LAURENȚIU TUDOR * APOSTOLUL VERILOR

  • Pagina inițială
  • Oferta de carte
  • Propuneri de publicare
  • Despre noi
  • Cărți online CatalogContact


  •  


    VERSURI

    10.00 RON

     

    Formular de comandă

    Repere critice

     

     

     

     

     

     

    eu

    lepădat de mine

    devenim doi

    eu-însumi și eu-lepădatul,

    eu-însumi sunt ăsta: punctul

    ce se rostogolește din idealul izvorârii,

    al curgerii, al înrâuririi

     

    cu eu-lepădatul e mai greu de înțeles

    pentru că eu fără de eu-însumi

    devin lume, devin cosmos, devin Dumnezeu

    cum poți să înțelegi că punctul poate cuprinde Totul?

    cum să înțelegi că micul cuprinde Marele?

     

    Cartea de față este povestea lirică a unei dedublări fundamentale (expresia ei paradigmatică regăsindu-se în rândurile de mai sus) care bântuie istoria culturii încă de când Platon a introdus distincția dintre esență și aparență, dintre ceea ce este imuabil, etern, perfect, și ceea ce este nestatornic, pieritor și corupt. Este traseul inițiatic al eu-lui decăzut care își caută jumătatea primordială, eul genuin, printr-o dramatică tatonare a lucrurilor susceptibile a fi purtătoare de esențe: eternul feminin, elementele embrionare, ideea de ou și de zbor, figurile mitologice și divinitățile tutelare. Între eul arhetipal și eul corupt, primul fiind pasiv, în așteptare, cel de-al doilea – ofensiv, în căutare, situațiile creează uneori punți de trecere, întotdeauna dinspre ceea ce este versatil către ceea ce este stabil: „iubita mea / face podul pe spate / să pot să-mi trec / dragostea / dincolo”. „Dincolo”, adică în eternitate. Dar niciun pod de pe lumea asta (este extrem de sugestivă această metaforă a podului ca punte ce leagă două lumi cu demnități ontice diferite) nu poate asigura rătăcitorului orfic (trecut la creștinism, și prin aceasta într-un alt regim de semnificație) marea sa trecere. Când ai „un înger crescut în piept”, dar zborul nu este scris în codul tău genetic („fir-ar a dracului legea gravitației”), ceea ce rămâne este să-ți pui eul sensibil (pe „eu-însumi”) să-l alerge prin lume pe celălalt, pe eul inteligibil („eu-lepădatul”), în speranța că în cele din urmă se va dovedi adevărată mistica de sorginte orientală despre microcosmosul care integrează macrocosmosul. Până atunci însă, ceea ce rămâne din orgolioasa expansiune este râvna spiritului către protos , către primar și nealterat, și abilitatea poetului de a o sugera prin imagini rezistente.

    Mona Mamulea