eu
lepădat de mine
devenim doi
eu-însumi și eu-lepădatul,
eu-însumi sunt ăsta: punctul
ce se rostogolește din idealul izvorârii,
al curgerii, al înrâuririi
cu eu-lepădatul e mai greu de înțeles
pentru că eu fără de eu-însumi
devin lume, devin cosmos, devin Dumnezeu
cum poți să înțelegi că punctul poate cuprinde Totul?
cum să înțelegi că micul cuprinde Marele?
Cartea de față este povestea lirică a unei dedublări fundamentale (expresia ei paradigmatică regăsindu-se în rândurile de mai sus) care bântuie istoria culturii încă de când Platon a introdus distincția dintre esență și aparență, dintre ceea ce este imuabil, etern, perfect, și ceea ce este nestatornic, pieritor și corupt. Este traseul inițiatic al eu-lui decăzut care își caută jumătatea primordială, eul genuin, printr-o dramatică tatonare a lucrurilor susceptibile a fi purtătoare de esențe: eternul feminin, elementele embrionare, ideea de ou și de zbor, figurile mitologice și divinitățile tutelare. Între eul arhetipal și eul corupt, primul fiind pasiv, în așteptare, cel de-al doilea ofensiv, în căutare, situațiile creează uneori punți de trecere, întotdeauna dinspre ceea ce este versatil către ceea ce este stabil: iubita mea / face podul pe spate / să pot să-mi trec / dragostea / dincolo. Dincolo, adică în eternitate. Dar niciun pod de pe lumea asta (este extrem de sugestivă această metaforă a podului ca punte ce leagă două lumi cu demnități ontice diferite) nu poate asigura rătăcitorului orfic (trecut la creștinism, și prin aceasta într-un alt regim de semnificație) marea sa trecere. Când ai un înger crescut în piept, dar zborul nu este scris în codul tău genetic (fir-ar a dracului legea gravitației), ceea ce rămâne este să-ți pui eul sensibil (pe eu-însumi) să-l alerge prin lume pe celălalt, pe eul inteligibil (eu-lepădatul), în speranța că în cele din urmă se va dovedi adevărată mistica de sorginte orientală despre microcosmosul care integrează macrocosmosul. Până atunci însă, ceea ce rămâne din orgolioasa expansiune este râvna spiritului către protos , către primar și nealterat, și abilitatea poetului de a o sugera prin imagini rezistente.
Mona Mamulea
