolo unde dorise. Nu cred că a putut citi ceva pe chipul meu. Eram cu totul inexpresiv la emoții. Chiar când ele mă copleșeau, fața mea rămânea albă și mușchii nu tresăreau. Amalia Weiss-Rogalsky mă privea în ochi, și vocea îi sunase voievodal. Rostise o consacrare, ceva mult mai mult decât porunca de a mă alătura unui grup care urma să plece undeva, n-are importanță unde, ci consfințea includerea într-o formație de aleși care avea, de aici înainte, pentru mai multă sau mai puțină vreme, dar cu siguranță pentru o importantă vreme, același drum.
Am ieșit din sala cu zeci de tablouri așezate unele peste altele pe lângă pereți, cu câteva șevalete, o măsuță în mijloc, cești de cafea goale , mucuri de țigări în scrumiere și un aer îmbâcsit. Ea cobora prima, cu un pas sigur. Tocurile robuste loveau sonor cimentul scării. Era urmată de Fungaretti, critic de artă, profesorul meu, căruia i se spunea maestre , spre a nu i se spune nici domnule, nici tovarășe . Cu un aer sacerdotal, maestrul obișnuia să ia cu sine în periplurile transilvane câte unul dintre studenți, pentru că era de bonton să fie însoțit de un învățăcel, dar și pentru că astfel avea prilejul să ni se înfățișeze fără fanfaronada politică a catedrei. Venise la Sibiu spre a decide, împreună cu autoritățile locale, ce se admite și ce nu în Salonul de Toamnă care urma să fie vernisat în curând. Eu eram însoțitorul. Trebuia să îi admir maniera de a rămâne un mare artist în situații dificile, să-i admir rafinamentul și diplomația în ale politichiei culturale și să șoptesc apoi cu discreție colegilor ceva despre însușirile lui rarisime. Urmau trei tovarăși locali: inspectorul cultural de la regiunea de partid, președintele filialei artiștilor plastici, redactorul ziarului raional. Pe scări ni s-a alăturat un bărbat blond, înalt, suplu, dinți mari, ochi albaștri, brațe puternice. El nu participase la jurisare. Se alăturase grupului la ieșirea din sală și aveam să constat că este șoferul. Mai apoi, în timpul dejunului, am aflat și mai mult: el era unul dintre cei doi soți ai doamnei Amalia Weiss-Rogalsky.
De câteva ori am surprins asupra mea privirea Amaliei.
El este? a întrebat Fungaretti, referindu-se, evident, la mine.
El.
Acest schimb de replici, aruncate peste capul meu, mi se părea de-a dreptul lipsit de bună-cuviință. Eram studiat și comentat ca un obiect. Tocmai voiam să cer explicații. Conversația a continuat:
Matei? a întrebat Fungaretti.
Nu, Ioan. Ioan este cel încredințat femeii: Femeie, iată fiul tău!
Fungaretti s-a întors către mine:
Amalia vrea să-i pozezi pentru evanghelistul Ioan, mi se adresă, lămuritor, maestrul.
Câteva ședințe, nu mai mult. Bineînțeles, cu onorariul uzual, completă pictorița de biserici și fața i se deschise într-o lumină aurie, de parcă asupra ei s-ar fi pogorât un semn divin. Protestul mi s-a oprit, precaut, pe buze. Sau poate că intrasem sub o anume fascinație necunoscută. Am bâiguit timid:
Da, sigur că da!
Nu bănuiam atunci cât de profund avea să mi se răvășească existența de la acest răspuns Da, sigur că da!, când am acceptat o situație care, de fapt, nici nu mi-o propusese nimeni, ci pur și simplu intrasem în ea și mi se dădea de știre că am intrat.
Năvălesc peste mine amintirile. Eu răscolesc printre ele ca printre haine vechi, căutând urme și indicii, semne care să mă ajute să aflu povestea trupului meu , să înțeleg ce s-a întâmplat atunci, demult, când viața mea și a mamei a deviat spre anomalia ce ne-a cuprins. Mama era cândva mai puțin crispată decât acum. Pe când eram copil de școală primară îi plăcea să cânte și, deseori, croșeta murmurând romanțe, tangouri la modă sau marșuri revoluționare pe care le învățase la organizația de cartier. Marșul partizanilor sovietici, Balada Siberiei, Bandiera rosa și chiar Internaționala o cânta cu drag. Primise o mașină de scris, din confiscări, obținuse autorizație de la Miliție și lucra pentru redacția ziarului și pentru unii profesori de la Academia Comercială, care n-aveau permisiunea să țină mașină de scris. Ea le dactilografia cursurile sau articolele pe care ei le trimiteau la diferite reviste. Când nu bătea la mașină, încerca să-și mintă singurătatea vorbind singură fără să-i pese că nu era nimeni s-o asculte. Trebăluia însoțindu-și faptele cu explicația lor în cuvinte: am să iau rația de ulei și zahăr, până nu se termină; toc niște ceapă să pun în tocăniță că îi dă gust; îți cos un nasture la pantaloni. Pe mine mă cam sâcâiau aceste vorbe de care cred că nu aveam nevoie și-mi întrerupeau lucrul când îmi făceam temele, dar ea n-a înțeles decât mult mai târziu că studiul cere concentrare. Aproape tot ce făcea era povestit:
Încălzesc apă să facem baie, zicea ea, trăgând cu opinteli spre mijlocul unicei noastre odăi cada de tablă galvanizată. Hai să mai pun un pic de apă rece. Eu intram primul în cadă. Ea mă freca insistent cu săpun și cânta sau îmi spunea ce face: Să spălăm frumușel părul, să fie curat, hai să dăm pe aici pe la subraț, că se adună transpirație; stai să spele mama și cocoșelul, așa, încă un pic; bagă tu degetele în urechi și freacă-le bine, ține ochii închiși că intră săpunul și te ustură... Se ocupa de trupul meu până în cele mai mici detalii cu o tandrețe care mi se părea firească, și eu mă supuneam ritualurilor instituite demult, din vremuri pentru mine imemoriale. Erau practici care veneau de la naștere, și mintea mea de copil încă nu producea pudoare.
De mama nu m-am rușinat niciodată și, până la un punct, era firesc. Dar am prins la școală o discuție între colegi. Băieții râdeau de Mircea Suciu, un coleg molâu, cu reflexele întârziate. Ducându-se la el Nini Săvescu, l-a găsit în bucătărie, dezbrăcat până la brâu, aplecat peste o copaie cu apă, și mamă-sa îl freca în urechi.
Auzi, să-l spele mamă-sa, ce tembel! Și la puță tot mamă-ta te spală, măi gulie?
Vorbele astea nu-mi erau adresate, dar m-au lovit direct și am părăsit imediat locul și discuția la care nu participasem. Ce fac mamele cu băieții lor? Aș fi vrut să știu ce se cuvine și ce nu se cuvine între noi. La baia următoare, mama iar a zis hai să spele mama și cocoșelul, dar pentru prima dată m-a cuprins rușinea și i-am dat mâna la o parte. Apoi i-am zis să-mi lase apa în cadă că mă spăl și singur, așa se spală și ceilalți băieți, nu-i freacă mamele lor. Mama a fost jignită și mi-a replicat imediat că-mi dau aere de bărbat, dar nu sunt decât un biet copil, ceva mai mare ca un bebeluș.
Are să-mi crească păr! am strigat eu, convins că argumentul meu are s-o năucească. Mama a înlemnit, într-adevăr, și n-a mai zis nimic.
Copilăria mea se ridică din amintirile unei străzi gălăgioase, cu casele zgribulite, strânse una în alta, rezemate spate în spate, cu curțile înguste și lungi, întinse pe lângă șirul de odăi stil vagon până în lăstărișurile de sub munte, cu rufe întinse la uscat pe sârmele puse în zigzag între un perete și altul. Zidurile acelea, vechi de trei veacuri, pereții cu tencuiala crăpată și straturi peste straturi de vopsea și humă sau var, bolovanii tociți din caldarâm vor fi avut încă de pe atunci multe de spus, iar tăcerea lor mi se pare și astăzi un fapt estetic, o discreție pe care n-aș putea să nu o observ.
Locuiam pe strada Cerbului la numărul 8. O singură cameră de 5 pe 3 era și dormitor, și bucătărie, și sală de baie, și tot ce-ar mai fi trebuit. Țin minte podelele frecate cu leșie, mirosul lor proaspăt de lemn curat și masa cu mușama, cu desene de fructe și flori, tocită și ruptă, dar curată mereu, pe care îmi scoteam din ghiozdan caietele, pe care întindea mama foile de plăcintă, apoi scotea și punea în drepturi rabla ei de mașină de scris, cu patru litere strâmbe, cu un 8 care părea 9, și instrumentul acela oribil se pornea să facă un zgomot mai ceva ca o treierătoare. Intrarea o aveam prin curtea de la numărul 10, că locatarul de la 8 nu voia să ne lase să trecem prin camera lui, deși mama zicea că se poate pune un paravan. S-a dus și i-a arătat concret pe unde să pună paravanul ca noi să putem trece fără să vedem ce fac ei în camera aia. Dar n-a fost chip. A trebuit să spargem ușă prin curtea vecinilor și să intrăm în camera noastră pe ocolite. La numărul 10 era o casă tot așa de mare ca la numărul 8. Avea 9 camere și adăpostea 11 familii. Locatarii erau supărăcioși, nu le plăcea nicicum că trecem prin curtea lor, n-avem ce căuta pe acolo, treaba voastră, ziceau ei, vă privește! Erau niște oameni cu preocupări mărunte, discutau numai despre mâncare și chirie, despre pânzeturile care se vindeau la magazinele de stat pe puncte. Trei puncte, pânză pentru o izmană. Patru puncte, pânză pentru cămașă. Nici despre fotbal nu aveau comentarii. Numai rareori puneau trei scaune în mica curte și jucau table, dar în afară de zornăitul zarurilor nu făceau altă gălăgie, nici nu vorbeau, ca să nu deranjeze. Grija pentru traiul zilnic îi copleșea cu totul. Poate că și precaritatea vieții le tulbura existența și făcea să se stingă scânteia de generozitate pe care vor fi avut-o cândva. Se purtau urât cu noi, căutau prilej de ceartă tot timpul, ne suduiau că trecem prin gospodăria lor. Nu le făceam vină, mă uitam la ei cu compătimire și jenă. Mama, care avea un extraordinar simț al rezolvării dramelor personale pe cale politică, a chemat un milițian și el le-a pus în vedere că, dacă nu lăsați în pace pe tovarășa dactilografă și pe tovarășul fiu, vom discuta noi în altă parte, știți voi unde. Din momentul acela am avut liniște, dar o liniște neagră, nu ne salutam, și când treceam pe lângă ei, ne întorceau spatele.
Camera noastră era o improvizație, rezultată din înjumătățirea unei camere mari, și nu avea altă sursă de lumină decât geamul de la ușă, sau ușa întreagă o țineam deschisă mai tot timpul, să intre aerul. Vecinii de la 10 erau supărați că vine la ei miros de ceapă, însă bombăneau între ei. Nouă nu ne mai spuneau nimic de când le-a pus în vedere miliția să nu ne facă șicane. Erau răi, dar știau de frică. Cred că pe oameni sărăcia îi face să fie răi. Și noi eram săraci, chiar foarte săraci, însă nu mă simțeam umilit. Colegii mei, toți sau aproape toți, erau loviți de sărăcie istorică. Dacă era cineva mai înstărit, știa să-și ascundă prosperitatea. Nu din decență, ci pentru că era o imprudență să afișezi nu luxul, Doamne ferește! confortul, adică ceea ce ar fi fost normal. Toți căutau să pară cât mai săraci cu putință. Între noi și ceilalți deosebirea era că noi chiar eram săraci lipiți pământului. Mama declara cu mândrie la partid și chiar tovarășilor din cartier:
Nu am nici o proprietate. Nimic. Absolut nimic. Nici mașina de scris nu este a mea. O am în folosință de la redacția ziarului de partid și provine din confiscări. Mobila e luată cu chirie.
Că mama se lăuda cu sărăcia ei, de parcă ar fi fost un merit dobândit prin calități excepționale, mă uimea, dar nu mă umplea de scârbă, ca acum. Sărăcia este o anormalitate, o boală care, dacă te atinge, trebuie tratată, omul trebuie să fie cât mai bogat, chiar foarte bogat, dacă se poate. Oamenii toți trebuie să fie bogați, să-și cultive reciproc respectul față de bunăstare și să se ajute unii pe alții la dobândirea ei. Oare nu satisfacerea necesităților de trai, materiale și spirituale, este sensul întregii lupte sociale? Atunci de ce ne mai dăm după deget? Suntem săraci? Înseamnă că n-am avut noroc de niște strămoși sau de niște părinți care să fi muncit pentru noi, apoi n-am avut ocazia sau și asta e grav! n-am fost în stare să producem bogăție. Sărăcia s-a așezat în casa și în viața noastră ca un handicap. Este indecent să-ți exhibi sărăcia ca un lepros rănile. Să te naști sărac nu este o rușine. Rușine este să te lași marcat de sărăcie și să nu te zbați ca să te eliberezi de ea.
Mama avea cu totul alte convingeri. Mecanismele urii de clasă se întemeiau pe cu totul alte judecăți. Ca să poată lovi în cei bogați, să-i poată despuia de averile lor, redistribuindu-le în propriul lor folos, cei din partidul mamei trebuiau să incrimineze bogăția. Numai din exploatare, jaf și furt se pot acumula averile spuneau ei și, astfel, exproprierea devenea, în ochii lor, legitimă. Omul trebuia să fie și să rămână sărac, așa cum a ieșit din pântecele mamei sale, să n-aibă nimic, pentru ca să i se poată da, să-i dea partidul, cât vrea el, partidul, și dacă vrea și dacă socotește el că merită, adică dacă joacă după cum cântă balalaica vecinului. Și mama țopăia de zor, maimuțărind cazaciocul, imaginându-și că face parte din martirii revoluției, dintre îngerii ei curați și incoruptibili.
Obsesia martiriului pusese stăpânire pe ea și îi domina chiar viața intimă.
Crezi că nu m-aș fi putut căsători? mă întreba deseori. Crezi că nu mi-aș fi putut găsi și eu fericirea lângă un bărbat? Aș fi putut. De o mie de ori aș fi putut. Dar m-am sacrificat pentru tine. Viața mea toată ți-am dăruit-o ție. Numai ție, Mițule drag! Și partidului, completa apoi, jenată, ca și când ar fi comis o blasfemie.
Ce mult aș fi dorit să se fi așezat și ea lângă un bărbat. Să fi trăit omenește, împlinindu-se ca femeie, împărțind cu cineva truda și responsabilitățile, învățând adică să împartă, nu să țină totul pentru ea. Și totuși, cine a fost bărbatul cu care m-a zămislit? Această întrebare m-a chinuit întotdeauna și nu-mi va da pace cât voi trăi. Am încercat deseori să-mi imaginez tipul de om pe care ea l-a acceptat sau care, poate, a brutalizat-o. Trebuie să fi fost un șef politic, la care ea se uita cu admirație tâmpă, iar acela o folosea ca pe o saltea de hotel. Poate că i-a spus sau poate că nu i-a spus că va avea un copil, și acela i-o fi zis te duc la un veterinar care face avorturi și rezolvăm, sau poate că nu i-a răspuns în nici un fel, a părăsit-o sau a alungat-o pur și simplu. Sau poate că nici ea nu mai știe cine i-a dat materia din care m-a zămislit. Iureșul revoluționar, spiritul tovărășesc vor fi creat condițiile unei coabitări altruiste. Sau poate că va fi slugărit la cineva, la vreun avocat sau dentist, la vreun negustor de mahala, și acela a înghesuit-o prin magazie, pe sacii cu tărâțe, printre putinile cu varză și murături. Îmi pare rău că imaginația mea se duce spre zonele cele mai joase și inventez situații care vor fi fost sub demnitatea ei de atunci, dar lipsa informației corecte, asemenea lipsei rațiunii, naște monștri, și nu eu sunt de vină că în trecutul meu prenatal nu găsesc nici cea mai vagă sursă sigură, nu găsesc nici un reper luminos.
Caut să-mi amintesc situații din cea mai fragedă vârstă, să readuc în memorie imagini cât mai vechi cu putință, din stratul primelor amintiri. Oare după nașterea mea va fi avut mama și alte legături, vor fi trecut prin viața ei și alți bărbați sau poate, fără ca el să știe, chiar acela căruia ar fi trebuit să-i spun tată? Se tulbură o oglindă de apă și zăresc un chip de om brunet, cu părul lins, uns din abundență cu grăsime. Și omul acela mă duce la un magazin de jucării, alege-ți ce-ți place! și eu îmi aleg o motocicletă micuță, cât o săpunieră, cu doi motocicliști călare. Tinicheluța zbârnâie când o freci de dușumea, și eu m-aș juca pe jos, dar mama zice să mă culc în pat și să țin jucăria la piept ca să adorm cu ea, dar eu m-aș juca pe dușumea și nu mă lasă, insistă să adorm și mă așează cu fața la perete. Iarăși se tulbură oglinda apei și văd o petrecere, o nuntă poate, și mama joacă în horă. Cineva o strânge apoi în brațe și eu plâng. Mama îmi spune că nenea e bun și nu vrea să-i facă rău, dar eu îl urăsc pe nenea și adorm suspinând.
Cu siguranță că s-ar fi putut mărita. Este o femeie curată, harnică, statornică și capabilă de devotament. Numai că devotamentul acesta e unilateral, focalizat pe o idee care rodește strâmb.
După ce am început să-mi fac singur baia, cred că am devenit mult mai atent cu trupul meu și mai interesat să aflu de la ceilalți copii imposibil de altundeva! tainele trupului. În ochii mamei nu eram decât un bebeluș ceva mai mare, un obiect al preocupărilor și tandrețelor ei, sau poate chiar un produs al ei pe care dorea să-l cuprindă, să-l tragă înapoi în sine, să fie al ei și numai al ei, ca odinioară, înainte de a mi se fi tăiat cordonul ombilical. Și era tandră, într-adevăr, mă strângea la piept și, trebuie să recunosc, asta îmi producea o mare plăcere. Uneori, când eram bolnav sau necăjit, venea în patul meu să doarmă cu mine, și asta, de asemenea, era un răsfăț. Îi simțeam fierbințeala trupului și-mi făcea bine. Mângâierile ei nu m-au părăsit multă vreme și mi le amintesc și acum cu emoție. Dar începusem să mă observ, să mă supraveghez, și instrumentul acela este pentru când voi fi mare, îmi ziceam începuse să mă preocupe. Se întărea stânjenitor și-mi dădea emoții inexplicabile.
Din vremea aceea datează cele mai tulburătoare amintiri ale copilăriei, între care una mă va urmări mereu cu chipul și mai ales cu glasul unei ființe care îmi dă și astăzi fiori, deși nu mai este de mult printre noi. Nona era o fetiță zglobie. Juca șotronul pe trotuar, singură, numai rareori cu alți copii. Purta pe umerii firavi o rochie subțire, mereu aceeași, ca o cămașă de in, sau poate că era o cămașă de in în loc de rochie. Sărăcia nu-i diminua farmecul și plăcerea de a trăi frumos. Locuia la Casa cu Arc, o casă pe al cărei fronton se afla un scut de ipsos, și pe scut, în basorelief, un arc cu tolba de săgeți, semn heraldic rămas acolo din veac medieval. Părinții ei veniseră din Maramureș, un clan întreg, oameni bogați, cu averile risipite în vijeliile istoriei. S-au refugiat la Brașov când Ardealul de Nord a fost trecut la Ungaria. Tatăl fetei a murit în război, mamă-sa murise mai de mult, și Nona a crescut lângă o mătușă oarbă, mustind de folclor, cunoscătoare de balade vechi, de vrăji, cântece și descântece. Nona se deosebea de toți copiii din zonă prin felul ei unic de a vorbi, mai ales în versuri, improviza cu o ușurință uimitoare și isca metafore, exprimări alese și chiar vorbe de duh. Cultura exclusiv folclorică, orală, dar foarte consistentă, a mătușii sale, oarba, mare meșteră la improvizații poetice pentru nunți și înmormântări, își pusese amprenta asupra Nonei. Pentru harul ei poetic i se spunea Fata-care-vorbește-n-versuri sau Mica Poetesă .
Eu n-am cunoscut-o atunci, dar știu, din cele spuse de copii, că imediat după război, la vârsta de unsprezece ani, a dispărut în mod straniu și a fost găsită mai mult moartă decât vie, aruncată în tufișurile de la Pietrele lui Solomon. Avea hăinuțele rupte, era lovită și însângerată, iar medicii au spus că fusese violată cu sălbăticie de mai mulți răufăcători. Nu s-a putut stabili niciodată cine au fost aceia: golani din orașul de jos, pușcăriași liberați cu ocazia unei grațieri sau chiar ostașii eliberatori. Când și-a revenit, fata nu povestea nimic, râdea penibil și suspina. Trecuseră ani buni de la terifianta întâmplare când eu am aflat de existența Nonei. Mica Poetesă ajunsese deja vasul pentru dejecții sexuale, ființa folosită prin ganguri și boschete de toți cei care doreau să se slobozească cumva. Nona însăși chema partenerii, cu voce plăcută, muzicală, folosind în vorbire, ca odinioară, imagini alese:
Vino, băiatule cu ochii mari, îmi spunea mie, vino pe cerga de cetină a muntelui. Te cheamă Nona Nebuna să-ți arate cum se tânguie luna când fluieră greierii-n iarbă și liliecii se fugăresc prin clopotnițe. Vino, băiatule, Nona e prietenă cu gâzele pădurii și știe să le vorbească frumos.
Când mă apropiam, schimba diapazonul:
Ai văzut ce țâțe am eu? și scotea din bluză un sân secătuit, ca un balon dezumflat. Rămăsese gravidă și născuse pruncul mort, oamenii spun că punea la piept tot felul de orătănii: pisici, găini, iepuri, câini, îndemnându-i să sugă.
Cei care beneficiau de serviciile ei sexuale fără nici o plată! nu conteneau s-o înjure, s-o afurisească. După ce o întrebuințau, derbedeii o alungau, îi strigau vorbe murdare, aruncau în ea cu pietre, cu ce le era la îndemână:
Huo, curva dracului! erau cele mai frecvente monede verbale cu care i se mulțumea Nonei pentru neobosita ei generozitate.
Scriu despre Nona Nebuna cu un sentiment de jenă și frustrare, de frică adormită de timp, dar nepierită. Fata aceea își dăruia feminitatea soldaților flămânzi, derbedeilor, vagabonzilor, boschetarilor, oferindu-se pe nimic, cu candoarea cu care ar fi rostit un cuvânt frumos sau ar fi făcut o danie.
Te-a văzut cineva la colțul străzii discutând cu Nona Nebuna, e adevărat?
Mamei îi tremura buza de sus și era vânătă de mânie.
Am făcut ceva rău?
E adevărat ce mi s-a spus? Ai vorbit cu ea? Te-a ademenit?
Și ce-i cu asta?
Ai făcut ceva foarte rău. Ea nu există pentru tine. N-ai ce discuta cu ea, să nu mai aud că te-ai oprit s-o asculți. Nici chiar s-o vezi.
Dacă trece pe stradă, ca tot omul, vrei să n-o văd?
Da, să n-o vezi! Și unche-su ăla, bețivanu, ar trebui s-o țină din scurt. S-o lege cu lanțul de piciorul patului, dacă altfel nu poate s-o stăpânească! S-o încuie în grajd sau în coteț.
A doua zi am văzut-o iarăși pe Nona Nebuna. Avea ochiul vânăt, umflat și hematoame mari pe față, pe mâini.
Du-te, băiatule cu ochii mari, du-te, și nu te opri la casa mea că zeul morții mă lovește cu capul de zid și soarele apune și noapte se face în capul meu. Du-te, băiatule cu ochii mari.
Ți s-a făcut de muiere? striga mama la mine, mai furioasă ca oricând. Pune mâna pe carte și-nvață, că de muieri n-ai să ai parte decât atunci când am să hotărăsc eu.
Nu mi se făcuse de muiere. Nici chiar atracție sexuală pentru Mica Poetesă n-aveam. Dar mărturisesc, aveam o milă mare și o afecțiune fierbinte pentru omul acela gingaș și atât de curat în adâncul ființei sale. Nonei i-aș fi dăruit flori, i-aș fi cântat la chitară, i-aș fi compus versuri, i-aș fi spus povești despre Cavalerul Tristei Figuri sau despre Făt-Frumos din Lacrimă. Pentru nimic în lume nu aș fi săvârșit sacrilegiul de a mă năpusti asupra ei cu bărbăția animalică pe care o simțeam în mine urlând.
Nona a dispărut din acea parte a orașului cu neamurile ei cu tot. Unii spun că ar fi murit, și fragilitatea ei fizică mă îndeamnă să cred că, într-adevăr, a plecat pe un tărâm mai curat, unde îngerii au chipul de lumină și nu sunt mânjiți pe suflet cu chinoroz.
Dar eu intrasem într-o vârstă nouă. Mă preocupau mâinile, părul, mustața care începuse a miji, glasul care se îngroșa schimbându-se penibil. Prezența fetelor începea să-mi ridice temperatura, și ele nu făceau nimic spre a evita asta, ci dimpotrivă. Sanda Spuderca, fata despre care se vorbea că trăiește cu studenții de la Academia Comercială, mă saluta zâmbindu-mi și întrebându-mă de fiecare dată câte ceva. Voia să intre în vorbă. Odată mi-a arătat un desen obscen, o femeie care părea că discută, foarte amuzată, cu penisul unui bărbat.
Vrei și tu? m-a întrebat Sanda și a ascuns repede desenul.
Mai mult decât desenul în sine mă tulbura curajul ei, îndrăzneala de a vorbi despre lucruri care sunt categoric interzise de familie, de școală, de biserică, lucruri extrem de periculoase, după cum în fiecare zi aflam din dăscălelile mamei. Știam de la colegii de clasă ce fac bărbații și femeile noaptea, când nu-i vede nimeni. Unii băieți susțineau că și ei au făcut, dar discuțiile pe această temă aveau un aer misterios și ezoteric, vorbeam ca despre ceva de pe altă lume, ceva care de fapt nici nu se poate întâmpla decât în vis, iar nonșalanța cu care Sanda mă întreba dacă vreau ce văzusem acolo, așa cum ai întreba pe cineva dacă vrea o înghețată pe băț sau o acadea, avea darul să mă năucească de-a binelea. Și asta era numai una dintr-o serie de izbituri pe care pudicitatea mea infantilă le primea. Vecina de la numărul 16, Mira Roth, cea mai emancipată dintre fete, a pus odată mâna între picioarele mele și, prin stofa pantalonilor, m-a prins zdravăn de penis.
Ce ai aici?
Am.
Ce?
Știi tu ce.
Se mișcă, a zis hohotind, și eu am împins-o, eliberându-mi ostatecul.
Poate în seara acelei zile, sau poate câteva zile mai târziu, mama a venit noaptea în patul meu și m-a cuprins iubitoare ca și în alte dăți. Numai că acum trăiam încă sub impresia profundă a gestului nebunesc și atât de plăcut al Mirei Roth. Mama era numai în furou și cred că atunci am simțit prima dată pe propria-mi piele calitățile ei feminine. Când m-a cuprins la piept, mădularul i-a atins trupul și a zvâcnit. Am înlemnit de spaimă și nu m-am mișcat. Nici ea n-a mișcat, și mădularul iar a zvâcnit. Atunci ea m-a strâns mai tare, lipindu-se fierbinte de tăria sculei, frecându-se încet. A gemut prelung, întocmai ca într-un vis adânc. Monstruozitatea celor întâmplate mă paraliza. De ce nu fuge? De ce nu sare ca din arc să zică ho! nu se poate, ești nebun? Și eu eram nebun cu adevărat, căci întărâtarea aceea îmi lua mințile. Ea a mai gemut o dată, parcă atinsă pe dinăuntru, apoi s-a ridicat, m-a sărutat și, cu o mângâiere caldă, mi-a spus: Mă duc să mă culc în patul meu, că mă răzbește somnul. Și s-a dus să doarmă. Dar n-a dormit. I-am auzit zvârcolelile în patul acela vechi, cu arcuri rupte, care făcea un zgomot urât la cea mai mică mișcare. Eu am rămas părăsit de somn și de liniște, posedat de un tremurat mic, dar intens. Gândul s-a dus la Mira Roth, apoi la Sanda Spuderca, apoi din nou la Mira Roth, ca să se întoarcă iarăși la femeia-mamă. M-am istovit în tulburări confuze și m-am trezit dimineața cu o umezeală lipicioasă sub mine.
În ziua care a urmat i-am ocolit privirea. Nici ea nu mi-a tăiat calea. A plecat la slujbă înainte ca eu să cobor din pat. Am găsit un bilet pe colțul mesei: Ți-am lăsat ceaiul pe plită, încălzește-l dacă s-a răcit.
Starea în care mă trezisem mă stupefia. Ce se întâmplase cu mine? Ce am visat? Ce am făcut? Mai sunt, oare, un om întreg? Voi mai putea fi vreodată om ca toți oamenii? Tremuram de o frică măruntă care mi se strecura în oase, rece ca o ploaie de toamnă târzie. Ce să fac? Să mă spăl, desigur, să spăl pijamaua și cearșaful. Să le usuc cu fierul de călcat, să dispară orice urmă. Și după aceea? La prima oră am lipsit, am pretextat că am dureri de cap, și dirigintele m-a crezut. Ești palid, mi-a zis, dacă nu te simți bine, du-te acasă sau, și mai bine, du-te la dispensar. Eu nu m-am dus nici acasă, nici la cabinetul medical. Trebuia să vorbesc cu cineva, să aflu, să-mi explice, să mă ajute. Să mă salveze chiar, gândeam eu, presupunând că s-a întâmplat cu mine ceva catastrofal. Cu cine să vorbesc? Pe cine să-ntreb? Mama era ultimul om cu care aș fi vorbit despre asta, adică nici în ruptul capului nu aș fi acceptat să pătrundă la secretele mele.
Eram atunci în clasa a treia sau a patra de liceu și aveam în clasa a opta, adică în ultimul an, un elev cu câțiva ani mai vârstnic decât noi. Fusese repetent, pierduse un an în pușcărie la Suceava, arestat pe când trecea clandestin frontiera abia trasată la Prut, să-și vadă verișorii în județul Soroca, de care fusese despărțit prin trecerea Basarabiei și Bucovinei de Nord sub stăpânire sovietică. El, Doctorul, căci așa era poreclit, știa o mulțime de lucruri. Avea școala vieții, trăia cu femei și îi învăța și pe băieții mai mici ca el cum să se descurce pe lumea asta, așa zicea el, pe lumea asta, că pe lumea cealaltă are grijă Dumnezeu. El era regizorul de teatru al echipei dramatice, redactor la revista liceului, scria diplomele, că avea cel mai frumos scris, și compunea chiar imnuri la festivități
Ce e, puștiule, ai dat de belea?
Cred că am făcut un semn din care el a înțeles că da, am dat de bucluc. Mi-a cerut să-i spun totul ca la doctor sau ca la avocat. Așa a zis: Bă, ține minte că pe popa la spovedanie mai poți să-l păcălești cu câte ceva. Nu mult, și nu e bine, dar se poate. Pe doctor și pe avocat să nu-i minți niciodată, că o încurci și nici dracu' nu te mai descurcă. Ia zi, cum a fost?
I-am spus că m-am trezit dimineața așa și pe dincolo.
Înțeleg. Te-a excitat vreo japiță de muiere. Dacă se mai leagă de tine vreuna, să n-o ierți. Înfigi mâna în fofoloanca ei și executarea! Mama lor de jigodii! Credeam că te-ai umplut de sculament sau de păduchi lați, slavă Domnului că e numai atât. Ce ți s-a-ntâmplat este normal, mă, e absolut normal. Ai început să fii bărbat. Asta e tot. Așa trebuia să fie. Dar nu le mai lăsa pe femei să-ți scape, pune-le la podea!
Mi-a mai venit inima la loc aflând că fenomenul intră în raza normalității, dar chestia cu pusul la podea mi se părea o absurditate. Adică cum s-o pun pe Mira Roth la podea? Sau pe Sanda Spuderca. Unde? În clasă? Pe stradă? Acest pune-le la podea! mă arunca deodată într-un mediu imposibil, în care mi-era frică și să respir.
Am asistat la ore transpus cu gândul la Mira Roth, apoi la Sanda Spuderca (ce-o fi vrut ea să spună? Dacă vreau și eu? Ce să vreau?) și din nou la femeia-mamă, venită în furou sub plapuma mea, lipită de trupul meu zbuciumat și cuprinsă de gemete lascive. Îmi sună și azi în urechi cuvintele ei: mă duc să mă culc în patul meu, că mă răzbește somnul!
Tocmai în vremea aceea mama aranjase pentru mine o bursă socială și am început să iau masa la cantina liceului cu elevii de la internat. Și Doctorul locuia la internat, iar eu profitam de asta, când îl vedeam înconjurat de colegi, veneam aproape să aud ce zice, că întotdeauna aveam ceva de auzit de la el.
Bă, le spunea el băieților. Eu am stat un an la pușcăria din Suceava și am învățat multe. Să nu vă pună dracu' s-o frecați mai mult decât o dată la două săptămâni. Nici mai puțin. Dacă o freci mai des, te mâncă oftica. Dacă o freci mai rar, te ia cu țâgneală la cap și auzi noaptea cucu.
Sfatul doctorului mă oripila. Simțeam că pentru mine începe o vârstă ticăloasă, plină de rușine, de spaime și primejdii. Regretam că nu mai sunt băiețelul pe care mama ar fi vrut să-l mângâie tandru și să-l iubească. Voiam să mă ascund sub o uitare atât de profundă încât scurgerea vremii să se oprească, timpul să înțepenească la o oră din care să nu mai vreau să mai ies.
Gestul nebunesc al Mirei Roth, care strângea ca pe o pradă penisul acela speriat, era emblematic? Aceasta să fie femeia? mă întrebam cu groază și tot eu îmi răspundeam: da, poate că aceasta este femeia! Parcă și eu aș fi dorit ca femeia sa fie așa. Dar oare numai atât? Niciodată până atunci nu-mi imaginasem o relație de amor fără etapele pline de vrajă și mister ale seducției. Și iată că un simplu gest ridica animalitatea din mine, făcea să pară ridicolă și de prisos orice recuzită romantică. Din acel moment am înțeles că o răzmeriță a hormonilor m-ar putea arunca oricând în malaxorul de carne al oricăreia dintre femei. Și oare, știind marea mea vulnerabilitate, nu avea dreptate mama să exprime temeri? Și nu erau oare cu nimic îndreptățite spaimele și precauțiile ei? Astăzi mi se par puerile, ba chiar ridicole întrebările de atunci. Dar la vârsta și la starea mea de informare, atunci mi se părea dramatică și fundamentală, cu tot patetismul inclus, întrebarea: ce este femeia?
Și totuși, ceva îmi spunea să nu mă abandonez disperării. Femeia nu este numai gestul insolit al Mirei Roth. Sensul vieții nu se rezumă la acuplări întâmplătoare. Cu siguranță că femeia era ceea ce Mira Roth îmi arăta a fi, dar mai era încă ceva, poate mult mai tulburător, ceva ce încă n-am aflat și va trebui de acum înainte să aflu. Simțeam o suferință fizică pe care o turna în venele mele angoasa, îngrijorările care mă năpădeau. Tânjeam după o poveste de dragoste. O poveste de dragoste întreagă, de la A la Zet. O poveste cu final fericit.
REPERE CRITICE
Iată: o caravană erotică (lectorul, cititorul prevenit va înțelege că este vorba despre o mixtare textuală între cupluri, nu neapărat o depravare), în care este implicată protagonista Amalia Weiss-Rogalski (personaj complex, o preformanță după părerea mea, în portretistica feminină în literatura română) devine, în registru alegoric, caravana noastră a tuturor, convoi implacabil din deșertul lumii și al ființării o ființare de care însă, vai, nu dispunem. Încotro fiind în acest cortegiu suntem îndreptați? Ar fi, oare, mai bine să trăim condiția celui care nu este îndreptat nicăieri?
Nu cred că Daniel Drăgan răspunde acestor dramatice interogații sau că ar fi intenționat să răspundă. Important este că scriitorul ne-a adresat întrebarea: Caravana sa luând acum în calcul realismul dens al tramei și ridicarea acestuia, nesilită, la simbolul indimenticabil se constituie, pe linia inițiată de André Malraux, ca un remarcabil roman în alt ceas tulbure din istoria lumii, al condiției umane.
A.I. Brumaru (2004)
Romanul Caravana de Daniel Drăgan este, în primul rând, un roman clasic. Clasic pentru că își propune și are îndrăzneala pe care foarte puțină lume o are de a aborda tema fundamentală care a existat întotdeuna în literatură și care este una singură: dragostea și moartea. Foarte puțini sunt romanicerii contemporani care mai au curajul să dea față cu această temă. De obicei scriitorul contemporan, romancierul se mulțumește cu fragmentul crezând că întregul este perimat și imposibiul de aproximat din perspectiva mult prea încărcată și mult prea complicată în care ne aflăm. În cazul romanului Caravana avem o strălucită excepție și un astfel de act de curaj. Este o poveste de dragoste și moarte care traversează două culturi, care traversează două regimuri, două Românii și două Europe, cea de dinainte și cea de după anul 1989.
Dar dincolo de asta, pentru mine a devenit o ghicioare titlul romanului, o ghicitoare pe care am indrăznit s-o dezleg în felul meu. Mi-am pus în notele mentale de lectură un subtitlu: starea de caravană. Cum ajungi să călătorești, să faci parte dintr-o caravană? În primul rând pentru că ești obligat. Pentru că este singura modalitate de supraviețuire în anumite condiții. În deșert nu poți călători singur pentru că te prăpădești. Ești obligat să te alături unei caravane, ești obligat să te duci cu caravana, să te duci pe drumul pe care te duce ea, să respecți toate datinile pe care le respectă cei care fac parte din caravană, să poposești acolo unde poposesc ei și să-ți duci viața împreună cu a lor dacă vrei să ajungi viu în ceralaltă parte a deșertului. La starea de caravană pe individ îl pot obliga multe. O națiune poate fi obligată prin specificul istoriei.
Cred că în această privință romanul este o foarte îndrăzneață alegorie a istoriei noastre recentze ante și post revoluționare. Două momente ale istoriei noastre în care ni s-a spus ce avem de făcut și noi am încercat să ne conformăm. Până la un anumit punct ni s-a spus ce avem de făcut de la răsărit și noi ne-am străduit să ne conformăm, a venit apoi un moment care a răsucit acul busolei, a urmat perioada în care ne găsim și acuma și în care ni se spune din apus ce avem de făcut și noi în continuare ne conformăm dar nu ne conformăm blazat, nu ne conformăm cinic, nu ne conformăm neputincioși, ci încercând să ne trăim propria noastră viață în această formă aparte de conformism. Această stare de caravană mai este apoi și un dialog inedit cu destinul pentru că în momentul în care te-ai hotărât să te încredințezi unei caravane nu mai poți da înapoi. Te poți da jos dintr-un tren, într-o gară, la un moment dat. Poți să te dai jos dintr-un avion la o escală, dacă drumul este mai lung. Dar, dintr-o caravană, nu. Cale de întoarcere nu există. Cu caravana trebuie să te duci până la capăt. Și, pentru că este nevoie de acest efort de a merge până la capăt găsim în romanul Caravana caractere tari, acele caractere puternice cu care ne-au obișnuit romanele lui Daniel Drăgan încă din anii 80.
Zorin Diaconescu (2005)
Romanul Caravana (Editura Arania, 2005) vorbește despre dragoste și despre libertate, având acțiunea plasată în acel obsedant deceniu la care au făcut trimitere, în registre diferite, majoritatea scriitorilor români de ieri și de azi. Ceea ce aduce nou Daniel Drăgan este lipsa atitudinii revanșarde și exilarea politicului în planul al doilea, pe cel dintâi aflându-se capacitatea ființei umane de a-și înțelege statutul și de a face opțiunile corecte. Spațiul concentraționar (România anilor `50) este în măsură să modifice comportamentul personajelor, dar nu le poate schimba structural pe acelea care-și înțeleg libertatea în raport cu ele însele și nicidecum în funcție de sisteme politice și de conjuncturi. Esențial este sentimentul de libertate deplină pe care ți-l dă absența restricției, desprinderea din teroarea interdicției, abandonarea ipocriziei cu care societatea ne urmărește. Omul s-a născut liber. Liber de constrângeri sociale, de constrângeri religioase, iar faptul că morala s-a clădit mai întâi pe interdicții nu înseamnă că ea trebuie să rămână întotdeauna așa (p.76) sunt convingerile pictoriței Amalia Weiss-Rogalsky, mica prințesă cantacuzină, acuzată de autoritățile vremii de imoralitate, bigamie, atitudini subversive și trimisă într-un lagăr de muncă de unde evadarea (fizică) era practic imposibilă: Niciodată nu mi-am pus problema evadării și cred că nici una dintre colocatarele mele nu se gândește să fugă. Supraveghetoarele cu pistolul la șold, soldații din turnuri cu degetul pe trăgaci, câinii dresați să te afle și să te sfâșie alungau orice speranță. Dar, mai cu seamă, descoperind cu uimire că nu suntem izolate în acea industrie a suferinței, și aflând dimensiunile și geografia concentraționară în care ne aflam, puteam să-mi dau seama că chiar dacă am fi fugit (cine știe cum!) din micul nostru lagăr, n-am fi putut fugi decât tot într-un lagăr și așa mai departe, pentru că ne aflam lagăr lângă lagăr lângă lagăr, departe de lume, departe de timp (p.115).
Personajul supraviețuiește prin evaziune în imaginar, unde construiește / reconstruiește povestea de iubire cu Tânărul domn, spulberată în plan real de mama acestuia, patologic specială, tipul femeii eroine care se martirizează între creșterea unicului fiu și supunerea fanatică față de comandamentele comuniste. Amalia, chiar deportată în lagăr, reușește să-l scoată pe iubitul ei din incubatorul călduț al puterii stalinisto-dejiste, poate și pentru că, dincolo de deschiderea de perspectivă asupra societății, ea îi oferă o altă perspectivă asupra propriului trup, asupra raporturilor care ar trebui să existe între componenta spirituală și cea carnală a omului. Educația rigidă, în spiritul unei morale care nimicește trupul, considerându-l murdar și efemer, și proclamă supremația spiritului ca parte ruptă de întreg, este condamnată fără ca Amalia să facă elogiul hedonismului. Din punctul ei de vedere, și religia creștină, și ideologia comunistă au în comun neglijarea ipocrită a acestui întreg, punând norma, interdicția, convenția, mai presus de om: ce condamnăm noi, cu morala noastră teribilă, morală clădită pe nu , morală care în loc să fie o cale, este un etalon al aparențelor? Ce altceva decât sinceritatea? Mai mult decât fapta condamnăm mărturisirea ei(p.77).
Drama Amaliei începe odată cu afișarea precoce a nevoii de libertate și a refuzului oricărei forme de ipocrizii. Dacă în copilărie atitudinea aceasta le oripila pe membrele bigote ale familiei, care au făcut tot posibilul de a scăpa de priveliștea eșecului lor educativ, măritând-o înainte de vreme pe rebelă, în anii instaurării totalitarismului în România presiunea grupului social s-a accentuat proporțional cu eforturile pictoriței de a-i face pe ceilalți mai sinceri și mai direcți în exprimarea nevoilor proprii. Caravana un grup de zece familii pornite într-o călătorie de mii de kilometri prin lume, experimenta libertatea opțiunii: în fiecare zi, fiecare femeie își schimba partenerul, având dreptul de a stabili sau nu o relație intimă cu el, fără opreliști de vreun fel. Pentru că: Omul afirmă o dorință. Dorința ia chipul unui angajament: n-am să fac niciodată cutare lucru. Se angajează față de altul sau față de el însuși. Dar omul trăiește. Celulele lui mor una după alta, altele vin să le ia locul. După un timp, întregul organism devine altul. Și omul trece din el într-un alt el. Nici ceilalți nu mai sunt ceilalți, nici soarele nu mai este unde era. Și cine îi mai ține să-și respecte cuvântul? Dreptul? Logica? Adevărul? Nimic din toate acestea. Spaima. Numai spaima îl ține rob cuvântului dat. Spaima de a nu se degrada în ochii celorlalți. Spaima de a nu se degrada în fața propriei conștiințe. Dacă îl ține. Dacă nu, nu. Și cine poate să-mi spună că cel care rămâne din frică, numai din frică, fidel cuvântului dat, este cu mult mai bun decât cel care-și restructurează de la o fază la alta, cu logică și adevăr, opțiunea, afirmația și angajamentul? (p.76). Așa cum o construiește Daniel Drăgan, Amalia are prea mult caracter și prea multă educație pentru a confunda libertatea cu libertinajul. Ceea ce dorește ea reprezintă ceva simplu și esențial totodată: ca, atunci când ia o hotărâre, când face o alegere, femeia să beneficieze de ambele variante: Te rog să observi, tinere domn, că abia astfel mi-am luat și dreptul de a spune nu. Până atunci nu avusesem acest drept. De mii de ani, a rămâne castă nu este numai un drept al femeii, ci o obligație. Eu am făcut din această obligație un drept. Abia când îmi sunt deschise ambele variante, și eu pot să aleg între Da și Nu, abia atunci vorbim despre dreptul și libertatea de a alege (p. 77).
Experiența șocantă a lagărului, mizeria morală din țară și destinul artistului român determină o stare de mâhnire și de resemnare în care se topesc iluziile: De mult sunt fără patrie. Mă mir că n-ai observat. Pentru mine, patria înseamnă patul în care dorm și fac dragoste, casa în care locuiesc, șevaletul la care lucrez, prietenii care mă iubesc și pe care eu, de asemenea, îi iubesc. Oamenii cu care mă salut, sistemul de relații și posibilități asta înseamnă patrie și patria asta mi-au răpit-o de mult. Poate că pentru alții patria înseamnă altceva, adică mult mai mult. Dar asta o înțelegi numai atunci când ea, patria despre care vorbim, nu mai există (p. 173).
Sunt trei voci narative în roman, fiecare construindu-și monologul în mod complementar. Perspectiva nu se schimbă radical, ci se adâncește cu fiecare nouă informație, fiecare personaj (și autorul este unul dintre ele) aducând detalii semnificative pentru înțelegerea celuilalt și a societății în ansamblul ei. Tehnic vorbind, modalitatea narativă seamănă cu cea a oglinzilor paralele experimentată la noi încă din perioada interbelică (v. Patul lui Procust). Limbajul adeseori frust, lipsa preocupării pentru podoabe stilistice și directețea frazelor așează romanul lui Daniel Drăgan printre lucrările în care contează mai mult ceea ce se transmite cititorului și mai puțin latura estetică a comunicării. Miza reală rămâne omul pur și simplu, nu neapărat omul istoric, omul politic sau omul religios.
Valeria Manta Tăicuțu, Luceafarul din 13 decembrie 2006
