DANIEL DRĂGAN * APEL LA MEMORIE

 

MEMORIALISTICĂ

Coperta: Horaţiu Manea

15.00 RON

Formular de comandă

 

Acum mai bine de o jumătate de veac, Daniel Drăgan sosea la Braşov având asupra sa 25 de bani, o carte (dăruită de prietenul său Tomozei) şi amintirea dezolantă a primului său contact cu „logica” puterii. Aici avea să scrie libretul pentru Trandafirii Doftanei (opera atât de controversată în epocă şi chiar mult după aceea, pe care Dej însuşi a apreciat-o extrem de elogios!). Ce a însemnat pentru autor Trandafirii Doftanei , cum o evaluează estetic, etic, şi în ce scop a folosit incredibila notorietate pe care i-a conferit-o?

Scriitorul care în 1966 înfiinţa la Braşov celebra revistă ASTRA se destăinuie acum, şi o face fără rezerve, onest şi lucid. Daniel Drăgan vorbeşte despre regimul totalitar din interiorul acestuia. Ce loc a ocupat în ierarhiile puterii şi cine erau cei care o serveau? Până unde a fost dispus să meargă? Care au fost raporturile sale cu fosta Securitate? Cine pe cine a manipulat şi în numele a ce?

Faţă în faţă cu propria sa conştiinţă, scriitorul Daniel Drăgan se expune pe el, cel de atunci, cu sinceritate, cu demnitate şi cu talent narativ.

Mona Mamulea

Citiţi un fragment din carte

Citiţi un capitol din carte

APEL LA MEMORIE

Nu ascund nimănui nimic din ce am scris. Tot ce am scris în presă şi în cărţi, sunt partea mea de bine şi partea mea de rău, luminile şi umbrele care, până la urmă mi se aşează pe chip. Ele sunt ale mele toate, deopotrivă, ca ziua şi ca noaptea.

(…)

Sentinţe?

Nu sunt eu cel îndreptăţit să dea sentinţe. Dar cel care le va da vreodată va trebui să judece om cu om. Legea tăvălugului este o monstruozitate bolşevică. Foamea, frigul, frica au fost componentele vieţii mele, iar viaţa mea, adevărata mea viaţă se zvârcoleşte în interiorul muncii mele. Foamea, frigul, frica lucrează şi acum acolo, în ceea ce simt, în ceea ce fac. Ele nu pot fi expediate altundeva. Am suferit şi eu. Numai că suferinţa, deşi poate să influenţeze viaţa, nu o poate devaloriza. Nici una dintre faptele care m-au oprimat nu a putut să-mi ia nimic din valoarea – multă, puţină – pe care eu, ca fiinţă umană, o am de la Dumnezeu. Eu am cunoscut din plin splendoarea şi abjecţia timpului meu, timp despre care nu pot să spun că a fost mai rău decât restul timpului, pentru simplul motiv că numai şi numai timpul acesta mi-a fost dăruit. Termen de comparaţie nu există.

 

 

 

Temniţa la purtător

 

Un poem de Radu Gyr îmi revine, de câţiva ani, obsedant în memorie: Întoarcerea lui Ulise . Există un complex, al soldatului întors de pe câmpul de luptă, căruia psihologia modernă îi acordă o preocupare atentă, legată de întoarcerea din război a soldaţilor americani care au luptat în Vietnam, a ruşilor întorşi din Afganistan, a soldaţilor din Bosnia şi Kosovo. Martor, părtaş sau chiar făptuitor al multor orori, soldatul păstrează în memorie – vii mereu – zgomotele, umbrele şi luminile bătăliilor, scenele de groază la care a asistat sau pe care le-a făptuit el însuşi. În poemul lui Radu Gyr, Ulise revine în Itaca şi e primit sărbătoreşte, aclamat ca un rege sosit victorios pe tronul cuvenit, dar ochii lui privesc în gol, el nu vede fastul ce-l întâmpină, nu aude uralele ce-i sunt adresate pentru că sufletul şi conştiinţa lui au rămas pe câmpul de luptă, la Troia („ Eu am rămas sub zidurile Troiei ...”).

Acum mi-a readus în memorie acest poem prietenul meu V.S., plecat din ţară în martie 1988, stabilit în America, unde eu credeam că el şi-a găsit liniştea, libertatea, bucuria de a exista, de a crea, de a trăi.

Prietenul meu a cunoscut închisorile comuniste, a fost torturat psihic şi fizic, umilit, batjocorit. În menghina medievală a securităţii i s-au zdrobit nu doar degetele de la mâini şi picioare, ci şi sufletul. Trăia în Sibiu dintr-o pensie de infirmitate care nu-i ajungea nici pentru plata luminii electrice, iar puterea lui de muncă şi sănătatea fuseseră istovite deplin şi definitiv în temniţă. L-am admirat pentru curajul lui, pentru neînduplecarea pilduitoare. Când a plecat mi-a dat un telefon. Vocea îi tremura de o fericire suspectă: „Adio, îmi spunea, nu ne vom mai vedea niciodată!”. Am crezut că vrea să-şi pună capăt zilelor. Am strigat în receptor: Sorine, stai, ascultă... El a închis. L-am căutat. Nu mai era în Sibiu. Am început să bănuiesc şi să mă bucur. „Bravo, bătrâne, aţi făcut treabă bună, nu vă lăsaţi!”. Apoi n-am mai auzit nimic despre el până acum câţiva ani, când i-am întâlnit numele într-o broşură scoasă de colegii lui de la Brukenthal. Am reintrat în legătură şi mi s-a părut blazat, sau înstrăinat, sau plictisit. N-am ştiut ce se întâmplase. Zilele trecute l-am sunat. I-am spus că sunt în America.

– Definitiv?

– De câteva luni. Plec peste patru săptămâni.

– Vreau să te văd, a zis el.

– Vin până acolo.

– Nu, nu veni! Vin eu la Iowa City. Cu cine mai eşti?

I-am spus. Zilele trecute m-a sunat.

– Sunt în Iowa City! mi-a spus prietenul din Philadelphia.

– Vino aici! Şi i-am spus unde.

– NU, nu vin. Vino tu în centru. Te aştept la restaurantul chinezesc.

Şi m-am dus. Era mult mai bătrân decât mă aşteptam. Avea privirea tristă şi un tremur discret.

– Habar n-ai cât rahat este aici!

– În America?

– În diaspora. Între români. Umblă lefegiii securităţii printre noi ca păduchii. (Era în 2002.)

– Ce vor?

– Ce-au vrut întotdeauna. Să ne sugrume. Să nu avem cuvânt. Nici aici să nu avem cuvânt. Să ne strivească! Diaspora e împânzită. Nu mai e unul în care să ai încredere.

– Şi preotul?

– Popa? Popa e primul dintre turnători. Tu te spovedeşti la el, el se spovedeşte la ambasador, ambasadorul se spovedeşte la Cotroceni. N-ai cu cine vorbi. Toţi sunt o apă şi-un pământ.

Ne-am despărţit după vreo patru ceasuri în care n-am izbutit să- i îmblânzesc privirea.

– Te-au cumpărat şi pe tine! Păcat, îmi spunea. Ai uitat cum te- au batjocorit comuniştii? Ai uitat cum şi-au bătut joc de viaţa ta, de talentul tău?

– N-am uitat nimic, dar nu văd care este problema .

„ Eu am rămas sub zidurile Troiei...” , suna versul lui Radu Gyr. Da, mulţi au rămas sub zidurile Troiei sau au luat zidurile cu ei în spinare şi le poartă prin lume ca pe o închisoare din care nu mai pot ieşi. Nefericirea prietenului meu mă zguduia şi nu-mi da somn. El a fugit din lagărul cu sârmă ghimpată al dictatorului şi a venit în ţara libertăţii. Dar nici aici nu e liber. El a luat cu el toate spaimele pe care nu şi le poate smulge din memorie, din cuget, din sentimente. Îmi amintesc de marile mişcări greviste din Valea Jiului, din anul 1983. Securitatea nu avea în faţa solidarităţii minerilor nici o putere. Nimic nu-i putea corupe, nimic nu-i putea dezbina. Dar un gând diabolic, o soluţie mefistofelică a spart în câteva zile unitatea minerilor, a făcut ţăndări solidaritatea lor, şi toţi, ca un roi de albine ameţit cu fum, au căzut în plasa dictatorului. Cum s-a procedat? Subtil. Cu bani. Nu mituind, nu cumpărând, ci băgând zâzanie. S-au dat prime. Nu pe merit. S-au dat aiurea! Cui nici nu te-ai fi gândit. Şi au început vorbele: Ăla? să ia primă ăla? Ăla care... Ce-ai cu mine, mă? Las' ca ştim noi de ce te plăteşte. Pe mine, mă? Poate pe tine…

În diaspora română, agenţii serviciilor secrete au lucrat cu metode foarte diferite şi cu spor. O jumătate de veac au lucrat şi poate încă mai lucrează. Otrava, glonţul, bâta, pe de o parte. Pe de altă parte, zvonul, insinuările, provocările, înscenările, plastografiile... Şi solidaritatea românilor, câtă era, n-a mai fost. Şi unitatea românilor, câtă era, nici ea n-a mai fost. Temniţa comunistă funcţiona pe toate meridianele globului. Funcţiona în virtutea inerţiei, dar şi cu vicleana pricepere a celor interesaţi. Nu ştiu dacă şi astăzi mai umblă cineva cu otrava, cu glonţul, cu bâta, dar cu insinuările nu mai trebuie sa umble nimeni. Vorbele rele umblă singure, şi oamenii se lasă învrăjbiţi din te miri ce.

Ce pot să fac pentru prietenul meu, nefericit în ţara fericirii? Ce pot să fac pentru aceşti soldaţi ai eliberării care nu mai izbutesc să se întoarcă de la Troia? America e ţara libertăţii, da, dar nu pentru oricine. Cine încalcă libertatea cuiva nu poate fi liber. Dar nu poate fi liber nici cel căruia soarta i-a pus în spinare o temniţă cumplită de sub care niciodată singur nu se va putea elibera. El va rămâne pentru totdeauna un prizonier? Un infirm? Experienţa nu-mi îngăduie să dau un răspuns pozitiv nici sub forma unei vagi presupuneri. Şi cine şi cum ar putea sa-i ajute? Întrebarea aceasta declanşează alte şi alte întrebări.