MONA MAMULEA * ANISTORICĂ-I ZIDIREA
VERSURI 10.00 RON
|
 |
Anistorică-i zidirea (fragment)
Biblioteca
Fiecare carte, o vedetă...
Mii de vedete cu sute de mii de picioare
înalte cât Kilimanjaro,
la glezne cu cercei din os domnesc,
picioare care cresc din amigdale.
Eram și eu printre cărțile tale
(una nou-nouță, cu foile nedezlipite)
nu prea știam ce să fac cu mâinile
(odată nu am știut ce să fac cu niște cărți citite).
Nu eram la vedere, firește...
Mă amuzam copios simțind cum îmi crește o molie
mică pe coperta din spate;
se chinuia într-atât, încât merita
să se reîncarneze și ea într-o carte.
Dar am întâlnit și cărți izbăvite:
Ava Gardner, Marylin Monroe...
Cu ele ai fost indulgent, părtinitor,
le-ai răsfoit de multe ori într-o tăcere deplină
ca-n ritualul de amor... Biblioteca ta. Un film
care se pierde la lumină.
Absolvire
Ți-e cugetul obraznic
și neașezat. Înstrăinezi acut, temeinic
în el, ca-ntr-un bordel de lux. Legi ontice
(târfe în reflux) l-au folosit.
L-au lepădat.
Ți-e cugetul zămislit la rigoare
de țeasta vreunui dumnezeu. Fumuri...
A pășit el pe drumuri deja copleșit.
Ți-e cugetul Fiu (risipitor și hoinar)
nearanjat în sfere, fluture
năuc - pe aripe tomuri grele.
Menirea lui de Aur: să ajungă
de mâini sârguincioase presat în insectar
(încumeta-s-ar ac să îl străpungă!)
Ți-e cugetul Logos beteag
prin toate lumile posibile.
Dar iată că Zeul (în marea-I îndurare)
i-a semănat Rătăcirea
- distinsă floare -
pe prag.
Repere critice
De stajă la noemă
(text publicat în Gazeta de Transilvania, sâmbătăduminică, 2829 august 1999)
Pe temeiul unei experiențe ciclice în Foaie pentru minte, inimă și literatură și în Revista Asociațiunii Transilvane ASTRA , recuperată în mică parte în acest volum, Mona Mamulea își întâmpină acum cititorii cu o carte de versuri uimitoare, Anistorică-i zidirea, tipărită la Editura Arania. Am citit-o cu mult interes tocmai datorită imaginilor fragmentate în diferite pagini de literatură, care erau, trebuie să recunosc, tot atâtea provocări intelectuale. După deșertul lăsat de cotidianismul obtuz al optzeciștilor, care a măturat pur și simplu câmpurile de stele, a izgonit poezia din templele sacre în tomberoanele acre ale tranziției și a decimat literalmente clasa cititorilor de versuri, Mona Mamulea arată lumii un alt fel de poezie. Glasul ei abandonează categoric tribulațiile textualiste gramaticalizate în cataloagele filologilor, oferind o șansă transfigurărilor reflexive din grădinile facultății de filosofie. Întâmplarea face să verificăm și prin această inocență concurențială cât de bine a gândit Titu Maiorescu unitatea interdisciplinară de la litere și filosofie, și cat de prost au gândit comuniștii, rupând aceste două planuri universale, transformând literele din filo-logie și filosofia în filo-zoofie. Aș spune că a sosit vremea să reorganizăm totul pe temeiul logicii maioresciene. Opțiunile Monei Mamulea întorc lucrurile sub autoritatea principiilor prime. După dezmățul obiectualist, care este ultima expresie a comunismului literar, poeta reconstruiește metafora ca metaformă, inspirată de universaliile divine, începând cu simbolul, cu mitul și cu ritul. În preambulul emblematic despre Adam , de pildă, ea inițiază un scenariu foarte plastic pe motivul retroversiunii în vârsta de aur. Copacul, ca paranimfă a vieții, resoarbe ființa adamică în părinți, în ram (îți voi trage trupu-n ram / Sângerându-ți printre dinți) și în rod, calchiind, cu sau fără voie, vechi mituri traco-balcanice consacrate acelor personaje virgo intacta, Attys și Marsyas, plăsmuitorii fluierului divin și ai tragosului pustiilor despre plângerea vegetației arse devreme. Poeta scrie: Scutur mere peste tine, / tu, acela care fuge, / poamele te vor ajunge / și ți s-or vârî în carne, / și ți s-or vârî în sânge. / Te-o adulmeca sub ploaie / înroșită de dorință / și te-or despuia de straie, / de ființă. Unde simbolismul mărului, ca purtător al semnului crucii, asociat bărbatului primordial fugărit din rai, pare atins de dorul salvării din ființă, deci din temnița întrupării, în vederea reconsacrării în eternitate (Ridica-te-vei în rugi / Prăbuși-te-vei / în mit).
Cugetarea tematografică țintește obsesiv întemeierile de peste timp și spațiu, orientată spre timpul mitic, auroral, și spre spațiul imobil de dincolo de zările tridimensionale. De văzut această Senectute, pe care o reproduc integrai: Pe fiecare muchie ne paște un Eon: / Suntem mai vechi ca Tutankamon, mai bătrâni și decât propria limbă / (Potopul încă ne mai plimbă în spinare). De zvântat, ne-om zvânta / abia în generația viitoare. / De câte ori bat apele-n retragere, / descresc și cu... Mă tem să nu găsesc / așchii de oase (ale noastre) / rămase de la vreo încăierare de dinainte de Facere.
Putere de invenție, îndrăzneală asociativă, subtilitate în dirijarea interogației spre natura omului unidimensional și, în general, pe mișcarea ideilor suprasensibile: Cerneala îmi cade-n genunchi /ca un junghi / și trage fără milă / cu ochi de poet la hârtia nubilă, / din internet îmi cad cercuri pe piept: eleate, nu foste iubiri, / mai înțelept ca Socrate, / le consider pătrate / (tu, fără să-mi pese, te miri) (Licență poetică). Din Jumătăți de măsură: Am plecat de acasă / jumătate de om / călare / pe jumătate de cuvânt. Din Biografîe: Iubirea, Pasărea / ce o căsăpești buimăcit doar ca să afli / mecanismele zborului. Sau din Toamna la Păltiniș: Copaci adevărați / avortează frunze necoapte /peste Noica îndesându-și în pipă tutun de Carpați, / într-o altfel de lume, / cu degete sparte. Ca dintr-o caleașcă trasă de cerbi, poeta risipește peste noi asemenea splendide înflorituri ale simțirii cugetătoare: te-au călcat în cireadă / literele ca vitele; mă curtează retrosternal; brazi incipienți trucați prin vitrine; ochi xeroxați pe umerii ziarelor; doar eu strajă la noemă; tu rodești în dialelă, furtiv...; inimile frunzărite de întâmplare; bunica... înflorea trandafirii doar cu privirea; inima blocată în diastolă; noaptea inconodulă; adeseori cu rime interioare deconcertante: pe el l-am arborat ca pe o tară / ereditară, în bernă.
Când am deschis ASTRA l / 1998, cu un ciclu semnat de Mona Mamulea, știam toți că vom ajunge aici. Cu asemenea certificate de capacitate nici nu se putea ajunge în altă parte: Ți-e cugetul obraznic / și neașezat, înstrăinezi acut, temeinic, / în el ca-ntr-un bordel de lux. Legi ontice / (târfe în reflux) l-au folosit / l-au lepădat. După cum văd eu lucrurile, poezia ei, deloc aiurită prin catrafuste de demoazelă rebelă, pare o expresie tipică a gândirii poetice din arca generației 2000. Ea incită, în continuare, mediile culturale. Și este, probabil, cea mai strălucitoare promisiune a liricii tinere de la noi, înainte de a ne face bagajele pentru marea călătorie peste marginea veacului. Dacă dă Dumnezeu să am mână bună, cum s-a nimerit să am în câteva cazuri, această poetă va consacra un nume important în peisajul românesc de dincolo de anul 2000. Firește, dacă și ea, poeta, se va strădui să dea o mină de ajutor la aruncarea sorților.
Ion ITU